Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În Dumnezeu și om, regii-magi provin din India, cum aminteam și mai devreme, îndemnați fiind însă de un „mag bătrân ca lumea”, care pare, în consecință, anistoric (în poem sunt două planuri: unul este cel al controversei trecut-prezent în artă, altul este cel al călătoriei magilor):

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr-de margini?… Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la Născutul în tavernă.

În tavernă?… -n umilință s-a născut dar Adevărul?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul Rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul…

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

Desemnarea Indiei[1] ca țară de origine a magilor nu este însă întru totul hazardată – deși în privința acelor magi care au călătorit la Betleem nu există nicio indicație de felul acesta. Se poate admite însă că și în India a existat instituția magului.

Un capitol din Viața și petrecerea a celor dentru Sfinți Cuvioși Părinții noștri Varlaam și Iosaf, indiianilor[2] (dintr-un miscelaneu provenit din vestita ladă a poetului), se intitulează: Pentru nașterea lui Iosaf și ce pentru dânsul cetitorii de stele au mărturisit[3].

Există însă și o altă relatare, care ne indică ceva semnificativ: „cei doisprezece Regi Magi […] cunoșteau revelația tainică a lui Seth cu privire la sosirea lui Mesia și urcau în fiecare an pe muntele unde se afla o peșteră cu izvoare și copaci. Acolo se rugau în șoaptă lui Dumnezeu, timp de trei zile, așteptând să apară Steaua. […] Călăuziți de Stea, Regii Magi călătoresc timp de doi ani. Întorcându-se acasă, povestesc minunea la care fuseseră martori. Și când apostolul Toma, după Înviere, ajunge în ținutul lor, Regii Magi cer să fie botezați”[4]. Însă Toma este chiar apostolul Indiei. Vom reveni puțin mai târziu la descifrarea acestui mister.

Cert este că Eminescu era preocupat de efigia unor personalități cu caracter excepțional, pentru a-și contura propria figură, propriul portret. O atestă chiar începutul poemului Memento mori, cu enigmaticele versuri: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur[5],/ Când a nopții întunerec – înstelatul rege maur –/ Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc”: avem un păstor și un rege. Poetul e păstorul cu turma de aur a gândurilor, căutând/ contemplând cerul nopții înstelat ca pe un rege maur în cămările palatului său.

Maurul lui Eminescu – spre deosebire de cel al lui Shakespeare – este noaptea lumii (undeva mai departe în poem va spune: „stele într-a lumei noapte ard”). Apropierea dintre Egipt, păstori și magi căutători la stele nu mi se pare o pură întâmplare.

Este fascinantă ipostaza poetului ca păstor contemplativ, care-și mână, patriarhal, turma gândirilor, în timp ce urmărește scena celestă – e adevărat că cerul cu lună și stele lipsește, cred, foarte rar din poezia sa –, după ce, în Cântecul lăutarului, își face un autoportret oracular, ca cel cu „gândul proroc” și care „știu ce-i scris în stele”.

Așa încât ne întrebăm: se costuma oare, poetic, ca-ntr-o scenă de Vicleim, ca păstor și mag? (În alt poem, Cum universu-n stele[6], considera că: „Aveam gândiri de preot și-aveam puteri de regi”). Mai ales că imaginea magului, ca toate ideile esențiale ale lui Eminescu, apare de timpuriu în creația sa, fiind sesizată prefigurativ și în compunerile dramatice din care s-au desprins aproape toate marile poeme lirice de mai târziu: „Petru Rareș ar prefigura pe înțelepții și magii din opera eminesciană”[7].

În același peisaj egiptean, lumea e un „vad”, în care curg „vremurile”, pe când „ies stelele din strungă”, intrând pe căi celeste: ies, adică, din țarcul sau din strâmtoarea acestei dimensiuni mundane circumscrise.

La Dosoftei, vadul e un fel de punte către infern: „De-aș pogorî unde-i iadul,/ Și de-acolo m-deșchiz[i] vadul” (Ps. 138, 25-26) – semnificație reprodusă coerent de Eminescu, cu altă ocazie: „Din mări cu munți de viață sunt aruncat pe vad,/ Din ceruri de lumină m-am coborât în iad” (Ștefan cel Tânăr)[8].

Geniul se mișcă, așadar, pe două planuri: unul uman/ terestru și altul cosmic/ transcendental. Iar ierarhiile (numite și scări sau praguri, în limba veche) eminesciene nu sunt doar angelice și demonice, ci și umane.

Există o ierarhie a minților umane, care poate fi dedusă mai ales din Scrisori. O scară, din Scrisoarea I, cuprinde pe cel care „caută-n oglindă de-și buclează al său păr”, altul care-„mparte lumea de pe scândura tarăbii/ Socotind” aurul din „negrele corăbii”, un al treilea e „rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac”, flancat de „un sărac” care plănuiește „ziua de mâne”, după care vine la rând „altul” care „caută în lume și în vreme adevăr”. Adevăr care nu se află în lume și nici în vreme. Și, în fine, dascălul. Toți se iluzionează.

Dascălul care vrea să dețină „vecia într-un număr” pare ori un filosof pitagoreic, ori un iluzionist (în Scrisoarea II, este „astronomul cu al negurii repaos” care „ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos”), poate un mag (asocierea dintre magi și matematicieni în culturile antice e foarte posibil să-i fi fost cunoscută lui Eminescu[9]). Dacă admitem această asociere, a dascălului cu magul (un mag al…epocii moderne), avem în Scrisoarea I încă un poem important, pe lângă Strigoii, Memento mori și În vremi de mult trecute, în care apare acest personaj oracular.

Eminescu îi așază în binomuri antinomice: regele cu săracul, vanitosul narcisist cu filosoful/ cărturarul căutător de adevăr pe galbenele file și negustorul care socotește aurul cu…dascălul, care socotește veșnicia într-un număr. Sunt șase. Poetul este nevăzut și e al șaptelea și – e adevărat – nu are pereche. Deși unii sunt materialiști și alții idealiști, paradoxul e că „la același șir de patimi deopotrivă” sunt „robi”. Și definitiv îi egalizează moartea (ca în psalmul 48 al lui Dosoftei – urmărind tradiția literară).

Și săracul și prostul și negustorul și regele și filosoful și dascălul (un maestru) sunt subordonați față de raza lunii și geniul morții. Am arătat altădată că luna reprezintă lumina înțelepciunii care mai iradiază către oamenii opacizați din cea a Soarelui divin (de aceea luna e numită „blândul soare” al nopții (În vremi de mult trecute), sau „al nopţii dulce soare” (Călin Nebunul))[10] – după o filosofie biblică expusă limpede în Divanul lui Dimitrie Cantemir. Adică raza lunii este raza lui Dumnezeu care îi inspiră dar care are și geniul morții, adică geniul de a le reteza vanitatea prin moarte.

Poetul este un geniu din această ierarhie umană care urmărește nevăzut aceste destine și el temperează chiar și vanitatea dascălului prea încrezător în nemurirea postumă. După cum am putut deduce și din cele enunțate anterior, geniul și, mai ales, geniul poetic sau artistic are totuși o poziție superioară. De aceea, cu el vorbesc serafii, adică niște voievozi/ conducători din ierarhiile superioare, chiar și atunci când e vorba de îngeri căzuți (Mureșanu (Tablou dramatic)). Cu intenție bună sau rea, asupra minții geniului se fac intervenții de pe poziții înalte, de către cei care vor să-l inspire: fie îngeri, fie demoni.

Prostul, negustorul și regele formează o ierarhie negativă, un corelativ al demonilor din ordinea celor netrupești. Poetul face parte dintr-o ierarhie laolaltă cu săracul, filosoful și dascălul, în care sunt prinți ai spiritului. În ordine umană, el, geniul-poet se asemănă unui prinț (am parafrazat din O, rămâi…), unui voievod, unui domn, pentru că „pe creațiuni bogate sufletul este domn” (În vremi de mult trecute).

Deșertăciunea umană e însă plină de iluzii, care creează capcane, de aceea și Prințul sihăstrit din poemul În vremi de mult trecute înțelege că: „Atunci visul mărirei s-a șterge-n a lui gând/ Când peste spuza sură se va turna pământ”[11].


[1] Novalis, fără a-i menționa în acest context pe magi (amintiți însă în Imnul 5 către noapte), în câteva versuri se referă la înflorirea Indiei pentru Hristos: „Mit ihm bin ich erst Mensch geworden;/ Das Schicksal wird verklärt durch ihn,/ Unt Indien muß selbst im Norden/ Um den Geliebten fröhlich blühn (Sunt om cu-adevărat abia prin El,/ Prin El soarta-mi se făcu senină,/ Și-n nord India trebui’ pentru Cel/ Mult Iubit să-nflorească-n lumină). Cf. Novalis, Geistliche Lieder. Die Christenheit oder Europa / Cântece religioase. Creștinătatea sau Europa, ediția a doua, traducere, note, tabel cronologic și postfață de Ioan Constantinescu, cuvânt însoțitor de Anton Rauscher, Ed. Institutul European, București, 1999, p. 26-27.

[2] În ms. rom. B. A. R. 2769, între f. 116r-252r.

[3] Idem, f. 121v.

[4] Mircea Eliade, Mefistofel și androginul, traducere de Alexandra Cuniță, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 45.

Despre creștinarea și mântuirea magilor vorbește și Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, autor intercalat atât de des în Palia bizantină. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „De aceea eu cred că acești magi au ajuns și în țara lor dascălii concetățenilor lor. Dacă nu s-au ferit să facă asta în Iudeea [să-l mărturisească pe Hristos în fața lui Irod și a iudeilor], apoi cu atât mai mult au avut curajul să vorbească acasă la ei”, cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia, traducere, introducere, indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, col. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 82.

Sfântul Efrem Sirul/ Sirianul îi numește, într-un imn, binecuvântații magi: „Fie ca răsăritul să-i aducă [lui Hristos cel răstignit], cu dreapta sa, cunună. Din simbolurile și prefigurările arcei să i-o împletească! De pe muntele Kardu [Ararat] și-a cules el florile, din ținutul lui Noe și Sem și al celui ce este cap lumii [Adam], al lui Avraam, slăvitul, al binecuvântaților magi și al stelei, și al raiului, slăvitul său vecin”, cf. Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 186.

[5] Imaginea e prezentă și la începutul unei proiectate epopei cosmogonice, Genaia (cca. 1868), în care vroia să înfățișeze „creațiunea pământului după o mitologie proprie româ- nă”, cf. M. Eminescu, Opere, IV, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei RPR, București, 1952, p. 459 ș. u.

[6] Idem, p. 484.

[7] Aurelia Rusu, Eminescu – omul de teatru și dramatismul, prefață la M. Eminescu, Opere, IV, Teatru, ediție critică, note și variante de Aurelia Rusu, studiu introductiv de George Munteanu, Ed. Minerva, București, 1978, p. LXV.

[8] M. Eminescu, Opere, VIII, ediție inițiată de Perpessicius, studiu introductiv de Petru Creția, Ed. Academiei RSR, București, 1988, p. 164.

[9] Fapt menționat și de Aristotel, undeva. Dar și Sfântul Ieronim, mai târziu, spune, referindu-se la Is. 47, 12: „Septuaginta manifestius transtulerunt: Stent et salvam te faciant astrologi coeli, qui vulgo apellantur mathematici […]. Unde et Magi de Oriente venerunt/ Septuaginta mai clar a tradus: Să stea și să te mântuiască pe tine astrologii cerului, cei care în popor se numesc și matematicieni […]. De unde [din Persia și Babilon] au venit și Magii de la Răsărit”…, cf. PL 24, col. 474.

[10] A se vedea teza noastră doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 395-402, 414-416.

[11] Când peste spuza sură se va turna pământ”: adică, pământ peste cenușă, pentru că omul este „pulbere și cenușă” (Fac. 18, 27) și „pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19), aserțiuni reluate în Slujba Înmormântării pe care Eminescu a citat-o sau a oferit parafraze cu mai multe ocazii.

Ceea ce afirmă Eminescu în aceste versuri reprezintă însă aproape o apoftegmă, în literatura patristică, prin care se specifică faptul că slava deșartă este o patimă foarte fină și foarte greu de îndepărtat din suflet, și căreia adesea numai moartea îi pune capăt definitiv: „Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite și de aceea e mai ușoară oarecum lupta cu dânsele […]. Dar păcatul slavei deșarte, având multe înfățișări, precum s-a zis, este greu de biruit”, cf. Sfântul Casian Romanul [considerat uneori scriitor proto-român], Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia, vol. I, op. cit., p. 121.

Did you like this? Share it: