Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Bizantinii, de asemenea, credeau în profețiile sibiline[1] – care cunosc o recrudescență a reproducerilor la noi prin Dosoftei și Nicolae Milescu, primul traducându-le (într-una din ele, a prorociei Sibilei Eritreia, putea citi Eminescu și despre „șireagurile stelelor” sau despre luna cea de aur: Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri,/ A tot ceri lucă s-a rumpe, şi acea de aur lună”[2]), iar al doilea alcătuind un tratat despre Sibile[3].

De altfel, lectura stelelor și interpretarea semnelor naturale era încă de actualitate în epoca lui Miron Costin:

„Nu s-au pomenit de sémnele ceriului, carile s-au prilejit mainte de acéstea toate răutăți și crăiei leșești și țărâi noastre și stângerea casei acéștii domnii a lui Vasilie vodă, la rândul său, pentru cometa, adecă steaoa cu coadă, care s-au prilejit cu câțva ani mainte de aceasta așea de grea premeneală aceștii domniei și întunecarea soarelui, în anul cela […] și tot într-acela an lăcustele neaudzite veacurilor, care toate sémnele în loc bătrânii și astronomii în Țara Leșască a mare răutăți că sintŭ acéstor țări meniia”[4].

Contemporanul său, John Milton, asumat precursor al romanticilor, era de asemenea destul de bine informat în acest domeniu[5].

Și Cantemir își începe Divanul cu lecții de astronomie (în dedicația adresată fratelui său, Antioh), știință la care face referiri documentate și în Istoria ieroglifică[6], menționând planetele, zodiile și constelațiile.

Antim Ivireanul se dovedește a fi la curent cu ultimele noutăți în domeniul astronomiei, măcar că nu le dă crezare (dar transformă descoperirea în care nu crede în pildă duhovnicească):

„S-au aflat întinăciuni la soarele cel simțitor [petele solare], prin mijlocul ochianurilor, de astronomii cești de pe urmă, lucru necunoscut de cei vechi și cu totul neadevărat. Deci, să mărturisim și noi cum că s-au aflat oarecare întinăciuni și la soarele nostru cel de taină, la Petru…”[7].

Observațiile astronomice (care puteau produce propensiunea spre călătorii cosmice poetice) nu erau însă – oricât ne-am nedumeri – ceva neobișnuit nici pentru societatea românească a epocii romantice, ba chiar putem considera această situație într-o suită cu secolele anterioare. În niște Impresii de călătorie în Țările Caucazului. Prin Basarabia și Crimeea, Dimitrie Asachi (fiul poetului Gh. Asachi), matematician și militar de carieră, scria pe la 1846:

„Pe cât mă pogoram spre ameaza Crimeei, natura să-n anima; îmi tot înfățoșa tablouri variate și impozante. Chear bolta cerească era schimbată, feliurite și noue constelații mi se înfățoșa…Stelile scântee cu strălucire, altele mai înfocate izbucne ca din rachete și pe cât mărețul Orizon rădica măciuca ca din Orizontul călduros, pe atât Ursoaica spărietă supt polul nordic s-ascundea.

Doream în acele momente vre un alt car a lui Faeton, să mă pot înălța cătră ace sferă a Arhitectului vecinic [s. n. – pasaj similar cu cel din Meditația lui Bolliac, semnalată mai devreme, și care marchează dorințele de înălțare la cer sau în cosmos, receptat ca un refugiu sau patrie celestă], însă necontenita hurducăială a povoscăi mă tot încredința, că sunt un satelit nedespărțit acestui planet de aspră cale. Vream să mai privesc, să mai găsesc vreo zodie, vreo mână a lui Damaschin, din observatorul meu ambulant, dar vălul nopței se trăgea și soarile din luciul mărei răsare chiar ca un glob de foc, ca o lupă mărită, gol de toată strălucirea razelor (soleil nu)”[8].

Cum lesne se poate observa, pe Dionis/ Dan, căruia, sugestiv, Eminescu îi atribuie a fi o reîncarnare a lui Zoroastru (mai mult simbolic, fără alte implicații filosofice sau religioase, în urma sintezelor pe care mintea eminesciană le opera în plan poetico-fantastic, Zoroastru fiind un tipos al celui care citește în stele, părintele magilor persani, zoroastrieni[9] – și iarăși este interesant de remarcat că nu este invocat idealistul și contemplatorul de ceruri și de stele Platon), nu-l preocupă divinația, chiar dacă posedă un zodiac (și acesta este mai degrabă un simbol al științei sacre a lecturii astrale), ci descoperirea unor taine profunde ale ființei umane.

Metempsihoza budistă e atribuită (în mod corect) de Eminescu egiptenilor: „Bine zici, meștere Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsicoza lor”[10].

Făcând o paranteză, observăm că meșterul Ruben este o combinație între Ahasver și Satan – el mai degrabă poate fi confundat cu Satan, decât Dan/ Dionis sau Luceafărul/ Hyperion.

Ahasverus a făcut și el parte din obsesia romanticilor, între care îi putem aminti pe Goethe (Ahasverus), Adalbert von Chamisso (Noul Ahasverus), Edgar Quinet (Ahasverus), Arnim (Halle și Ierusalim), Wordsworth (Cântecul evreului rătăcitor), Beranger (Evreul rătăcitor)[11].

„Ahasverus, în varianta lui Goethe, este un cizmar a cărui personalitate ar aminti deopotrivă de Socrate și Hans Sachs, dar sunt folosite și trăsăturile unui cizmar real din Dresda. Ahasverus, orientat numai către lumea terestră, ține cu tot dinadinsul să-l convertească pe Iisus la viziunea lui”[12], trăsături care ni se par similare cu cele ale lui Ruben[13], călător în timp și interesat să-l convingă pe Dan de viziunea lui.

Deși amintește în mai multe ocazii de zodii (În vremi de mult trecute, Ecò, Ah, cerut-am de la zodii, etc.), Eminescu se referă strict la mișcarea stelelor/ planetelor pe cer, nu la relația dintre planete și destinele umane (ironizată și condamnată de literatura patristică[14]).

Mai mult, cel mai adesea există o corespondență între sânii ca rodii ai iubitei și auritele zodii, care poate fi interpretată ca o invocare adumbrită metaforic a bunăvoinței și protecției divine pentru iubirea celor doi, o rugăciune tainică la catapeteasma siderală care-L privește vălurit pe Dumnezeu[15]. Nici în Sărmanul Dionis nu apare o asemenea sugestie sau referință la divinație.

În poemul Călin (file din poveste), printre nuntași se află și „cititorii cei de zodii”, adică magii, alături de Feți-frumoși, zmei și Pepelea. Magul din poemul În vremi de mult trecute are o carte de zodii unică: „El cartea-și deschide, la ceruri privește/ Și zodii descurcă în lungul lor mers./ E-o carte ce nimeni în veci n-o citește,/ Cu semnele strâmbe întoarse-arabește:/ Sunt legile-n semne din ăst univers”.


[1] A se vedea și Mihail Moxa, Cronica universală, op. cit., p. 176: „Așa peri Leu Armeanul, vrăjmașul creștinilor, răsipitorul icoanelor și al legiei. De moartea lui scrisese și Sevila [Sibila] de mult, că se află o carte a ei în curtea împărătească, de era scrise multe pror[o]cii de domni și era obraze de fieri [fețe de fiare] și de oameni scrise [desenate] în carte” etc.

[2] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373.

[3] A se vedea și Mihai Moraru, De nuptiis…, op. cit., p. 128-129. Evocând interesul istoriografiei umaniste europene pentru formulele oraculare, autorul ne precizează: „în a doua jumătate a secolului XVII, în spațiul ortodox se produce o recrudescență a tematicii oraculare. Reapariția motivului iconografic al sibilei și profeților la biserica de la Cetățuia – Iași (1672), alcătuirea tratatului despre sibile (1672-1673) de către N. Milescu, apariția sibilelor în erminii rusești (Podlinnik-ul din 1672; v. V. Grecu, Darstellungen…), tipărirea versurilor sibiline de către Dosoftei în Parimiarul din 1683, traducerea românească de la sfârșitul secolului al XVII-lea a scrierii lui I. Galeatovski (m. 1688), Cer nou (1665), folosirea manticii cu direcție politică la Cantemir, circumscriu un fenomen cu determinări multiple…”, cf. Idem, p. 129.

[4] Miron Costin, Opere, ediție critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P. P. Panaitescu, ESPLA, București, 1958, p. 165.

[5] A se vedea Thomas Nathaniel Orchard, The Astronomy of Milton’s „Paradise Lost”http://www.archive.org/details/theastronomyofmi28434gut.

[6] A se vedea Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, București, 1997, p. 326-327.

[7] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 59.

[8] Dimitrie Asachi, Impresii de călătorie în Țările Caucazului, Iași, Tipografia Buciumului Român, 1858, p. 33-34, apud Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, Ed. Univers, București, 1972, p. 193.

[9] A se vedea Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, op. cit., p. 65: „primul [dintre magi] a fost persanul Zoroastru”.

Ioan Budai-Deleanu nota: „Bactra au fost în părțile Midii [Media], spre Răsărit, și, precum s-arată din istoriile vechi, acolo au fost odinioară școala științelor și a învățăturilor; aceia au fost patria vestitului Zoroastru; de-acolo au împrumutat apoi Vavilonul, în Haldéa [Caldeea], cunoștințele sale, apoi Finichia și Eghiptul, unde era cetatea Mèmfi, și de-acolo mai târziu au venit la greci. Mitr. Perea”, cf. Țiganiada, op. cit., p. 304, n. 2.

[10] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 42.

Grigore Alexandrescu susținea, în Memorial de călătorie, și faptul că „Decebal și oștirea lui […] credea la metamsicoz”, cf. Gr. Alexandrescu, Poezii. Proză, Ed. Minerva, București, 1985, p. 213.

Elena Tacciu afirmă: „teoria romantică a metempsihozei, formulată după izvoare egiptene, indice (Bhagavad-Gitā) de A. Von Schlegel și apoi de Schopenhauer în Lumea [ca voință și reprezentare] (Cartea IV), ea apare în epocă la Lessing, Goethe, Novalis, Gautier, în sensul lanțului etern existențial”, vezi Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, vol. I, Ed. Minerva, București, 1982, p. 381.

[11] Cf. Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, op. cit., p. 450-455.

[12] Idem, p. 450.

[13] Ruben ar putea fi apropiat și de Faust – dacă nu cumva mai mult de Mefistofel. „Ideea [lui Goethe] de a compune Faust este rodul aceleiași epoci [romantice]. Au avut-o și alți tineri scriitori ai vremii, prieteni de-ai lui Goethe, un Lenz, un Klinger, un Müller”, cf. Tudor Vianu, Studii de literatură universală și comparată, op. cit., p. 257.

Dar semnificativ este și faptul că acest subiect își avea originea în cărțile populare (izvodite pornind de la povestea lui Simon Magul cu Elena, interferată cu alte mituri și legende) și că Goethe „citise, încă de pe când era copil, versiunea din 1728 a cărții poporane faustice”, cf. Ibidem. A se vedea și p. 250-257.

[14] Dar și de Platon care „în ciuda slăbiciunii sale pentru schemele astrologiei caldeene pe care și le însușise, nu-și reținea sarcasmul împotriva celor stăpâniți de fatalismul astrologic sau a celor care credeau într-o eternă repetare în sensul strict (stoic) al termenului (cf., de exemplu, Republica, VIII, 546 sq.). Cât despre filosofii creștini, ei duceau o luptă îndârjită împotriva aceluiași fatalism astrologic”, cf. Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2011, p. 130.

[15] Erotismul e subtil și complex: sânii „Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii [pe când]/ Stelele-n cer mișcă-auritele zodii” (Ecò). Ca de multe ori în poezia lui Eminescu, aparențele înșală, întrucât corespondența nu se referă la sfericitate/ rotunzime, la analogia formală dintre sâni și sferele celeste, ci la energia sau dinamica interioară care „mișcă-auritele zodii”, mișcă stelele cerului, dar care, aceeași energie, face ca: „de a vârstii ei căldură fragii sânului se coc” (Călin (file din poveste)).

Aceeași iubire mișcă, concomitent, cerul cu stelele și inima omului. Într-o ultimă variantă a Glossei, cu sens modificat: „Timpul care bate-n stele/ Bate pulsul și în tine”.

Did you like this? Share it: