Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Magul este, pentru poet, un personaj central în istorie, aflat deasupra eonilor. Am avut deja ocazia să precizăm câteva lucruri esențiale privitor la acesta. Spuneam anterior că – deși se conservă numele celor trei magi („Trei sunt numele magilor care s-au închinat Mântuitorului: Melchior, Gaspar, Baltazar sau [în persană]: Bactor, Sator, Pectiras”[1]) și originea lor persană (zoroastrieni, închinători la stele și cititori ai stelelor), numiți fiind în colinde sau în cântările de Crăciun regi sau filosofi (tradiția antică îi asocia pe magi și cu matematicienii) – Eminescu le atribuie o importanță fundamentală în istoria popoarelor și o prezență de o însemnătate categorică în societățile umane.

Magii L-au aflat pe Dumnezeu prin lectura cerului înstelat și interogația spre care tinde cugetarea poetului siderat de faptul că cerul a devenit „cifre” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), este: dacă ei L-au găsit, noi de ce am devenit analfabeți și incapabili de a citi literatura celestă?

Că Eminescu avea în vedere referatul biblic neotestamentar în dezvoltatea viziunii sale poetice, acesta este un fapt pe care ni-l comunică și alte poeme:

Diamant topit în stea,
Doamnă peste stele,
Ce lumini în țara mea
Cerul țării mele,
Ce din nord ai răsărit
Peste lumi rebele,
Îți cântăm bine-ai venit
Doamnă peste stele!

Împărați din Răsărit
Pe al lumei mire
L-au cătat și l-au găsit,
Când le-ai dat de știre
Dulce stea de diamant,
Plină de iubire,
Ce vedea pe-ai ei amant [iubit]
În al lumei mire.

(Povestea)

Dacă ne uităm în profețiile mesianice din Psaltire – în versificarea lui Dosoftei –, este indicată direcția din care vin magii, Răsăritul, din itinerariu făcând parte Egiptul, Etiopia și Arabia: „De pre la Eghipet rugători să-Ț[i] vie,/ S-apuce nainte de la Tiopie” (Ps. 67, 139-140), „Etiopii nainte-I să cază,/ Să să-nchine și-n pace să șază /…/ Că va custa cu crăie dulce/ Și arapii aur I-or aduce” (Ps. 71, 25-26, 45-46).

De asemenea, cel mai vechi acatist[2] (e vorba de Imnul Acatist, care – după cum spuneam și cu un alt prilej –, nu urmează regulile prozodiei clasice, ci pe cele ale metricii silabice și tonice, a tradiției poetice bizantine, introdus în cult în anul 626 la Constantinopol, de către patriarhul Serghie I, „carte de poezie”[3], „capodoperă neîntrecută a imnografiei bizantine, model literar și teologic pentru multe alte compoziții liturgice răsăritene și apusene”[4]), menționează Egiptul și Babilonia ca locuri de proveniență ale magilor:

„O stea cu alergare dumnezeiască văzând [contemplând] Magii,/ au urmat strălucirii ei/ și, ținând-o ca pe o făclie[5], căutau cu ea un Împărat tare; /…/ Văzând copiii caldeilor [fiii babilonienilor, magii] în mâinile Fecioarei/ pe Cel ce a plămădit cu mâna pe oameni/…/ s-au grăbit/ să-I slujească cu daruri/…/ Crainici purtători de Dumnezeu făcându-se Magii,/ s-au întors la Babilon/ săvârșind profeția Ta și vestindu-Te pe Tine Hristosul [Mesia]/ tuturor, lăsându-l pe Irod ca pe un flecar”[6].

Istoria sfântă a celor două Testamente amintește peregrinările în Babilonia și Egipt ale lui Avraam, Moise și ale întreg poporului evreu (care a cunoscut două captivități: cea babiloniană și cea egipteană), precum și locuirea lui Hristos în Egipt până la șapte ani („Făcând să strălucească în Egipt luminarea adevărului”[7]), după închinarea magilor, de frica lui Irod.

Legătura dintre magi (cititori în stele) și Egipt sau Babilonia este atestată și de istoria și filosofia antică. Aristotel, în descrierea viziunii sale asupra sistemului solar, se sprijinea pe argumentele aduse de „cei care, altă dată, au făcut observații foarte mulți ani, egiptenii și babilonienii, de la care avem mărturii de încredere despre fiecare dintre astre”[8].

Poate că este bine de menționat că, în vremea studiilor sale, Eminescu a urmat nu numai cursuri de egiptologie și istorie antică, ci și cursuri de caldeeană și persană, inițiindu-se în cunoașterea acestor limbi (după cum afirmă Constantin Barbu).

În Memento mori, magul își face apariția atât în culturile primitive, cât și în civilizația egipteană, unde, în „a cerului mii stele” privite ca în oglindă „a aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun” [kalokagaton-ul care obseda și filosofia antică greacă] – remarcam mai devreme și „cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur”.

În Dumnezeu și om, magii plecați în călătorie spre Bethleem sunt indieni, pe când în poemul În vremi de mult trecute, magul dac (săhastrul mag) de pe muntele Pion este un pedagog al fiului de împărat, fizionomia sa fiind inspirată de tiparul hagiografic al pustnicilor. Funcția magului este sacerdotală, este aceea de intercesor/ mijlocitor între Dumnezeu și om/ lume și cel ce invocă lamartinian (vom vedea puțin mai departe de ce spun așa), în Memento mori, pedeapsa lui Dumnezeu pentru oamenii deveniți vrednici de pieire.


[1] Nicolae Milescu, Aritmologhia, etica și originalele lor latine, ediție critică, studiu monografic, traducere, note și indici de Pandele Olteanu, Ed. Minerva, București, 1982, p. 271.

[2] Eminescu l-a putut cunoaște și în varianta tradusă și parțial versificată a lui Dosoftei (care l-a tipărit la Uniev în 1673, cu titlul Acatistul Născătoarei de Dumnezeu). Un exem- plar se află la B. A. R., cota CRV 66.

A se vedea și articolul meu, Imnul Acatist, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2010/07/01/imnul-acatist/,  din care am preluat aici câteva idei.

Acest articol a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 3-19, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[3] Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. I, Ed. Universității București, 1994, p. 407.

[4] Ermanno M. Toniolo, Acatistul Maicii Domnului explicat. Imnul și structurile lui mistagogice, prezentare și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009, p. 59.

[5] O dublă aluzie: la stelele ca făclii/ lămpi – precizare hexaemeronică – și, poate, la anticul Diogene care căuta un om cu o lampă, imnul bizantin punând în evidență pauperitatea spirituală a filosofiei eline în comparație cu revelarea Adevărului.

[6] Ermanno M. Toniolo, op. cit., p. 67-69, 95-97.

[7] Idem, p. 97. Este vorba de un amănunt relatat în tradiție despre copilăria în Egipt a Mântuitorului, detaliu care se regăsește în Viața Sfântului Dionisie Areopagitul.

[8] Aristotel, Despre cer, ediție bilingvă, studiu introductiv, bibliografie, traducere din greaca veche, sumar analitic, note și indexuri de Șerban Nicolau, Ed. Paideia, București, 2005, p. 242.

În completare, la n. 4 (p. 390), se spune: „Tăblițele de lut de la Ninive urcau cu observațiile astronomice până la 2800 î. Ch. și au putut fi cunoscute [de greci], după cucerirea Babilonului de către Alexandru cel Mare”.

Tot Aristotel consemnează, referindu-se și la magii persani, următoarele fapte: „Vechii poeți [poeții orfici, Hesiod și Homer] […] afirmă că nu zeitățile primitive, ca: Noaptea, Cerul, Haosul sau Oceanul dețin domnia lumii, ci Zeus. Pomeniții poeți ajung la această convingere pentru că fac să treacă domnia lumii dintr-o mână în alta, pe când aceia la care concepția mitică nu predomină în chip absolut, cum e Ferekide și alții, consideră principiul generator ca Binele suprem. Aceeași părere o au și magii [persani], precum și unii dintre filosofii de mai târziu, ca Empedocle și Anaxagora…”, cf. Aristotel, Metafizica, traducere Șt. Bezdechi, note și indice alfabetic de Dan Bădărău, Ed. Iri, București, 1996, p. 574.

Did you like this? Share it: