Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 19 aprilie, 2017

Predică despre diverse locuri scripturale și patristice [3]

Iubiții mei[1],

Sfântul Cuvios Beda a trăit în Anglia, născându-se în anul 672 sau 673 și adormind pe 26 mai 735, pe la vârsta de 61-62 de ani[2]. Iar între comentariile sale la Scriptură are și unul la Cântarea Cântărilor. În care ne spune că Libanus înseamnă candor în ebraică, adică albeață, iar în greacă înseamnă thus, adică tămâie[3]. Pentru că Biserica trebuie să vină mereu din Libanos [Cânt. Cânt. 4, 8], adică fiind plină de curăție și de asceză pentru Mirele ei. Căci noi, pe fiecare zi, trebuie să ne înnoim duhovnicește întru slava Dumnezeului nostru. Adică să trăim ca niște Sfinți ai Lui în toate zilele vieții noastre.

Despre învierea Sfinților, petrecută odată cu învierea Domnului, și despre reîntoarcerea lor în morminte ne vorbește și Sfântul Beda, în comentariul său la Cântarea Cântărilor[4]. Iar despre Carmelus [Cânt. Cânt. 7, 6], Sfântul Beda ne spune că înseamnă cunoaștere a tăierii împrejur [scientia circumcisionis][5]. Pentru că adevărata cunoaștere, cea duhovnicească, vine după ce ne răstignim interior patimile și poftele noastre, adică după ce începem să ne curățim de patimi.

Teologul Chirill Govorun [Кирилл Говорун][6] consideră că erezia monotelită a fost mai întâi de toate „un proiect politic”[7]. Și că monotelismul a fost eclectic, combinând conceptul teologic calcedonian de două firi cu conceptul de o singură voință al anti-calcedonienilor[8]. Și prin erezia monotelită se nega faptul că în persoana Domnului Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări, pentru că sunt două firi: dumnezeiască și omenească. Căci monotelismul era o continuare a monofizitismului. Pentru că erezia monofizită de mai înainte negase cele două firi în persoana cea veșnică a lui Hristos Dumnezeu.

Iar în alt articol al său, Părintele Chirill Govorun consideră că Sfântul Maximos Mărturisitorul nu a subscris infailibilității papale. Pentru că el nu a vorbit despre primatul papal, ci despre rolul Bisericii Romei în susținea ortodoxiei credinței[9]. Și așa și este!

Pentru că „primatul” papal e o idee eretică mult mai recentă și nu atât de veche. Iar încercările teologilor romano-catolici de a găsi o „istorie” a primatului papal în istoria Bisericii una nu dau „rezultate pozitive” decât prin contrafaceri grosolane. La care ei, de-a lungul timpului, s-au arătat „experți” la modul negativ.

Teologul Ciprian Streza consideră Mistagogia Sfântului Maximos Mărturisitorul „un original și tradițional comentariu liturgic”[10].  Și în comentariul său teologic, Sfântul Maximos „a impus o deschidere liturgică spre tradiția ascetică și mistică”[11] a Bisericii.

Streza consideră că Mistagogia a fost scrisă de Sfântul Maximos în Africa, între 628-630[12]. Iar Dumnezeiasca Euharistie liturgică a Bisericii este o pregustare [a foretaste] a fericirii Împărăției lui Dumnezeu[13].

Pregustare, în greacă fiind πρόγευση [proghefsi], e un corelativ al lui arvună, pe care îl găsim în cărțile noastre liturgice. Pentru că pe această arvună dumnezeiască o mâncăm cu evlavie și ne umplem de slava Lui cea veșnică.

În II Cor. 1, 22, Sfântul Pavlos ne vorbește despre „arvuna Duhului [τὸν ἀρραβῶνα τοῦ Πνεύματος]” [BYZ]. Se referă, bineînțeles, la harul Duhului Sfânt, har dumnezeiesc care este comun întregii Treimi. Iar românescul arvună vine tocmai de aici: de la grecescul ἀρραβών [arravon]. Corelativele lui ἀρραβών în engleză sunt earnest, pledge, deposit, care înseamnă arvună, avans, garanție, gaj, chezășie, depozit, zălog.

Pentru că atunci când suntem pecetluiți în Taina Sfintei Mirungeri, noi primim arvuna Duhului Sfânt în inimile noastre [I Cor. 1, 22] și în toată ființa noastră, ca încredințare că suntem pe drumul spre Împărăția lui Dumnezeu. Iar dacă rămânem cu harul Duhului în noi, atunci trăim încă de aici în Împărăția Lui, pe care o vom moșteni deplin după moartea noastră.

Sfântul Pavlos repetă sintagma de la II Cor. 1, 22 și în II Cor. 5, 5. Iar arvuna Duhului e dată pentru acum, pentru cât suntem în trup [II Cor. 5, 6]. Pentru că acum, în istorie, noi „umblăm prin credință [διὰ πίστεως…περιπατοῦμεν], nu prin vedere [οὐ διὰ εἴδους]” [II Cor. 5, 7, BYZ].

Însă umblarea prin credință nu exclude umblarea prin vedere. Pentru că noi putem avea diverse luminări dumnezeiești, diverse simțiri dumnezeiești, diverse vederi dumnezeiești. Care ne întăresc în credință și în nădejdea și în dragostea noastră de Dumnezeu.

În Efes. 1, 14, Sfântul Apostol Pavlos numește făgăduința Duhului Sfânt [Efes. 1, 13]: „arvuna moștenirii noastre [ἀρραβὼν τῆς κληρονομίας ἡμῶν]” [BYZ]. Și moștenirea, pentru Sfântul Pavlos, e totuna cu Împărăția. Așadar, harul Duhului Sfânt, care e arvuna primită de noi în Taina Mirungerii, este cheia spre Împărăția lui Dumnezeu. Dacă avem în noi arvuna, când vom pleca de aici, de pe pământ, prin moarte, atunci suntem moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru că arvuna, adică harul Treimii, este cheia spre moștenirea noastră comună, adică cheia care ne deschide Împărăția lui Dumnezeu.

În II Cor. 1, 22 și 5, 5 am avut Ac. cuvântului arvună. În Efes. 1, 14 avem forma de N. a cuvântului grecesc. Și aceste 3 apariții textuale sunt singurele din textul Noului Testament conform ediției BYZ.

Însă arvuna Duhului, adică harul dumnezeiesc, e regăsibilă și în Dumnezeiasca Euharistie. E regăsibilă și în Sfintele Icoane și în Sfintele Moaște și în toată Slujirea Bisericii. Peste tot în Biserică găsim harul lui Dumnezeu, cel care ne întărește întru toate, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi. Pentru că e slava lui Dumnezeu cea veșnică. E slava Lui, prin care El ne face fiii Lui după har.

Sfântul Maximos Mărturisitorul ne spune că Sodoma înseamnă prostie, iar Gomorra înseamnă acreală[14]. Iar prostia ne face acri, adică păcătoși, pentru că nu avem cunoașterea de Dumnezeu. Iar discutând Efes. 6, 17, Sfântul Maximos ne spune că coiful mântuirii [τὴν περικεφαλαίαν τοῦ σωτηρίου] este nădejdea[15], iar sabia duhului [τὴν μάχαιραν τοῦ πνεύματος] este discernământul[16].

Și avem, deopotrivă, nevoie de nădejdea în Dumnezeu ca să scăpăm de deznădejde și de singurătate, dar și de discernământ duhovnicesc, de acela care ne învață ce gânduri și ce sentimente și ce fapte să alegem să trăim.

Teologul Stilianos Papadopulos [Στυλιανός Παπαδόπουλος], într-o carte a sa din 1999,  sublinia faptul că exegetul Scripturii are nevoie de luminarea Sfântului Duh pentru a o înțelege[17]. Pentru că trebuie să avem mai întâi experiența adevărului și după aceea formulăm teologic această experiență[18].

Însă formularea teologică a experienței nu cuprinde în ea însăși realitatea experiată[19]. Pentru că „realitatea trăită este necreată și cuvântul-formulare este o invenție a omului celui creat”[20]. Iar teologii trebuie să formuleze teologic ceea ce crede Biserica și nu „climatul spiritual al epocii”[21]. Pentru că teologii sunt ai Bisericii și ei trebuie să întrupeze și să exprime teologia și viața sfântă a Bisericii.

Stilianos Papadopulos (al cărui chip luminos îl am în mine și acum, de când ne-am întâlnit la București și ne-am salutat[22]) citează din Sfântul Grigorios al Nissisului, din Contra lui Eunomios, unde acela a spus că adevărata putere a lui Dumnezeu nu își are existența în cuvinte[23]. Pentru că puterea și lucrarea Sa depășesc toate cuvintele noastre. Iar „în teologie, cuvintele numai semnifică sau exprimă adevărul, nu îl cuprind, nici nu se identifică cu acesta, parțial sau integral”[24].

Pentru Profesorul Stilianos, „limba teologiei este convențională, adică este rezultatul acordului și înțelegerii”[25]. De aceea, teologul ortodox nu e doar un filolog, ci este un om duhovnicesc, care are un anume grad al experienței adevărului[26]. Dar teologul ortodox trebuie să predice despre semnificația teologică a cuvintelor[27].

Și „mișcarea către noi forme lingvistice [de exprimare a experienței sfinte a Bisericii n.n.] trebuie să aibă ca punct de plecare viața, trăirea adevărului prin Duhul Sfânt. Doar viața, în sens biologic și spiritual, conduce la o limbă autentică, adică potrivită. Mișcarea legitimă, sănătoasă și utilă este doar cea de la viață spre limbă, niciodată cea contrară”[28].

Pentru că teologii Bisericii trebuie să predice experiența și viața Bisericii și nu un limbaj teologic părut „upgradat”. Iar Profesorul Stilianos era vehement împotriva „sincronizării” limbii teologice cu mentalitatea omului contemporan[29]. Pentru că el spunea că trebuie să predicăm adevărul lui Dumnezeu pe care noi l-am trăit și prin aceasta îl ajutăm cu adevărat pe omul de azi[30].

Profesorul Stilianos afirma despre protestanți că ei „adoră cuvântul biblic”, așa după cum a făcut-o și ereticul Orighenis[31]. Și comentatorul protestant al Scripturii „creează multe teorii și scheme, căci îi lipsește comuniunea cu adevărul (în Euharistia reală), care numai acesta constituie criteriul final al credinciosului teolog. Și chiar dacă se pot face greșeli în teologie, cu cât teologul va exprima experiența mai profundă a adevărului, cu atât mai mult va evita abaterile și cu atât mai ușor își vor însuși experiența lui – deci teologia lui – credincioșii cei mulți”[32].

Pentru că oamenii credincioși iubesc adevărul lui Dumnezeu pe care teologii Bisericii îl exprimă. Și dacă iubești adevărul, atunci stai în adevăr, îl trăiești și urăști minciuna. Dar cine iubește minciuna, acela nu vrea adevărul lui Dumnezeu și nu suportă predica Bisericii. Pentru că predica Bisericii îi lovește conștiința lui păcătoasă.

Spre finalul cărții din care am citat abundent, Părintele Gherasimos Papadopulos ne atenționează că iubirea de Dumnezeu naște iubirea față de aproapele nostru[33].

Fapt pentru care, adevărata raportare la om și la nevoile lui se face în cadrul relației noastre cu Dumnezeu. Pentru că îi dăm milostenie, îl ajutăm, îl ridicăm din neștiința lui, îl aducem la Biserică și îl facem un om al lui Dumnezeu, pentru că îl iubim și nu pentru că ne este indiferent. Și omul care Îl iubește pe Dumnezeu, deși învață de la El să respecte și să se îngrijească de întreaga creație, nu respectă mai mult animalele decât pe om. Ci adevărata raportare la om e aceasta: că omul e mai important decât întreaga creație, dar că omul trebuie să trăiască și să aibă grijă de creația lui Dumnezeu. Fiindcă ecologia reală nu poate fi decât teocentrică și eclesială.

Până la Înălțarea Sa la cer, adică timp de 40 de zile, Domnul Cel înviat li S-a arătat ca viu Sfinților Săi Apostoli și le-a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu [τῆς Βασιλείας τοῦ Θεοῦ] [F. Ap. 1, 3, BYZ]. Și despre perioada de după Înălțarea Sa la cer, Domnul le-a spus: „veți lua putere [λήψεσθε δύναμιν], venind Sfântul Duh peste voi [ἐπελθόντος τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐφ᾽ ὑμᾶς]; și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudea și Samaria și până la sfârșitul pământului [καὶ ἔσεσθέ Μοι μάρτυρες ἔν τε Ἱερουσαλήμ, καὶ ἐν πάσῃ τῇ Ἰουδαίᾳ καὶ Σαμαρείᾳ, καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]” [F. Ap. 1, 8, BYZ].

Iar dacă Sfinții Lui Apostoli au avut nevoie de 40 de zile de vorbire despre Împărăția Lui, noi cu atât mai mult avem nevoie de teologia Împărăției Sale. Iar dacă, pentru a fi martori ai lui Hristos, Sfinții Apostoli, după ucenicia lor față de Domnul, au avut nevoie să se umple de harul Duhului Sfânt, cu atât mai mult noi avem nevoie de experiența și de teologia îndumnezeitoare a Bisericii. Și ca să facem asta, trebuie să fim ascetici, trebuie să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, trebuie să fim iubitori de oameni.

După Înălțarea Domnului, Maica Domnului era cu Sfinții Ucenici ai Domnului [F. Ap. 1, 14]. Și cu toții stăteau împreună, în rugăciune și rugă [Ibidem]. Pentru că Maica Domnului, așa cum ne arată Proscomidia, e împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, pentru că toți fac parte din Biserică, și cu toții sunt în jurul lui Dumnezeu.

– De unde sunt stihurile Învierii Domnului?

– Din Ps. 76, 2-4 (Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei care Îl urăsc pe El! Precum se sfârșește fumul, să se sfârșească! Precum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu și cei Drepți să se veselească!) și din Ps. 117, 24 (Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm și să ne veselim întru ea.), cf. LXX.

Și bucuria și veselia pe care ni le cere Domnul aici sunt duhovnicești, sunt sfinte și nu au de-a face cu petrecerile lumești. Pentru că ele vorbesc de trăirea liturgică și duhovnicească a praznicului Învierii Domnului.

Așadar, iubiții mei, praznicul Învierii Domnului e praznic plin de bucurie și de veselie sfântă! Și cine prăznuiește pascal, acela se bucură și îi bucură și pe alții cu prezența și mărturia lui. Și e nevoie multă ca să ne bucurăm și să îi bucurăm și pe oameni. Pentru că bucuria lui Dumnezeu e bucuria care ne îndeamnă la pocăință, pentru ca în pocăință să trăim bucuria Lui. Căci numai când ne curățim de patimi trăim bucuria lui Dumnezeu, pe care o aduce slava Lui în noi înșine.

Hristos a înviat!

Hristos a înviat și este în noi și în mijlocul nostru!

La mulți ani, multă sănătate și pace și Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 17 aprilie 2017, în Lunea Luminată. La ora 19 erau 7 grade, cer înnorat. A plouat și azi și azi-noapte. La munte a nins. Și am terminat-o în seara zilei de 18 aprilie 2017. O zi în care a ieșit soarele, dar cerul a fost înnorat.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bede.

[3] PL 91, col. 1137.

[4] Cf. PL 91, col. 1153.

[5] Cf. PL 91, col. 1195.

[6] A se vedea contul său de Facebook: https://www.facebook.com/hovorun, cât și cel de pe Academia. edu: https://yale.academia.edu/CyrilHovorun.

[7] Cyril Hovorun, Controversy on Energies and Wills in Christ: Between Politics and Theology, în rev. Studia Patristica, vol. XLVIII, Ed. Peeters, Leuven-Paris-Walpole, 2010, p. 219. [8] Idem, p. 220.

[9] Archimandrite Dr. Cyril Hovorun, Maximus the Confessor – the Father of the Eastern and Western Churches, în International Journal of Orthodox Theology, 6/ 3 2015, p. 60.

[10] Ciprian Streza, Saint Maximus the Confessor’s Mystagogia as a Complex Liturgical Commentary,  în rev. International Journal of Orthodox Theology 4/ 1 (2013), p. 72. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 73. [13] Idem, p. 81.

[14] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri. Introducere și note de Pr. Prof. Dragoș Bahrim, trad. de Laura Enache, în rev. Basileia, vol. 1, nr. 1-2, 2008, p. 158. [15] Idem, p. 159. [16] Idem, p. 160.

[17] Stilianou G. Papadopoulou, Teologie și limbă: Teologie experimentală – Limbă convențională, trad. din lb. gr. de Pr. Conf. Dr. Constantin Băjău, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 23-24. A tradus ediția de la Atena, din 1999.

[18] Idem, p. 32. [19] Idem, p. 33. [20] Idem, p. 34. [21] Idem, p. 35.

[22] La un simpozion teologic internațional de la București, în sesiunea alocată întrebărilor publicului, i-am atras atenția unui teolog și profesor romano-catolic că teologia mistică a Bisericii e scrisă cu luminare dumnezeiască și nu e „pură speculație”. Adică, comentariile mistice la Scriptură ale Sfinților Chirillos al Alexandriei, Grigorios al Nissisului, Maximos Mărturisitorul și ale altora ca ei nu pot fi „imitate”, pentru că ele s-au scris prin luminarea lui Dumnezeu.

Și viitorul Monah Gherasimos, pe atunci venerabilul Profesor Stilianos Papadopulos, era în dreapta mea și a fost singurul din sală…care s-a bucurat, care s-a luminat la față, când a auzit, în traducerea primită în căști, poziția mea teologică. Peste câteva minute, la ieșire, ne-am intersectat în mod providențial, și mi-a zâmbit cu toată fața, salutându-ne cuvios unul pe altul, el plecându-se spre mine și eu spre el, ca și când ne cunoșteam dintotdeauna. Iar el s-a regăsit în mărturia mea, pentru că era și a lui. Profesorul Papadopulos a murit ca Monah la Muntele Athos și în articolul de aici se vorbește despre Înmormântarea lui:

http://www.johnsanidopoulos.com/2012/01/former-professor-stylianos-papadopoulos.html.

[23] Stilianou G. Papadopoulou, Teologie și limbă: Teologie experimentală – Limbă convențională, op. cit., p. 36. Un citat din PG 45, col. 1009, cf. Idem, p. 36, n. 3. [24] Idem, p. 45. [25] Idem, p. 54. [26] Idem, p. 56. [27] Idem, p. 58. [28] Idem, p. 59. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Idem, p. 71-72. [32] Idem, p. 72. [33] Idem, p. 109.

Eminescu: între modernitate și tradiție [54]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În Dumnezeu și om, regii-magi provin din India, cum aminteam și mai devreme, îndemnați fiind însă de un „mag bătrân ca lumea”, care pare, în consecință, anistoric (în poem sunt două planuri: unul este cel al controversei trecut-prezent în artă, altul este cel al călătoriei magilor):

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr-de margini?… Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la Născutul în tavernă.

În tavernă?… -n umilință s-a născut dar Adevărul?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul Rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul…

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

Desemnarea Indiei[1] ca țară de origine a magilor nu este însă întru totul hazardată – deși în privința acelor magi care au călătorit la Betleem nu există nicio indicație de felul acesta. Se poate admite însă că și în India a existat instituția magului.

Un capitol din Viața și petrecerea a celor dentru Sfinți Cuvioși Părinții noștri Varlaam și Iosaf, indiianilor[2] (dintr-un miscelaneu provenit din vestita ladă a poetului), se intitulează: Pentru nașterea lui Iosaf și ce pentru dânsul cetitorii de stele au mărturisit[3].

Există însă și o altă relatare, care ne indică ceva semnificativ: „cei doisprezece Regi Magi […] cunoșteau revelația tainică a lui Seth cu privire la sosirea lui Mesia și urcau în fiecare an pe muntele unde se afla o peșteră cu izvoare și copaci. Acolo se rugau în șoaptă lui Dumnezeu, timp de trei zile, așteptând să apară Steaua. […] Călăuziți de Stea, Regii Magi călătoresc timp de doi ani. Întorcându-se acasă, povestesc minunea la care fuseseră martori. Și când apostolul Toma, după Înviere, ajunge în ținutul lor, Regii Magi cer să fie botezați”[4]. Însă Toma este chiar apostolul Indiei. Vom reveni puțin mai târziu la descifrarea acestui mister.

Cert este că Eminescu era preocupat de efigia unor personalități cu caracter excepțional, pentru a-și contura propria figură, propriul portret. O atestă chiar începutul poemului Memento mori, cu enigmaticele versuri: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur[5],/ Când a nopții întunerec – înstelatul rege maur –/ Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc”: avem un păstor și un rege. Poetul e păstorul cu turma de aur a gândurilor, căutând/ contemplând cerul nopții înstelat ca pe un rege maur în cămările palatului său.

Maurul lui Eminescu – spre deosebire de cel al lui Shakespeare – este noaptea lumii (undeva mai departe în poem va spune: „stele într-a lumei noapte ard”). Apropierea dintre Egipt, păstori și magi căutători la stele nu mi se pare o pură întâmplare.

Este fascinantă ipostaza poetului ca păstor contemplativ, care-și mână, patriarhal, turma gândirilor, în timp ce urmărește scena celestă – e adevărat că cerul cu lună și stele lipsește, cred, foarte rar din poezia sa –, după ce, în Cântecul lăutarului, își face un autoportret oracular, ca cel cu „gândul proroc” și care „știu ce-i scris în stele”.

Așa încât ne întrebăm: se costuma oare, poetic, ca-ntr-o scenă de Vicleim, ca păstor și mag? (În alt poem, Cum universu-n stele[6], considera că: „Aveam gândiri de preot și-aveam puteri de regi”). Mai ales că imaginea magului, ca toate ideile esențiale ale lui Eminescu, apare de timpuriu în creația sa, fiind sesizată prefigurativ și în compunerile dramatice din care s-au desprins aproape toate marile poeme lirice de mai târziu: „Petru Rareș ar prefigura pe înțelepții și magii din opera eminesciană”[7].

În același peisaj egiptean, lumea e un „vad”, în care curg „vremurile”, pe când „ies stelele din strungă”, intrând pe căi celeste: ies, adică, din țarcul sau din strâmtoarea acestei dimensiuni mundane circumscrise.

La Dosoftei, vadul e un fel de punte către infern: „De-aș pogorî unde-i iadul,/ Și de-acolo m-deșchiz[i] vadul” (Ps. 138, 25-26) – semnificație reprodusă coerent de Eminescu, cu altă ocazie: „Din mări cu munți de viață sunt aruncat pe vad,/ Din ceruri de lumină m-am coborât în iad” (Ștefan cel Tânăr)[8].

Geniul se mișcă, așadar, pe două planuri: unul uman/ terestru și altul cosmic/ transcendental. Iar ierarhiile (numite și scări sau praguri, în limba veche) eminesciene nu sunt doar angelice și demonice, ci și umane.

Există o ierarhie a minților umane, care poate fi dedusă mai ales din Scrisori. O scară, din Scrisoarea I, cuprinde pe cel care „caută-n oglindă de-și buclează al său păr”, altul care-„mparte lumea de pe scândura tarăbii/ Socotind” aurul din „negrele corăbii”, un al treilea e „rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac”, flancat de „un sărac” care plănuiește „ziua de mâne”, după care vine la rând „altul” care „caută în lume și în vreme adevăr”. Adevăr care nu se află în lume și nici în vreme. Și, în fine, dascălul. Toți se iluzionează.

