Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 14 aprilie, 2017

Despre cum ne-a slujit pe noi Domnul

Ca să înțelegem întrucâtva iconomia mântuitoare a Domnului pentru noi nu trebuie să uităm vreodată că El a venit ca să ne slujească și să-Și dea sufletul Său răscumpărare pentru noi [Mt. 20, 28]. El S-a făcut om, plin fiind de iubire pentru noi, ca să ne răscumpere din mâinile demonilor. De aceea, întreaga Lui viață pe pământ a fost îmbrăcată în smerenie, pentru ca să ne vorbească nouă, făpturilor Sale, cu smerenie și cu blândețe, cu simplitate sfântă și cu multă dragoste. Ca să ne vorbească nouă în favoarea noastră și să parcurgă pentru noi tot drumul mântuirii noastre.

Fapt pentru care, oamenii L-au simțit accesibil. Oamenii au venit cu îndrăzneală la El. Unii cu îndrăzneală bună, mântuitoare, alții cu îndrăzneală satanică. Și cei care S-au atins de hainele Sale au dobândit vindecare dumnezeiască, pentru că slava Lui cea veșnică i-a umplut de milostivirea Lui, pe când cei care L-au ispitit, L-au batjocorit, L-au condamnat în mod nedrept și L-au chinuit într-un mod cu totul inuman, pe El, Cel care făcuse numai bine tuturor, s-au satanizat și mai mult.

Căci cine nu e cu Dumnezeu se întunecă, se răcește, devine inuman, se îndrăcește, pe când cei care Îi urmează Lui, se curățesc continuu de patimi, se luminează, se înfrumusețează interior și se îndumnezeiesc continuu, pentru că „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură [οὐ ἐκ μέτρου δίδωσιν ὁ Θεὸς τὸ Πνεῦμα]” [In. 3, 34, BYZ]. El nu ne dă harul Său în mod restrictiv, ci pe cât dorim noi, pe cât ne deschidem noi să îl primim de la El, pe cât ne curățim noi pentru harul Său.

Domnul S-a întrupat mergând către Cruce. El știa pentru ce a venit și le-a spus Ucenicilor Săi, în mai multe rânduri, că drumul Său trece prin Cruce, dar și prin Învierea Sa din morți. Căci El nu S-a oprit la Cruce, ci iubirea Lui ne-a dus, prin Cruce și prin Învierea Sa cea de a treia zi, la cer. Pentru că întru umanitatea Sa, El ne-a asumat pe toți, pentru veșnicie, și ca Dumnezeu și om S-a înălțat la cer și a stat de-a dreapta Tatălui Său.

El a împlinit profețiile vechitestamentare întru chenoza întrupării Sale. În viața Sa ca om, asumată pentru noi, El a împlinit ceea ce prevestise prin Profeții Lui. Însă fiecare profeție S-a împlinit nu într-un mod „rigid” sau „teatral”, ci ca și când nu s-ar fi petrecut nimic special. Toate s-au împlinit într-un firesc desăvârșit, într-un firesc atât de mare, încât Sfinții Apostoli au avut nevoie de luminarea Duhului Sfânt ca să înțeleagă că un moment sau altul din viața Domnului fusese împlinirea unei profeții sau a mai multora la un loc.

Intră în Ierusalim pe mânzul asinei [πῶλον ὄνου] [In. 12, 14-15] pentru ca să împlinească profeția de la Zah. 9, 9. Și când s-au mâniat arhiereii și cărturarii pe minunile Lui și pe copiii care Îl primiseră profetic în Ierusalim [Mt. 21, 15], Domnul le citează Ps. 8, 3, LXX în Mt. 21, 16: „Din gura pruncilor și a celor care sug ai pregătit laudă [ἐκ στόματος νηπίων καὶ θηλαζόντων κατηρτίσω αἶνον]”.

Însă cum ar fi putut să își dea cineva seama, fără să fie luminat de Dumnezeu și fără să fie un mare Sfânt al Lui, că în acel moment se împlinea tocmai acel text al Scripturii? Și cine ar fi putut să coreleze, spre exemplu, fragmentul acesta, din Ps. 128, 3: „pe spatele meu ciopleau păcătoșii [ἐπὶ τοῦ νώτου μου ἐτέκταινον οἱ ἁμαρτωλοί]”, cu biciuirea Lui de către romani?

Dar Domnul ne arată, împlinind profețiile despre Sine, că Vechiul Testament nu e o colecție de cărți teologice care trebuie înțelese literalist, ci ele sunt pline de taine teologice ale viitorului. Că ele vorbesc despre Dumnezeul treimic, că ele vorbesc despre Hristos și Maica Lui, despre Ucenicii și Biserica Sa, că ele vorbesc și despre noi și despre cei de după noi și despre cele eshatologice și veșnice ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Se descoperă oamenilor în profunzimea Sa mai presus de orice înțelegere și nu literalist. Căci El nu poate fi cuprins de litere, ci El depășește toate literele. Pentru că Dumnezeul treimic, deși ne vorbește chenotic în Scriptură, pe înțelesul nostru, e mare și de necuprins de către noi.

Motiv pentru care, Sfinții Părinți ai Bisericii au comentat Vechiul Testament ca pe o teologie a Bisericii, ca pe o teologie a prezentului mântuirii noastre și nu ca pe niște cărți din trecut. Ei au văzut în Vechea Făgăduință pe Hristos, pe Cel care a împlinit-o, și împlinirea ei este pentru noi Noua Făgăduință. Sau Vechiul Testament a fost adus la împlinirea lui în Noul Testament, prin care vedem viața veșnică cu Dumnezeu.

Cina cea de Taină le-a fost prezentată de Domnul Ucenicilor Săi ca eveniment premergător Împărăției lui Dumnezeu. Atunci când El le-a spus: „nu am să mai beau din rodul viței [οὐ μὴ πίω ἀπὸ τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου], până nu are să vină Împărăția lui Dumnezeu [ἕως ὅτου ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἔλθῃ]” [Lc. 22, 18, BYZ]. Iar prima parte ne vorbește despre istorie, pe când a doua parte a zicerii Domnului ne vorbește despre veșnicie. Căci El nu a mai băut vin până ce a murit pe Cruce, căci aceasta a fost ultima Lui masă înainte de moartea Sa, dar, odată cu moartea Sa pe Cruce și cu coborârea Sa în Iad, El a deschis Paradisul pentru Sfinții Lui și prin această deschidere a Paradisului cu Crucea Sa, Împărăția lui Dumnezeu a venit la oameni. La toți oamenii.

De aceea, Crucea, coborârea la Iad și Învierea Lui cea de a treia zi reprezintă deschiderea Paradisului/ a Raiului/ a Împărăției Lui pentru toți oamenii. Pentru că slujirea Lui pentru noi a fost reală și mântuitoare și ne transfigurează în fiecare zi, căci El slujește și azi mântuirii noastre.

Dar înainte de Cină, de Liturghie, Domnul a spălat picioarele Ucenicilor Lui. Și ne-a spus prin aceasta că trebuie să ne spălăm picioarele, adică sufletele noastre. Pentru că „cel spălat nu are nevoie decât pe picioare să se spele, căci este curat tot” [In. 10, 13, BYZ]. Și ce înseamnă picioarele aici? Mersul nostru prin viață! Căci, fiind oameni, ne murdărim în chip și fel de păcate, prin mergerea noastră prin viață. De aceea, avem nevoie numai de iertarea păcatelor de după Botez, căci, prin Botez, noi am fost făcuți cu totul curați și fără prihană de Domnul slavei. Adică avem nevoie de Spovedanie sau de spălarea picioarelor sufletului nostru pentru a veni la Cină, la împărtășirea cu Domnul euharistic.

Și când venim la Cină trebuie să fim cuviincioși și smeriți, credincioși și plini de iubire pentru Domnul, pentru Cel care ne-a slujit și ne slujește nouă, adică slujește în continuu mântuirii noastre.

Trebuie să ne împărtășim cu evlavie mare față de Domnul. Dar ca să avem evlavie față de El trebuie să Îl cunoaștem. Și ca să Îl cunoaștem trebuie să Îi cunoaștem teologia pe care El ne-a revelat-o. Căci pe măsura cunoașterii Lui e și iubirea noastră pentru El. Și iubirea noastră pentru El crește pe măsura curățirii noastre pentru El. Căci El ne-a cerut împlinirea poruncilor Lui ca expresie a iubirii noastre pentru El. Și dacă împlinim poruncile Lui, noi suntem prietenii Săi [In. 15, 14].

Care împărat sau patron și-a făcut din supușii sau din angajații lui „prieteni”? Cine îl consideră pe un subaltern „egal” cu sine? Însă Stăpânul nostru și Făcătorul tuturor S-a smerit pe Sine și S-a făcut ca robii Lui și i-a făcut pe robii Lui prietenii Săi. Prieteni și împreună-moștenitori cu El ai Împărăției Sale. Adică pe noi, cei atât de păcătoși, cei atât de mici, atât de umili, El ne-a spălat și ne-a curățit și ne-a pus la masă cu El și ne-a făcut din robi fiii Lui duhovnicești și dumnezei prin har, pentru ca veșnic să ne bucurăm întru Împărăția Lui.

Pentru că Crucea deschide Raiul, Mormântul este izvorul mântuirii noastre, Hristos învie din morți a 3-a zi ca un Biruitor, aducându-Și Sfinții în Împărăția lui Dumnezeu, El Se suie la Tatăl cu umanitatea Sa asumată pentru toți vecii și Biserica Cincizecimii e Casa lui Dumnezeu, cea în care El ne pregătește pentru Paradisul Său cel veșnic, adică pentru împreuna-viețuire cu Sfinții și Îngerii Lui pentru toți vecii.

De unde înțelegem că teocentrismul sau prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru și raportarea noastră la El ne fac să avem o reală abordare antropologică. Căci acest Dumnezeu, Care ne vrea numai pentru Sine, are ochi numai pentru noi, cei creați după chipul Lui. Pentru că El S-a coborât la noi, pentru ca să ne înalțe pe noi la Sine. Și prin aceasta, teocentrismul ne vorbește despre adevăratul umanism, despre umanismul teocentric al Bisericii.

Pentru că Biserica pledează pentru omul real, pentru omul deplin, pentru omul care își sfințește viața și care e unul teocentric. Pentru că Dumnezeu e centrul vieții sale. El nu are alt dumnezeu afară de Dumnezeul treimic. Și pentru aceasta, omul Bisericii se călăuzește după Revelație, adică după Tradiție și Scriptură, și vede toate în profunzimea relației lui cu Dumnezeu.

De aceea, dacă vrem să vorbim despre umanismul creștin, atunci de umanismul creștin se ocupă aghiologia. Adică știința eclesială care ne vorbește în mod profund și detaliat despre Sfinți și despre viața lor. Pentru că Sfinții sunt oamenii adevărați, deplini, împliniți și ei sunt ai Bisericii. Omul adevărat e cel eclesial, e cel care trăiește în Biserică și în ritmul ei divino-uman de viețuire, de existență. Fapt pentru care, omul Bisericii trăiește în și prin adevăr, în și prin viața lui Dumnezeu.

Și așa putem înțelege și tăcerea Domnului din fața lui Pilatos [Mt. 27, 14]. El nu răspunde învinuirilor celor nedrepte, nu răspunde minciunilor la adresa Sa, pentru că aceia deja Îl condamnaseră în mod nedrept. El nu Se disculpă, pentru că nu are nevoie să Se disculpe, atâta timp cât cuvântul Lui este adevărul [In. 17, 17] și nimeni nu Îl putea vădi de păcat [In. 8, 46].

Iar El tace când noi păcătuim, când păcătuim mult și greu, pentru că El compătimește cu noi ca și cu niște copii prostuți. El suferă împreună cu noi pentru păcatele noastre și nu Se bucură de ele!

Căci ce face un tată, când vede că copilul lui, în loc să întindă o jucărie unui alt copil, se îndreaptă spre el ca să îi scoată ochii? E îngrozit! E mut de groază! …Și sare imediat spre propriul său copil, ca să nu îl lase să facă grozăvia pe care dorea să o facă.

Însă Dumnezeu, Cel care ne-a dat posibilitatea să alegem, ne lasă să alegem și ceea ce ne omoară. Dar alegerea noastră rea Îl umple de tăcere pe Dumnezeu, pentru că Lui Îi e milă de durerile pe care ni le provoacă păcatele noastre. De durerile pe care ni le provocăm singuri. Și tăcerea Lui e iubirea și mila Lui pentru noi. Căci „Dumnezeu este judecător drept și tare și îndelung-răbdător, neaducând urgie peste noi în toată ziua” [Ps. 7, 12, LXX].

Așadar, dacă nu simțim mânia și urgia lui Dumnezeu în viața noastră în fiecare zi, deși noi păcătuim fără scrupule, e tocmai pentru că El ne iubește și ne rabdă-îndelung prostiile și așteaptă întoarcerea noastră. El nu ne pedepsește mult și greu, pentru că ne-ar omorî imediat. Dar îndelunga Lui răbdare, îndelunga Lui iubire nu e un motiv de fericire pentru noi, dacă nu ne îndreptăm viața, pentru că „binele” nostru va merge în Iad. Căci oricât de bine am trăi noi aici, pe pământ, dacă trăim fără El, ajungem în Iad. Căci El e Raiul nostru, El e Paradisul nostru, și dacă noi nu suntem cu Paradisul, atunci suntem cu Iadul, cu cei care au ales și aleg să trăiască contrar propriei lor fericiri.

Domnul a suferit cumplit în tot trupul Său. Pentru că „El S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre. Pregătirea păcii noastre [este] în El [și cu] rana Lui noi [toți] ne-am vindecat” [Is. 53, 5, LXX]. Căci „ca o oaie spre junghiere S-a adus și ca un miel, înaintea celui care îl tunde pe el, fără glas, așa nu deschide gura Lui” [Is. 53, 7, LXX]. A suferit toate în tăcere, arătând iubire și milă față de oameni până la moartea Lui. După care a fost înmormântat de Ucenici ai Lui [Mt. 27, 57] în mormânt nou [Mt. 27, 60].

Ucenicii nu i-au furat trupul [Mt. 27, 66], El a înviat din morți a 3-a zi și S-a arătat Ucenicilor Lui [Mt. 28, 9], iar ostașii au fost plătiți să mintă că trupul Lui a fost furat [Mt. 28, 13]. Și minciuna „furării” trupului Său s-a răspândit între iudei [Mt. 28, 15], deși El a fost văzut viu de Ucenicii Lui și nu numai de ei, ci și de milioane de Sfinți ai Bisericii până azi. Căci dacă vrem să cunoaștem ce a spus Iisus Hristos, Domnul nostru, Ucenicilor Lui de peste veacuri, adică tuturor Sfinților Lui, trebuie să facem o muncă de cercetare extinsă asupra tuturor vedeniilor hristologice pe care ei le-au avut și în care El a vorbit cu ei.

De aceea, Viețile Sfinților sunt profund dogmatice, pentru că sunt revelaționale. Ele cuprind multe vedenii ale Domnului, ale Maicii Sale, ale Îngerilor și Sfinților Lui. Și dacă vrem să vedem teologia dogmatică a aghiologiei, atunci trebuie să o cercetăm cu finețe de suflet, cu multă evlavie, pentru că în Viețile Sfinților se continuă Scriptura Bisericii până azi. Viețile Sfinților lui Dumnezeu sunt Scriptura actualizată a Bisericii. Căci viața Bisericii nu se termină odată cu Faptele Apostolilor sau cu Apocalipsisul sau cu scrierile anumitor Sfinți Părinți ai Bisericii, ci noi suntem în Biserica slavei Sale, în aceasta, în care s-a scris Scriptura și au trăit toți Sfinții Bisericii, și Dumnezeu Se revelează oamenilor și acum, în istorie, și în veșnicie, la nesfârșit.

Tocmai de aceea, Dumnezeul nostru e viu și preaminunat, pentru că El Se descoperă cum și cui dorește, spre mântuirea lui. Iar Biserica e plină de minunile cotidiene ale lui Dumnezeu, pentru că e Biserica slavei Sale, în care El e viu și lucrător în mod continuu prin slava Sa. Din acest motiv, Biserica nu este și nu poate fi niciodată „vetustă”, „plictisitoare” sau „neinteresantă”, pentru că Biserica e plină de minuni, de vederi dumnezeiești, de noutăți duhovnicești, adică de luminări și înțelegeri sfinte.

Și toate acestea sunt posibile și la îndemâna noastră, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, a trăit ca un om printre noi și ne-a deschis nouă Împărăția prin toată iconomia Lui pentru noi. Căci toată lucrarea Lui mântuitoare a fost pentru ca noi să trăim duhovnicește, să trăim frumos, să trăim harismatic. Ca niște preafrumoși ai lui Dumnezeu, ca fălcii vii ale Împărăției sale celei veșnice.

Eminescu: între modernitate și tradiție [50]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Magii sunt cei care au știut să citească semnele celeste și să descopere această inegalabilă taină, indicibilă, pentru lumea antică aflată în căutarea kalokagaton-ului, adică a „tot ce-i drept, frumos și bun” (Egipetul și Memento mori).

Profețiile sibiline, ca și filosofiile celor șapte mari înțelepți ai Antichității, căutând să afle unicul Principiu al lumii, s-au aflat și în atenția lui Dosoftei, Nicolae Milescu, Antim Ivireanul sau Dimitrie Cantemir.

La Eminescu, magul – acum egiptean – „priivea pe gânduri în oglinda lui de aur,/ Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun:/ El în mic privește-acolo căile lor tăinuite/ Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite:/ Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun” (Egipetul). Sau: „Și c-un ac el zugrăvește cără-rușile găsite:/ Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun” (Memento mori).

Simbolistica stelară este legată, după cum se poate remarca, de tabloul Egiptului. Cerul înstelat al Egiptului, când „ies stelele din strungă”, strălucind într-o noapte maură („înstelatul rege maur”) este impresionant: „Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur –/ Peste el cerul d-Egipet, desfăcut în foc și aur”… (Egipetul, Memento mori).

Acest peisaj celest ne arată „cartea cerului albastru cu mari litere aurite” (Peisaj) ori „scrisul stelelor de foc”, mai presus de care „sunt scrieri streine/ Gândite de Domnu-ntr-a sorilor nimb” (În vremi de mult trecute).

Printre ultimele versuri, peste câțiva ani, recitate lui Vlahuță și reținute de acesta, s-au aflat și: „Atâta foc, atâta aur,/ Ș-atâtea lucruri sfinte,/ Peste-ntunericul vieței/ Ai revărsat, Părinte!”[1] – considerate chiar o „ultimă variantă a Luceafărului[2].

Egiptul deține un rol simbolic în istoria lumii, după cum reiese din scrisul lui Eminescu. Rosa del Conte a insistat în mod deosebit pe apropierea dintre poezia eminesciană și textele ermetice atribuite egipteanului Hermes Trismegistul (Corpus hermeticum sau Poimandres), dintr-un motiv explicabil prin teoriile moderne de istorie și sociologie a religiilor, pe care ni le deslușește Mircea Eliade[3].

Sfântul Isidor de Sevilla menționa însă – pe baza unei tradiții mai vechi – că egiptenii au învățat astrologia de la Avraam[4]. Putem să ținem seama și de faptul că Pitagora, al cărui sclav și discipol ar fi fost Zamolxe, a învățat în Egipt. Iar istoria lui Iordanes – care face confuzia între geți și goți (datorită căreia, probabil, Decebal e conviv cu Odin și cu „zeii vechi și mândri ai Valhalei” (Odin și poetul)), ca și Sfântul Isidor de Sevilla, de altfel[5] – îl menționează pe Deceneu ca fiind cel care i-a învățat pe daci astrologia[6].

„Pythagora din Samos și Thales din Milet au petrecut o vreme nu scurtă în Egipt, adunând cele înțelepte ce se aflau acolo […]. De altfel, însuși Platon, fiul lui Ariston, în Timeu spune că Solon a părăsit Atena mergând spre Egipt […] și de asemenea, însuși Platon, mergând în Egipt, pentru a părea că știe ceva mai mult decât toți ceilalți elini, au admirat [Solon și Platon] întru totul acolo și învățătura lui Moise.

Și este cu putință ca să se vadă din cele ce au scris ei, că istoriografilor elini le-a fost foarte binecunoscut Moise. […] [Între alții,] Diodor cercetând amănunțit treburile egiptenilor, spune că a auzit de la înțelepții de acolo despre Moise : […] Moise este acela ce a fost numit zeu [de către egipteni]”[7].

Cronologia expusă de Sfântul Chiril al Alexandriei pentru a demonstra anterioritatea și autoritatea doctrinei mozaice față de filosofia grecească[8] este reluată, în liniile fundamentale, de către Antim Ivireanul în Chipurile Vechiului și Noului Testament, iar Nicolae Costin reproduce opinia – devenită tradițional-ortodoxă – despre faptul că Platon s-a inspirat din învățăturile lui Moise[9].

S-ar părea că Egiptul era un loc de inițiere – nu degeaba pleacă, așadar, Kesarion Breb în Egipt – iar Herodot îi desemna pe egipteni drept „cei mai înțelepți” și „cei mai învățați” dintre oameni[10]. Istoria filosofiei/ cunoașterii nu începe cu Platon[11] și cu Grecia – inclusiv în Memento mori. Și de aceea insistăm pe semnificațiile pe care le are în subsidiar „cerul d-Egipet”, mai ales că nu credem că lui Eminescu i-ar fi rămas necunoscute aceste amănunte.


[1] A se vedea: Eminescu – Înfășurat în manta-mi. Memorialistică. Mărturiile contemporanilor, ediție, antologie, aparat critic de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Ed. Litera * David, Chișinău și București, 1999, p. 355.

[2] S. Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, op. cit., p. 165. Autoarea consideră că „irupția sacrului este mereu prezentă inimii sale, ca o taină fără seamăn, ca ziua cea dentâi: «Și omului Ființa pururi nouă i s-arată» (Iarna). Ultimele sale poeme, printre care Iarna […] sunt considerate astăzi ca o măiestrie supremă” (Idem, p. 92).

[3] Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 67: „Corpus hermeticum a fost așadar primul text grecesc tradus și publicat de Marsilio Ficino. Abia după aceea, Ficino a început să se ocupe de traducerea lui Platon. Acest amănunt este important. El aruncă lumină asupra unui aspect al Renașterii italiene ignorat sau cel puțin neglijat de istorici, cu numai o generație în urmă.

Cosimo [de Medici] și Ficino au fost fascinați de descoperirea unei revelații primordiale, aceea descoperită în textele hermetice. Ei n-aveau, bineînțeles, niciun motiv să pună la îndoială ideea că acest Corpus hermeticum aparține egipteanului Hermes și conține cea mai veche [conservată scriptic] revelație, care l-a precedat pe Moise și i-a inspirat și pe Pitagora și pe Platon și pe magii persani.

Deși exalta sacralitatea și veracitatea textelor hermetice, Ficino nu se suspecta – și nu putea să se suspecteze – că nu ar fi un bun creștin. Încă din secolul al doilea, apologetul creștin Lactanțiu îl considera pe Hermes Trismegistul un înțelept inspirat de Dumnezeu și considera că unele profeții hermetice se împliniseră odată cu nașterea lui Iisus Hristos”.

Interesante sunt și comentariile ulterioare ale lui Eliade: „Un interes atât de extravagant pentru hermetism este profund semnificativ. El revelează aspirația omului Renașterii către o revelație primordială care să poată include nu numai pe Moise și Cabala, ci și pe Platon și, mai ales, misterioasele religii ale Egiptului și Persiei antice. […]

Timp de aproape două secole, Egiptul și hermetismul – adică magia egipteană – au obsedat pe mulți teologi și filosofi, credincioși, necredincioși sau cripto-ateiști. Dacă Giordano Bruno a salutat cu atâta entuziasm descoperirile lui Copernic, aceasta se datorează faptului că pentru el heliocentrismul avea o profundă semnificație religioasă și magică. Pe când era în Anglia, Giordano Bruno profețise reîntoarcerea iminentă a religiei magice a Egiptului antic, așa cum era aceasta descrisă în Asclepius. […]

Interesul intens și continuu față de egipțianism și alte mistere orientale n-a încurajat, în timpul Renașterii, dezvoltarea a ceea ce se cheamă azi istoria comparată a religiilor. Dimpotrivă, urmarea directă a atenției lui Ficino, Pico, Bruno și Campanella față de tezaurul hermetic a fost dezvoltarea filozofiilor naturaliste și triumful științelor matematice și fizice”, cf. Idem, p. 68-69.

Căutările Renașterii n-au încetat, ci s-au diversificat în epoca romantică. Importantă ni se pare precizarea următoare: „Prețuirea înaltă a mitului, a legendei, a poeziei populare în genere, [în romantism] se sprijină pe ideea (formulată pentru prima oară de Görres și Kanne) după care Dumnezeu s-a revelat atât în natură cât și în omul primitiv, aflat încă în strânsă legătură cu firea, și că, de aceea, natura ca și vechea poezie mitică conțin pentru cei ce sunt în stare să le descifreze, adevăruri neîndoielnice despre divinitate și univers”, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 367.

[4] Cf. Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, în românește de Adolf Armbruster, cu o introducere de Alexandru Duțu, Ed. Univers, București, 1970, p. 521.

[5] În Historia de regibus gothorum, wandalorum et suevorum. Traducerea cărții în română s-a făcut de către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș. A se vedea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Traduceri patristice, vol IV, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 171-237, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/10/traduceri-patristice-vol-4/.

[6] A se vedea Iordanes, Getica, http://www.enciclopedia-dacica.ro/izvoare/iordanes.htm: „în timpul domniei la goți a lui Burebista, a venit în Goția Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Burebista i-a dat o putere aproape regală. […] El [Deceneu], observând înclinarea lor de a-l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deștepți, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învățat etica, dezvățându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în științele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii. Transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagines.

I-a învățat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privința minții. Dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viața în fapte bune. Demostrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor și toate secretele astronomice și cum crește și scade orbita lunii și cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc și le-a expus sub ce nume și sub ce semne cele trei sute și patruzeci și șase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc (s. n.)”.

Se poate vedea și Iordanes, Getica, în Fontes historiae daco-romanorum/ Izvoarele istoriei românilor, vol. XIV, text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, Tipografia „Bucovina”, I. E. Torouțiu, București, 1939, p. 96-97.

[7] Sfântul Chiril al Alexandriei, 10 cărți împotriva lui Iulian Apostatul, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, Ed. Anastasia, București, 2000, p. 36-37.

A se vedea și p. 57-58, 67, 84:

„Pythagora și Platon fiind educați în Egipt […] au cunoscut bine valoarea lui Moise. Pentru că cele cu privire la Moise erau mult admirate de către egipteni. Și de acolo – socotesc eu – au învățat acești doi cuvântul și doctrina cu privire la Dumnezeu”.

„Acest Hermes din Egipt [Trismegistrul], cu toate că era preot păgân […] a cugetat ideile și învățăturile lui Moise, […] cel ce a adunat și a strâns la Athena cele cincisprezece cărți ale sale numite Hermetice”.

„Cei ce s-au făcut părtași de cuvintele lui Moise sunt aceia care, pentru dragostea de învățătură au mers până în Egipt”.

„Eu pot să spun că Platon și Pythagora au o doctrină mai exactă cu privire la Dumnezeu și la lume. Dar ei au adunat această învățătură sau această cunoaștere, mergând și stând laolaltă cu egiptenii, la care se făcea multă vorbire cu privire la preaînțeleptul Moise și erau admirate doctrinele lui” etc.

Informații cu privire la peregrinările inițiatice ale filosofilor greci în Egipt se regăsesc și în Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram. M. Frenkian, Ed. Polirom, Iași, 1997.

[8] Sfântul Chiril al Alexandriei, 10 cărți împotriva lui Iulian Apostatul, op. cit., p. 29-34.

[9] În primul capitol (Pentru zidirea lumii) al cronografului său, acesta precizează: între filosofi, „Plato, cum socotesc unii că au cetit Svânta Biblie, ori că au avut den Dumnedzăiască suflare [insuflare, inspirație], deșchis dzice într-o carte a sa, ce să chiamă Timeo, cum lumea este făcută de Dumnedzău, și a toate altor zidiri, pricina a lui Dumnedzău bunătate și putere pune că este; pentru ce [pentru care motiv] i-au dzis acestui Plato, dumnedzăiescul filosof. Că și Ovidie pre semne dentru acest Plato au luat…[…] Și așea să mai apropie de adevăr, măcar că era păgâni, mărturisind pre Dumnedzău a fi Zâditorul și începătura a tuturor lucrurilor, pre semne urmând Scriptura a lui Moiseiu”, a se vedea Nicolae Costin, Scrieri, vol. I, ediție îngrijită de Svetlana Karolevschi, Ed. Hyperion, Chișinău, 1990, p. 31.

În ce privește numirea lui Platon ca „dumnedzăiescul filosof”, Ficino este cel care l-a publicat, în 1557, sub numele: Divini Platonis, Opera omnia Marsilio Ficino interpretate. Cartea poate fi downloadată de aici:
https://archive.org/details/bub_gb_ucju1UXVU9UC.

[10] Cf. Gândirea egipteană antică, ediție îngrijită de Constantin Daniel, Ed. Herald, București, 2008, p. 25.

[11] „Cunosc, Platone, dascălii tăi, deși vrei să-i ascunzi! Geometria ai învățat-o de la egipteni, astronomia de la babilonieni, cântecele cele sănătoase le-ai luat de la traci (Platon, Charm., p. 156D; 157 A); multe te-au învățat și asirienii; dar legile, cele care sunt adevărate, și slăvirea lui Dumnezeu o datorezi evreilor: «Care […] cinstesc pe Cel singur nemuritor,/ Pe Cel care are grijă pururea de toți» (Oracolele Sibiline, 3, 586-588, 590-594)”, cf. Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 4, traducere, introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982, p. 127.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén