Predică la Învierea Domnului [2017]

Iubiții mei[1],

imediat ce Domnul a murit pe Cruce, au și început să se vadă consecințele coborârii Lui la Iad. Pentru că Sfântul Matteos ne spune: „și mormintele s-au deschis [καὶ τὰ μνημεῖα ἀνεῴχθησαν]; și s-a[u] ridicat multe trupuri ale Sfinților care erau adormiți [καὶ πολλὰ σώματα τῶν κεκοιμημένων Ἁγίων ἠγέρθη]; și ieșind din morminte după învierea Sa [καὶ ἐξελθόντες ἐκ τῶν μνημείων μετὰ τὴν ἔγερσιν Αὐτοῦ], au intrat întru sfânta cetate [εἰσῆλθον εἰς τὴν ἁγίαν πόλιν], și s-au arătat multora [καὶ ἐνεφανίσθησαν πολλοῖς]” [Mt. 27, 52-53, BYZ].

Mormintele s-au deschis în mod minunat, prin slava lui Dumnezeu, și nu au ieșit doar trupurile Sfinților din morminte, ci Sfinții au înviat, fiind întregi, cu trup și suflet, deși ei fuseseră morți sute și mii de ani.

Iar după Învierea Sa din morți, cea de a treia zi, după învierea Domnului, ca să întărească în oameni conștiința că Sfinții au înviat numai datorită Domnului, acești Sfinți înviați au intrat în Ierusalim, în sfânta cetate, și s-au arătat multora. Și dacă au fost văzuți de către mulți, atunci învierea lor a fost un eveniment istoric minunat, copleșitor și despre el trebuie să avem multe date istorice. Pentru că acești Sfinți erau, fără doar și poate, Sfinții lui Israil, cărora evreii le știau mormintele și care i-au recunoscut ca atare. Și evreii trebuie să fi scris despre un astfel de eveniment, care trebuie să fi tulburat întreaga țară.

Însă cine a scris despre acest eveniment copleșitor, despre învierea Sfinților datorită învierii Domnului?

Sfântul Ioannis Hrisostomos, în comentariul său la Sfântul Matteos, ne spune că învierea Sfinților a fost o adeverire a dumnezeirii lui Hristos[2]. După care ne spune că Sfinții au intrat în Ierusalim și li s-au arătat multor oameni, pentru ca învierea lor să fie adeverită ca reală[3]. Dar nu ne spune câți Sfinți au înviat și care sunt. Și cine i-a văzut. Și după ce s-au arătat multora, ce au făcut? Au adormit la loc, cel mai probabil. Pentru că mormintele multora din Sfinții Vechiului Testament sunt în Israel până astăzi.

Căci scopul învierii lor, mai întâi de toate, a fost acela de a adeveri Învierea Domnului. Pentru că ei au înviat, pentru ca să arate tuturor că El le-a eliberat sufletele din Iad, și implicit, că pe El nu L-a putut ține Iadul prizonier, dar și pentru ca să le adeverească evreilor învierea cea de obște. Căci așa cum au înviat atunci, așa vor învia din nou și pentru veci, dimpreună cu întreaga umanitate adormită, la a doua Sa venire întru slavă.

Sfântul Chirillos al Alexandriei spune același lucru: învierea Sfinților a fost semnul că prin moartea lui Hristos s-a biruit moartea[4].

Sfântul Cuvios Hieronymus înțelege cetatea cea sfântă în dublă accepțiune: ca fiind Ierusalimul cel ceresc, dar și cel pământesc. După care subliniază că nu a fost vorba de o înviere generală[5].

Sfântul Eftimios Zigabinul ne spune că Sfinții au înviat pentru ca să vorbească despre Hristos, iar după ce s-au arătat oamenilor, ei au adormit la loc[6], lucru pe care îl aproximasem și eu.

Au scris evreii despre acest lucru? Au dat Sfinții Părinți detalii mai multe? Pentru mine această problemă rămâne una deschisă și pe ea trebuie să o aprofundez. Pentru că problemele teologice necesită răspunsuri elaborate, cu multă muncă de cercetare în spate, și nu pseudo-răspunsuri.

Însă ceva e cert: că Sfinții Vechiului Testament L-au recunoscut pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu întrupat și că Iisus Hristos, Domnul nostru, a fost Cel care i-a ridicat pe ei din Iad. Iar evreii trebuiau să înțeleagă acest lucru fundamental: că Sfinții Vechiului Testament L-au văzut mai înainte pe Hristos și despre El au profețit, datorită Lui au înviat și s-au arătat celor din Ierusalim, și împreună cu El sunt.

Dar ceea ce pare de la sine înțeles pentru noi, cei de azi, nu s-a petrecut și în istorie. Pentru că evreii, în majoritatea lor, au rămas captivi înțelegerii grosiere a Vechiului Testament, nu l-au înțeles duhovnicește, nu au înțeles că el s-a împlinit în persoana lui Hristos, așa cum ne arată Sfinții scriitori ai Noului Testament, și au negat în mod vehement persoana lui Hristos și pe Ucenicii Lui și au prigonit Biserica lui Hristos. Fapt pentru care au luptat și luptă în continuare, alături de toți păgânii și ereticii lumii, împotriva împlinirii lor duhovnicești, adică a împlinirii lor în Hristos Dumnezeu.

– Ce au făcut însă Sfinții Apostoli ai Domnului?

– Ei L-au propovăduit pe Iisus Hristos Cel răstignit și înviat! Pentru că Iisus Hristos, Domnul nostru, Și-a înviat trupul Său, care zăcea în mormânt și care nu a cunoscut stricăciunea, conform Ps. 15, 10, LXX[7], și l-a făcut nemuritor și fără stricăciune[8].

De aceea, Sfântul Petros Îl prezintă pe Domnul, în predica sa de la Cincizecime, ca pe Cel omorât de evrei, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morți [F. Ap. 2, 23-24, BYZ]. Căci Dumnezeu L-a înviat pe Iisus, iar Apostolii Lui sunt martori [μάρτυρες] ai Săi [F. Ap. 2, 32]. Sunt martori oculari, căci ei L-au văzut pe Iisus Hristos Cel înviat cu ochii lor și L-au atins cu mâinile lor [I In. 1, 1].

– De ce Sfântul Petros nu a spus Iisus a înviat, ci el a spus că Iisus a fost înviat de Tatăl Său?

– Pentru că a predicat pedagogic, ținând cont de pruncia teologică a conaționalilor săi. El a căutat să îi ducă pas cu pas spre înțelegeri mai înalte și de aceea L-a propovăduit pe Tatăl ca autor exclusiv al învierii Fiului Său.

Într-o altă predică a sa, Sfântul Petros Îl numește pe Iisus Fiul Său, al Tatălui, dar repetă faptul că Dumnezeu, se subînțelege Tatăl, L-a înviat pe El din morți [F. Ap. 3, 26].

„Și [cu] mare putere [καὶ μεγάλῃ δυνάμει]”, ne spune Sfântul Lucas, „Apostolii dădeau mărturie [despre] învierea Domnului Iisus [ἀπεδίδουν τὸ μαρτύριον οἱ Ἀπόστολοι τῆς ἀναστάσεως τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ] și har mare era peste toți aceștia [χάρις τε μεγάλη ἦν ἐπὶ πάντας αὐτούς]” [F. Ap. 4, 33, BYZ].

Sfântul Pavlos a predicat „cele despre Domnul Iisus Hristos [τὰ περὶ τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ Χριστοῦ], cu toată îndrăzneala [μετὰ πάσης παρρησίας], fără încetare [ἀκωλύτως]” [F. Ap. 28, 31, BYZ]. A propovăduit toate cele legate despre viața Sa în trup și despre lucrarea Sa iconomică cu omul și cu creația Sa în totalitatea ei.

Și Sfântul Pavlos vorbește despre faptul că Tatăl L-a înviat pe Iisus Hristos din morți [Rom. 4, 24]. Însă, în versetul următor, el ne spune: „Care S-a dat pentru fărădelegile noastre [Ὃς παρεδόθη διὰ τὰ παραπτώματα ἡμῶν] și a înviat pentru îndreptarea noastră [καὶ ἠγέρθη διὰ τὴν δικαίωσιν ἡμῶν]” [Rom. 4, 25, BYZ]. Însă nu este nicio neconcordanță între afirmația teologică: Tatăl L-a înviat pe Iisus din morți și afirmația teologică: Iisus a înviat din morți. Pentru că și Tatăl și Duhul Sfânt au participat la învierea Domnului. Însă Domnul a înviat ca un Dumnezeu atotputernic din morți, ca unul care era egal și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. A înviat cu de la Sine putere.

Căci afirmația teologică a Sfinților Petros și Pavlos, cum că Tatăl L-a înviat pe Iisus din morți, nu a încercat să Îl prezinte pe Iisus ca pe un „obiect pasiv” în relația Sa cu Tatăl, așa cum suntem înclinați noi, cei de azi, să o percepem, ci a subliniat relația veșnică a Fiului cu Tatăl, aceea că Iisus e Fiul Tatălui. Pentru că atunci era foarte importantă această mărturisire hristologică, fiindcă toți trebuiau să creadă și să mărturisească faptul că Iisus Hristos e Fiul veșnic al Tatălui, Care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră, și nu un Sfânt, adică un om. Iar moartea și învierea Domnului sunt „întru îndreptarea vieții [εἰς δικαίωσιν ζωῆς]” [Rom. 5, 18] noastre.

Pentru că moartea și învierea Lui au relevanță liturgică și ontologică pentru noi. Căci Botezul, ne spune Sfântul Pavlos (care e o Dumnezeiască Taină a Bisericii, un eveniment liturgic bine definit), e o trăire mistică, dimpreună cu El, a morții Domnului [Rom. 6, 4]. El nu e „o simplă afundare în apă” sau „un act simbolic”, ci un act sfânt și sfințitor pentru noi, căci în Botez trăim moartea și învierea Domnului, dimpreună cu El, născându-ne la viața duhovnicească. Atunci, din trupești, devenim duhovnicești, pentru ca să trăim toată viața noastră în mod duhovnicește. „Ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui”, ne spune Sfântul Pavlos, „așa și noi în[tru] înnoirea vieții să umblăm” [Rom. 6, 4, BYZ].

Însă slava Tatălui e comună și Fiului și Duhului Sfânt. Iar Fiul Și-a îndumnezeit umanitatea Sa prin slava dumnezeirii Sale, în interiorul persoanei Sale divino-umane. De aceea și noi, prin credința în Domnul nostru Iisus Hristos și în Tatăl Său și în Duhul Său cel Sfânt, Care din Tatăl purcede, prin credința în Dumnezeul nostru treimic, putem trăi duhovnicește, ca oameni vii, înviați din morți și având mădularele trupului nostru ca arme ale dreptății lui Dumnezeu [Rom. 6, 13]. Pentru că Hristos Cel mort și înviat ne dă și nouă putere duhovnicească ca să fim vii tot timpul, întru El și în Tatăl Său și în Duhul Său Cel Sfânt, și să ne sfințim viața noastră.

Căci puterea duhovnicească, primită de la Dumnezeu, este puterea de a lupta cu patimile din noi și de a le birui și de a ne umple de slava lui Dumnezeu. Noi, creștinii, nu avem o altă putere decât aceasta: puterea lui Dumnezeu, care ne face vii. Și dacă suntem vii, atunci suntem oameni duhovnicești, și dacă suntem duhovnicești, atunci trăim ca niște înviați din morți și ca niște martori ai Învierii Lui. Pentru că noi suntem vii și înviem mereu din păcatele noastre datorită lui Hristos Cel mort și înviat, Care, odată înviat, nu mai moare, pentru că moartea nu mai stăpânește peste El [Rom. 6, 9].

Însă moartea, iubiții mei, nu mai stăpânește nici peste noi! Moartea nu mai stăpânește peste noi de la Botez, de când am murit și am înviat cu Hristos, Domnul nostru. Dacă ne lăsăm cuprinși de păcat și dacă păcătuim, e pentru că alegem să ne facem din nou și din nou robi ai păcatului, după ce El ne-a eliberat pe noi din robia demonilor.

Noi alegem robia aceasta amară și nu ne-o mai impune nimeni! Pentru că El ne-a dezrobit și ne-a făcut liberi duhovnicește, și de aceea nimeni nu ne mai poate robi cu forța.

Însă, dacă cădem în păcat, tot Domnul ne ridică din el. Din tot păcatul. Căci El e ridicarea, El e învierea noastră din păcatele noastre. Și toată libertatea duhovnicească, cea reală și prea dulce a creștinilor, e libertatea pe care ne-o aduce slava lui Dumnezeu, slavă necreată care coboară în noi și este în noi, atât timp cât noi suntem robi credincioși ai Stăpânului nostru.

Pentru că libertatea duhovnicească interioară e plină de pace sfântă, e plină de bucurie, e plină de curăție, e plină de sfințenie. Și aceasta e cea care ne face să trăim în pacea lui Dumnezeu și să dăruim pacea și curăția și bucuria Lui tuturor, pentru că ea e mireasma sfântă a vieții noastre.

– Când a înviat Domnul nostru Iisus Hristos?

– Sfântul Matteos ne spune că El a înviat când „se crăpa de ziuă întru una a sabaturilor [τῇ ἐπιφωσκούσῃ εἰς μίαν σαββάτων] [Mt. 28, 1, BYZ]. Iar sabatul era sâmbăta, și prima după sâmbătă e duminica. De aceea, Învierea Domnului s-a petrecut „la miezul nopții”[9], duminica, motiv pentru care și noi, Biserica Lui, vestim învierea la miezul nopții, când sâmbăta se pleacă spre duminică. Și o vestim în fața Bisericii, sub acoperișul cerului, pentru că învierea Domnului este un bine copleșitor nu numai pentru întreaga umanitate, ci pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. Căci odată cu învierea Lui, oamenii și cosmosul în integralitatea sa au o singură direcție: îndumnezeirea. Și îndumnezeirea oamenilor și a întregii creații a lui Dumnezeu este adevărata înfrumusețare, adevărata schimbare, adevărata înnoire continuă a întregii existențe.

Cineva m-a întrebat recent dacă mă plictisesc atunci când citesc, când mă rog, când slujesc. Dacă mă plictisesc, așa în general, în viața mea. Și i-am spus că plictiseala este lipsa de dorință pentru înnoirea interioară și pentru adevărata noutate. Când nu mai vrem să ne înnoim duhovnicește, să ne curățim interior, și ajungem să considerăm că păcatul „o să ne facă bine”, atunci ne plictisim, pentru că păcatul e lipsit de noutate. Și când nu mai căutăm adevărata noutate, când nu mai vrem să cunoaștem voia lui Dumnezeu, iarăși cădem în plictiseală.

De aceea, eu lupt cu plictiseala și cu dezamăgirea și cu frica și cu grija deșartă și cu nesimțirea tot timpul și nu le dau loc în mine, pentru că îmi fac viața numai pentru Dumnezeu și numai pentru cunoașterea teologică. Și a fi cu Dumnezeu și a cunoaște voia Lui înseamnă a trăi într-o continuă noutate și bucurie, într-o continuă pace și înțelegere, care mă împlinesc în mod deplin.

De aceea, nu am timp să mă plictisesc, pentru că am foarte multe lucruri de făcut. Nu am timp de stat degeaba. Și cred că așa sunt toți creștinii: nu au timp să se plictisească, pentru că plictiseala e o inconsistență a dragostei, a relației, a vieții creștine. Dar dacă ești mereu prins în slujirea Bisericii și în întrajutorarea oamenilor, dacă muncești zilnic ore întregi, nu te poți plictisi, dar poți obosi foarte mult. Pentru că sufletul poate să citească și să muncească și să se roage în continuu, numai trupul nu poate asta. Și atunci avem nevoie de mâncare bună și de somn bun, pentru a ne întrema trupește.

Dar cel care se bucură duhovnicește și muncește cu bucurie și pentru a se dărui și a dărui, acela e plin de învierea lui Hristos.

Căci Domnul a înviat a 3-a zi din morți și S-a arătat Sfintelor Femei Mironosițe și Sfinților Săi Apostoli și i-a învățat că trebuie să se bucure [Mt. 28, 9]. Că trebuie să se bucure întru Dumnezeu. Iar luminile pe care noi le avem în mâini, acum, în această mare și sfântă zi de praznic, vorbesc tuturor despre ceea ce simțim în noi înșine. Despre bucuria și lumina sfântă a lui Dumnezeu, de care slava lui Dumnezeu ne umple.

Pentru că lumina învierii lui Hristos, despre care vorbim în predici și în felicitările noastre de Paști, nu este cea a lumânării, ci e aceea a slavei lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu, slava Lui cea necreată și veșnică, țâșnește din Hristos Cel înviat și ea e adevărata lumină și bucurie veșnică din noi înșine. Iar lumânările, candelele, policandrele din Biserică sunt numai imagini văzute și șterse ale luminii sfinte a lui Dumnezeu, care coboară în cei care se curățesc continuu de patimi.

Așadar, iubiții mei, a început praznicul Învierii Domnului, a început bucuria dumnezeiască, a început bucuria cea sfântă a învierii celei duhovnicești și cu toții vom sta la masă și ne vom bucura! Vom mânca de dulce de acum, dar vom fi plini și de slava lui Dumnezeu. Vom fi plini de slava Lui pe măsura postirii, a rugăciunii, a curățirii noastre.

Și pe cât suntem, pe atât vom gândi și pe atât vom acționa în aria în care noi trăim. De aceea, când apar la televizor sau în online creștinii noștri și sunt dați drept „exemple negative”, bucuria noastră se întristează. Pentru că un om neîmplinit e neîmplinirea tuturor. Dar bucuria noastră e vie și mare, când în media și în viața reală apar și vedem creștini frumoși, creștini care fac lucruri mari și frumoase, și împlinirea lor este și împlinirea noastră.

Căci, mai presus de toate, neîmplinirea Bisericii e și neîmplinirea lui Dumnezeu, iar împlinirea ei interioară e și bucuria Lui. Și noi Îl bucurăm pe Dumnezeu prin tot binele pe care îl facem, dar Îl întristăm prin fiecare lucru prin care ne întristăm și îi întristăm și pe alții.

– Ce este ziua învierii Domnului pentru noi?

– Este și trebuie să fie o mare bucurie duhovnicească și o reală împlinire personală. Căci azi e ziua în care vedem adevărata noastră frumusețe și împlinire în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Vedem, în umanitatea Lui, cum arată cu adevărat omul. Ce frumos e omul și ce copleșitor este el și ce potențe copleșitoare a sădit Dumnezeu atât în sufletul, cât și în trupul nostru. Pentru că vedem că umanitatea lui Hristos a fost îndumnezeită cu totul, a fost transfigurată și ea a devenit duhovnicească, fără ca trupul Său să înceteze să fie material. Iar dacă noi ne putem înduhovnici veșnic, prin slava Lui, atât la nivelul sufletului, cât și al trupului nostru, fără ca prin asta sufletul sau trupul să se transforme în altceva decât sunt, atunci chipul lui Dumnezeu din noi e copleșitor.

Căci noi, cei care am fost creați după chipul lui Dumnezeu, vedem din persoana lui Hristos că am fost creați pentru o transfigurare veșnică în relație cu Dumnezeu. Și asta înseamnă că noi nu știm ce potențe reale au sufletele și trupurile noastre, dar vom trăi veșnic această complexă și desăvârșită bucurie a transfigurării duhovnicești, dacă vom fi membri ai Împărăției Sale. Însă și cei din Iad vor trăi veșnic urâțirea lor interioară, schimonosirea lor, disperarea lor, neîmplinirea lor, trăind în mod neîncetat consecințele incredibile ale păcatelor. Căci, în veșnicie, unii vor experimenta consecințele veșnice ale binelui, iar alții pe cele ale răului. Cei din Iad vor crește în răul pe care și l-au asumat, pe când cei din Rai vor crește în binele în care s-au bucurat să trăiască.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, să ne rugăm pentru toți cei vii și pentru toți cei adormiți, pentru ca Dumnezeu să Își facă voia Lui întru ei! Să Îl rugăm pe Dumnezeu să Își arate mila Lui în toată creația Sa, după voia Sa cea sfântă, iar pe noi să nu ne lepede niciodată din bucuria aceasta dumnezeiască a învierii celei duhovnicești! Pentru că Hristos este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu [I Cor. 1, 24] în noi, El e viața noastră cea veșnică, El e bucuria și mântuirea noastră și pe El Îl slăvim, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Hristos a înviat!

Hristos a înviat din morți [Χριστός ἀνέστη ἐκ νεκρῶν], [cu] moartea [pe] moarte călcând [θανάτῳ θάνατον πατήσας], și celor [care erau] în morminte viață dăruindu-le [καί τοῖς ἐν τοῖς μνήμασι ζωήν χαρισάμενος][10]!

La mulți ani, multă sănătate și fericire și să prăznuiți cu bucurie și cu evlavie aceste sfinte și dumnezeiești zile ale praznicului Învierii Domnului! Amin.

---

[1] Începută în seara zilei de 11 aprilie 2017, la 20. 43, afară fiind 19 grade. Și terminată pe 12 aprilie 2017, la 14. 55, afară fiind cerul înnorat și 15 grade.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. III, Omilii la Matei, cu trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 983.

[3] Idem, p. 984.

[4] PG 72, col. 468.

[5] PL 26, col. 213.

[6] PG 129, col. 736.

[7] Presbiterul Rufinus din Aquilea, Commentarius in Symbolum Apostolorum, cf. PL 21, col. 364.

[8] PL 21, col. 365.

[9] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 19.

[10] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/new.html.