Dascălul care vrea să dețină „vecia într-un număr” pare ori un filosof pitagoreic, ori un iluzionist (în Scrisoarea II, este „astronomul cu al negurii repaos” care „ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos”), poate un mag (asocierea dintre magi și matematicieni în culturile antice e foarte posibil să-i fi fost cunoscută lui Eminescu[9]). Dacă admitem această asociere, a dascălului cu magul (un mag al…epocii moderne), avem în Scrisoarea I încă un poem important, pe lângă Strigoii, Memento mori și În vremi de mult trecute, în care apare acest personaj oracular.

Eminescu îi așază în binomuri antinomice: regele cu săracul, vanitosul narcisist cu filosoful/ cărturarul căutător de adevăr pe galbenele file și negustorul care socotește aurul cu…dascălul, care socotește veșnicia într-un număr. Sunt șase. Poetul este nevăzut și e al șaptelea și – e adevărat – nu are pereche. Deși unii sunt materialiști și alții idealiști, paradoxul e că „la același șir de patimi deopotrivă” sunt „robi”. Și definitiv îi egalizează moartea (ca în psalmul 48 al lui Dosoftei – urmărind tradiția literară).

Și săracul și prostul și negustorul și regele și filosoful și dascălul (un maestru) sunt subordonați față de raza lunii și geniul morții. Am arătat altădată că luna reprezintă lumina înțelepciunii care mai iradiază către oamenii opacizați din cea a Soarelui divin (de aceea luna e numită „blândul soare” al nopții (În vremi de mult trecute), sau „al nopţii dulce soare” (Călin Nebunul))[10] – după o filosofie biblică expusă limpede în Divanul lui Dimitrie Cantemir. Adică raza lunii este raza lui Dumnezeu care îi inspiră dar care are și geniul morții, adică geniul de a le reteza vanitatea prin moarte.

Poetul este un geniu din această ierarhie umană care urmărește nevăzut aceste destine și el temperează chiar și vanitatea dascălului prea încrezător în nemurirea postumă. După cum am putut deduce și din cele enunțate anterior, geniul și, mai ales, geniul poetic sau artistic are totuși o poziție superioară. De aceea, cu el vorbesc serafii, adică niște voievozi/ conducători din ierarhiile superioare, chiar și atunci când e vorba de îngeri căzuți (Mureșanu (Tablou dramatic)). Cu intenție bună sau rea, asupra minții geniului se fac intervenții de pe poziții înalte, de către cei care vor să-l inspire: fie îngeri, fie demoni.

Prostul, negustorul și regele formează o ierarhie negativă, un corelativ al demonilor din ordinea celor netrupești. Poetul face parte dintr-o ierarhie laolaltă cu săracul, filosoful și dascălul, în care sunt prinți ai spiritului. În ordine umană, el, geniul-poet se asemănă unui prinț (am parafrazat din O, rămâi…), unui voievod, unui domn, pentru că „pe creațiuni bogate sufletul este domn” (În vremi de mult trecute).

Deșertăciunea umană e însă plină de iluzii, care creează capcane, de aceea și Prințul sihăstrit din poemul În vremi de mult trecute înțelege că: „Atunci visul mărirei s-a șterge-n a lui gând/ Când peste spuza sură se va turna pământ”[11].


[1] Novalis, fără a-i menționa în acest context pe magi (amintiți însă în Imnul 5 către noapte), în câteva versuri se referă la înflorirea Indiei pentru Hristos: „Mit ihm bin ich erst Mensch geworden;/ Das Schicksal wird verklärt durch ihn,/ Unt Indien muß selbst im Norden/ Um den Geliebten fröhlich blühn (Sunt om cu-adevărat abia prin El,/ Prin El soarta-mi se făcu senină,/ Și-n nord India trebui’ pentru Cel/ Mult Iubit să-nflorească-n lumină). Cf. Novalis, Geistliche Lieder. Die Christenheit oder Europa / Cântece religioase. Creștinătatea sau Europa, ediția a doua, traducere, note, tabel cronologic și postfață de Ioan Constantinescu, cuvânt însoțitor de Anton Rauscher, Ed. Institutul European, București, 1999, p. 26-27.

[2] În ms. rom. B. A. R. 2769, între f. 116r-252r.

[3] Idem, f. 121v.

[4] Mircea Eliade, Mefistofel și androginul, traducere de Alexandra Cuniță, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 45.

Despre creștinarea și mântuirea magilor vorbește și Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, autor intercalat atât de des în Palia bizantină. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „De aceea eu cred că acești magi au ajuns și în țara lor dascălii concetățenilor lor. Dacă nu s-au ferit să facă asta în Iudeea [să-l mărturisească pe Hristos în fața lui Irod și a iudeilor], apoi cu atât mai mult au avut curajul să vorbească acasă la ei”, cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia, traducere, introducere, indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, col. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 82.

Sfântul Efrem Sirul/ Sirianul îi numește, într-un imn, binecuvântații magi: „Fie ca răsăritul să-i aducă [lui Hristos cel răstignit], cu dreapta sa, cunună. Din simbolurile și prefigurările arcei să i-o împletească! De pe muntele Kardu [Ararat] și-a cules el florile, din ținutul lui Noe și Sem și al celui ce este cap lumii [Adam], al lui Avraam, slăvitul, al binecuvântaților magi și al stelei, și al raiului, slăvitul său vecin”, cf. Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 186.

[5] Imaginea e prezentă și la începutul unei proiectate epopei cosmogonice, Genaia (cca. 1868), în care vroia să înfățișeze „creațiunea pământului după o mitologie proprie româ- nă”, cf. M. Eminescu, Opere, IV, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei RPR, București, 1952, p. 459 ș. u.

[6] Idem, p. 484.

[7] Aurelia Rusu, Eminescu – omul de teatru și dramatismul, prefață la M. Eminescu, Opere, IV, Teatru, ediție critică, note și variante de Aurelia Rusu, studiu introductiv de George Munteanu, Ed. Minerva, București, 1978, p. LXV.

[8] M. Eminescu, Opere, VIII, ediție inițiată de Perpessicius, studiu introductiv de Petru Creția, Ed. Academiei RSR, București, 1988, p. 164.

[9] Fapt menționat și de Aristotel, undeva. Dar și Sfântul Ieronim, mai târziu, spune, referindu-se la Is. 47, 12: „Septuaginta manifestius transtulerunt: Stent et salvam te faciant astrologi coeli, qui vulgo apellantur mathematici […]. Unde et Magi de Oriente venerunt/ Septuaginta mai clar a tradus: Să stea și să te mântuiască pe tine astrologii cerului, cei care în popor se numesc și matematicieni […]. De unde [din Persia și Babilon] au venit și Magii de la Răsărit”…, cf. PL 24, col. 474.

[10] A se vedea teza noastră doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 395-402, 414-416.

[11] Când peste spuza sură se va turna pământ”: adică, pământ peste cenușă, pentru că omul este „pulbere și cenușă” (Fac. 18, 27) și „pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19), aserțiuni reluate în Slujba Înmormântării pe care Eminescu a citat-o sau a oferit parafraze cu mai multe ocazii.

Ceea ce afirmă Eminescu în aceste versuri reprezintă însă aproape o apoftegmă, în literatura patristică, prin care se specifică faptul că slava deșartă este o patimă foarte fină și foarte greu de îndepărtat din suflet, și căreia adesea numai moartea îi pune capăt definitiv: „Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite și de aceea e mai ușoară oarecum lupta cu dânsele […]. Dar păcatul slavei deșarte, având multe înfățișări, precum s-a zis, este greu de biruit”, cf. Sfântul Casian Romanul [considerat uneori scriitor proto-român], Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia, vol. I, op. cit., p. 121.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén