Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică despre diverse locuri scripturale și patristice [3]

Iubiții mei[1],

Sfântul Cuvios Beda a trăit în Anglia, născându-se în anul 672 sau 673 și adormind pe 26 mai 735, pe la vârsta de 61-62 de ani[2]. Iar între comentariile sale la Scriptură are și unul la Cântarea Cântărilor. În care ne spune că Libanus înseamnă candor în ebraică, adică albeață, iar în greacă înseamnă thus, adică tămâie[3]. Pentru că Biserica trebuie să vină mereu din Libanos [Cânt. Cânt. 4, 8], adică fiind plină de curăție și de asceză pentru Mirele ei. Căci noi, pe fiecare zi, trebuie să ne înnoim duhovnicește întru slava Dumnezeului nostru. Adică să trăim ca niște Sfinți ai Lui în toate zilele vieții noastre.

Despre învierea Sfinților, petrecută odată cu învierea Domnului, și despre reîntoarcerea lor în morminte ne vorbește și Sfântul Beda, în comentariul său la Cântarea Cântărilor[4]. Iar despre Carmelus [Cânt. Cânt. 7, 6], Sfântul Beda ne spune că înseamnă cunoaștere a tăierii împrejur [scientia circumcisionis][5]. Pentru că adevărata cunoaștere, cea duhovnicească, vine după ce ne răstignim interior patimile și poftele noastre, adică după ce începem să ne curățim de patimi.

Teologul Chirill Govorun [Кирилл Говорун][6] consideră că erezia monotelită a fost mai întâi de toate „un proiect politic”[7]. Și că monotelismul a fost eclectic, combinând conceptul teologic calcedonian de două firi cu conceptul de o singură voință al anti-calcedonienilor[8]. Și prin erezia monotelită se nega faptul că în persoana Domnului Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări, pentru că sunt două firi: dumnezeiască și omenească. Căci monotelismul era o continuare a monofizitismului. Pentru că erezia monofizită de mai înainte negase cele două firi în persoana cea veșnică a lui Hristos Dumnezeu.

Iar în alt articol al său, Părintele Chirill Govorun consideră că Sfântul Maximos Mărturisitorul nu a subscris infailibilității papale. Pentru că el nu a vorbit despre primatul papal, ci despre rolul Bisericii Romei în susținea ortodoxiei credinței[9]. Și așa și este!

Pentru că „primatul” papal e o idee eretică mult mai recentă și nu atât de veche. Iar încercările teologilor romano-catolici de a găsi o „istorie” a primatului papal în istoria Bisericii una nu dau „rezultate pozitive” decât prin contrafaceri grosolane. La care ei, de-a lungul timpului, s-au arătat „experți” la modul negativ.

Teologul Ciprian Streza consideră Mistagogia Sfântului Maximos Mărturisitorul „un original și tradițional comentariu liturgic”[10].  Și în comentariul său teologic, Sfântul Maximos „a impus o deschidere liturgică spre tradiția ascetică și mistică”[11] a Bisericii.

Streza consideră că Mistagogia a fost scrisă de Sfântul Maximos în Africa, între 628-630[12]. Iar Dumnezeiasca Euharistie liturgică a Bisericii este o pregustare [a foretaste] a fericirii Împărăției lui Dumnezeu[13].

Pregustare, în greacă fiind πρόγευση [proghefsi], e un corelativ al lui arvună, pe care îl găsim în cărțile noastre liturgice. Pentru că pe această arvună dumnezeiască o mâncăm cu evlavie și ne umplem de slava Lui cea veșnică.

În II Cor. 1, 22, Sfântul Pavlos ne vorbește despre „arvuna Duhului [τὸν ἀρραβῶνα τοῦ Πνεύματος]” [BYZ]. Se referă, bineînțeles, la harul Duhului Sfânt, har dumnezeiesc care este comun întregii Treimi. Iar românescul arvună vine tocmai de aici: de la grecescul ἀρραβών [arravon]. Corelativele lui ἀρραβών în engleză sunt earnest, pledge, deposit, care înseamnă arvună, avans, garanție, gaj, chezășie, depozit, zălog.

Pentru că atunci când suntem pecetluiți în Taina Sfintei Mirungeri, noi primim arvuna Duhului Sfânt în inimile noastre [I Cor. 1, 22] și în toată ființa noastră, ca încredințare că suntem pe drumul spre Împărăția lui Dumnezeu. Iar dacă rămânem cu harul Duhului în noi, atunci trăim încă de aici în Împărăția Lui, pe care o vom moșteni deplin după moartea noastră.

Sfântul Pavlos repetă sintagma de la II Cor. 1, 22 și în II Cor. 5, 5. Iar arvuna Duhului e dată pentru acum, pentru cât suntem în trup [II Cor. 5, 6]. Pentru că acum, în istorie, noi „umblăm prin credință [διὰ πίστεως…περιπατοῦμεν], nu prin vedere [οὐ διὰ εἴδους]” [II Cor. 5, 7, BYZ].

Însă umblarea prin credință nu exclude umblarea prin vedere. Pentru că noi putem avea diverse luminări dumnezeiești, diverse simțiri dumnezeiești, diverse vederi dumnezeiești. Care ne întăresc în credință și în nădejdea și în dragostea noastră de Dumnezeu.

În Efes. 1, 14, Sfântul Apostol Pavlos numește făgăduința Duhului Sfânt [Efes. 1, 13]: „arvuna moștenirii noastre [ἀρραβὼν τῆς κληρονομίας ἡμῶν]” [BYZ]. Și moștenirea, pentru Sfântul Pavlos, e totuna cu Împărăția. Așadar, harul Duhului Sfânt, care e arvuna primită de noi în Taina Mirungerii, este cheia spre Împărăția lui Dumnezeu. Dacă avem în noi arvuna, când vom pleca de aici, de pe pământ, prin moarte, atunci suntem moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru că arvuna, adică harul Treimii, este cheia spre moștenirea noastră comună, adică cheia care ne deschide Împărăția lui Dumnezeu.

În II Cor. 1, 22 și 5, 5 am avut Ac. cuvântului arvună. În Efes. 1, 14 avem forma de N. a cuvântului grecesc. Și aceste 3 apariții textuale sunt singurele din textul Noului Testament conform ediției BYZ.

Însă arvuna Duhului, adică harul dumnezeiesc, e regăsibilă și în Dumnezeiasca Euharistie. E regăsibilă și în Sfintele Icoane și în Sfintele Moaște și în toată Slujirea Bisericii. Peste tot în Biserică găsim harul lui Dumnezeu, cel care ne întărește întru toate, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi. Pentru că e slava lui Dumnezeu cea veșnică. E slava Lui, prin care El ne face fiii Lui după har.

Sfântul Maximos Mărturisitorul ne spune că Sodoma înseamnă prostie, iar Gomorra înseamnă acreală[14]. Iar prostia ne face acri, adică păcătoși, pentru că nu avem cunoașterea de Dumnezeu. Iar discutând Efes. 6, 17, Sfântul Maximos ne spune că coiful mântuirii [τὴν περικεφαλαίαν τοῦ σωτηρίου] este nădejdea[15], iar sabia duhului [τὴν μάχαιραν τοῦ πνεύματος] este discernământul[16].

Și avem, deopotrivă, nevoie de nădejdea în Dumnezeu ca să scăpăm de deznădejde și de singurătate, dar și de discernământ duhovnicesc, de acela care ne învață ce gânduri și ce sentimente și ce fapte să alegem să trăim.

Teologul Stilianos Papadopulos [Στυλιανός Παπαδόπουλος], într-o carte a sa din 1999,  sublinia faptul că exegetul Scripturii are nevoie de luminarea Sfântului Duh pentru a o înțelege[17]. Pentru că trebuie să avem mai întâi experiența adevărului și după aceea formulăm teologic această experiență[18].

Însă formularea teologică a experienței nu cuprinde în ea însăși realitatea experiată[19]. Pentru că „realitatea trăită este necreată și cuvântul-formulare este o invenție a omului celui creat”[20]. Iar teologii trebuie să formuleze teologic ceea ce crede Biserica și nu „climatul spiritual al epocii”[21]. Pentru că teologii sunt ai Bisericii și ei trebuie să întrupeze și să exprime teologia și viața sfântă a Bisericii.

Stilianos Papadopulos (al cărui chip luminos îl am în mine și acum, de când ne-am întâlnit la București și ne-am salutat[22]) citează din Sfântul Grigorios al Nissisului, din Contra lui Eunomios, unde acela a spus că adevărata putere a lui Dumnezeu nu își are existența în cuvinte[23]. Pentru că puterea și lucrarea Sa depășesc toate cuvintele noastre. Iar „în teologie, cuvintele numai semnifică sau exprimă adevărul, nu îl cuprind, nici nu se identifică cu acesta, parțial sau integral”[24].

Pentru Profesorul Stilianos, „limba teologiei este convențională, adică este rezultatul acordului și înțelegerii”[25]. De aceea, teologul ortodox nu e doar un filolog, ci este un om duhovnicesc, care are un anume grad al experienței adevărului[26]. Dar teologul ortodox trebuie să predice despre semnificația teologică a cuvintelor[27].

Și „mișcarea către noi forme lingvistice [de exprimare a experienței sfinte a Bisericii n.n.] trebuie să aibă ca punct de plecare viața, trăirea adevărului prin Duhul Sfânt. Doar viața, în sens biologic și spiritual, conduce la o limbă autentică, adică potrivită. Mișcarea legitimă, sănătoasă și utilă este doar cea de la viață spre limbă, niciodată cea contrară”[28].

Pentru că teologii Bisericii trebuie să predice experiența și viața Bisericii și nu un limbaj teologic părut „upgradat”. Iar Profesorul Stilianos era vehement împotriva „sincronizării” limbii teologice cu mentalitatea omului contemporan[29]. Pentru că el spunea că trebuie să predicăm adevărul lui Dumnezeu pe care noi l-am trăit și prin aceasta îl ajutăm cu adevărat pe omul de azi[30].

Profesorul Stilianos afirma despre protestanți că ei „adoră cuvântul biblic”, așa după cum a făcut-o și ereticul Orighenis[31]. Și comentatorul protestant al Scripturii „creează multe teorii și scheme, căci îi lipsește comuniunea cu adevărul (în Euharistia reală), care numai acesta constituie criteriul final al credinciosului teolog. Și chiar dacă se pot face greșeli în teologie, cu cât teologul va exprima experiența mai profundă a adevărului, cu atât mai mult va evita abaterile și cu atât mai ușor își vor însuși experiența lui – deci teologia lui – credincioșii cei mulți”[32].

Pentru că oamenii credincioși iubesc adevărul lui Dumnezeu pe care teologii Bisericii îl exprimă. Și dacă iubești adevărul, atunci stai în adevăr, îl trăiești și urăști minciuna. Dar cine iubește minciuna, acela nu vrea adevărul lui Dumnezeu și nu suportă predica Bisericii. Pentru că predica Bisericii îi lovește conștiința lui păcătoasă.

Spre finalul cărții din care am citat abundent, Părintele Gherasimos Papadopulos ne atenționează că iubirea de Dumnezeu naște iubirea față de aproapele nostru[33].

Fapt pentru care, adevărata raportare la om și la nevoile lui se face în cadrul relației noastre cu Dumnezeu. Pentru că îi dăm milostenie, îl ajutăm, îl ridicăm din neștiința lui, îl aducem la Biserică și îl facem un om al lui Dumnezeu, pentru că îl iubim și nu pentru că ne este indiferent. Și omul care Îl iubește pe Dumnezeu, deși învață de la El să respecte și să se îngrijească de întreaga creație, nu respectă mai mult animalele decât pe om. Ci adevărata raportare la om e aceasta: că omul e mai important decât întreaga creație, dar că omul trebuie să trăiască și să aibă grijă de creația lui Dumnezeu. Fiindcă ecologia reală nu poate fi decât teocentrică și eclesială.

Până la Înălțarea Sa la cer, adică timp de 40 de zile, Domnul Cel înviat li S-a arătat ca viu Sfinților Săi Apostoli și le-a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu [τῆς Βασιλείας τοῦ Θεοῦ] [F. Ap. 1, 3, BYZ]. Și despre perioada de după Înălțarea Sa la cer, Domnul le-a spus: „veți lua putere [λήψεσθε δύναμιν], venind Sfântul Duh peste voi [ἐπελθόντος τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐφ᾽ ὑμᾶς]; și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudea și Samaria și până la sfârșitul pământului [καὶ ἔσεσθέ Μοι μάρτυρες ἔν τε Ἱερουσαλήμ, καὶ ἐν πάσῃ τῇ Ἰουδαίᾳ καὶ Σαμαρείᾳ, καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]” [F. Ap. 1, 8, BYZ].

Iar dacă Sfinții Lui Apostoli au avut nevoie de 40 de zile de vorbire despre Împărăția Lui, noi cu atât mai mult avem nevoie de teologia Împărăției Sale. Iar dacă, pentru a fi martori ai lui Hristos, Sfinții Apostoli, după ucenicia lor față de Domnul, au avut nevoie să se umple de harul Duhului Sfânt, cu atât mai mult noi avem nevoie de experiența și de teologia îndumnezeitoare a Bisericii. Și ca să facem asta, trebuie să fim ascetici, trebuie să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu, trebuie să fim iubitori de oameni.

După Înălțarea Domnului, Maica Domnului era cu Sfinții Ucenici ai Domnului [F. Ap. 1, 14]. Și cu toții stăteau împreună, în rugăciune și rugă [Ibidem]. Pentru că Maica Domnului, așa cum ne arată Proscomidia, e împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, pentru că toți fac parte din Biserică, și cu toții sunt în jurul lui Dumnezeu.

– De unde sunt stihurile Învierii Domnului?

– Din Ps. 76, 2-4 (Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei care Îl urăsc pe El! Precum se sfârșește fumul, să se sfârșească! Precum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu și cei Drepți să se veselească!) și din Ps. 117, 24 (Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm și să ne veselim întru ea.), cf. LXX.

Și bucuria și veselia pe care ni le cere Domnul aici sunt duhovnicești, sunt sfinte și nu au de-a face cu petrecerile lumești. Pentru că ele vorbesc de trăirea liturgică și duhovnicească a praznicului Învierii Domnului.

Așadar, iubiții mei, praznicul Învierii Domnului e praznic plin de bucurie și de veselie sfântă! Și cine prăznuiește pascal, acela se bucură și îi bucură și pe alții cu prezența și mărturia lui. Și e nevoie multă ca să ne bucurăm și să îi bucurăm și pe oameni. Pentru că bucuria lui Dumnezeu e bucuria care ne îndeamnă la pocăință, pentru ca în pocăință să trăim bucuria Lui. Căci numai când ne curățim de patimi trăim bucuria lui Dumnezeu, pe care o aduce slava Lui în noi înșine.

Hristos a înviat!

Hristos a înviat și este în noi și în mijlocul nostru!

La mulți ani, multă sănătate și pace și Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 17 aprilie 2017, în Lunea Luminată. La ora 19 erau 7 grade, cer înnorat. A plouat și azi și azi-noapte. La munte a nins. Și am terminat-o în seara zilei de 18 aprilie 2017. O zi în care a ieșit soarele, dar cerul a fost înnorat.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bede.

[3] PL 91, col. 1137.

[4] Cf. PL 91, col. 1153.

[5] Cf. PL 91, col. 1195.

[6] A se vedea contul său de Facebook: https://www.facebook.com/hovorun, cât și cel de pe Academia. edu: https://yale.academia.edu/CyrilHovorun.

[7] Cyril Hovorun, Controversy on Energies and Wills in Christ: Between Politics and Theology, în rev. Studia Patristica, vol. XLVIII, Ed. Peeters, Leuven-Paris-Walpole, 2010, p. 219. [8] Idem, p. 220.

[9] Archimandrite Dr. Cyril Hovorun, Maximus the Confessor – the Father of the Eastern and Western Churches, în International Journal of Orthodox Theology, 6/ 3 2015, p. 60.

[10] Ciprian Streza, Saint Maximus the Confessor’s Mystagogia as a Complex Liturgical Commentary,  în rev. International Journal of Orthodox Theology 4/ 1 (2013), p. 72. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 73. [13] Idem, p. 81.

[14] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări și nedumeriri. Introducere și note de Pr. Prof. Dragoș Bahrim, trad. de Laura Enache, în rev. Basileia, vol. 1, nr. 1-2, 2008, p. 158. [15] Idem, p. 159. [16] Idem, p. 160.

[17] Stilianou G. Papadopoulou, Teologie și limbă: Teologie experimentală – Limbă convențională, trad. din lb. gr. de Pr. Conf. Dr. Constantin Băjău, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 23-24. A tradus ediția de la Atena, din 1999.

[18] Idem, p. 32. [19] Idem, p. 33. [20] Idem, p. 34. [21] Idem, p. 35.

[22] La un simpozion teologic internațional de la București, în sesiunea alocată întrebărilor publicului, i-am atras atenția unui teolog și profesor romano-catolic că teologia mistică a Bisericii e scrisă cu luminare dumnezeiască și nu e „pură speculație”. Adică, comentariile mistice la Scriptură ale Sfinților Chirillos al Alexandriei, Grigorios al Nissisului, Maximos Mărturisitorul și ale altora ca ei nu pot fi „imitate”, pentru că ele s-au scris prin luminarea lui Dumnezeu.

Și viitorul Monah Gherasimos, pe atunci venerabilul Profesor Stilianos Papadopulos, era în dreapta mea și a fost singurul din sală…care s-a bucurat, care s-a luminat la față, când a auzit, în traducerea primită în căști, poziția mea teologică. Peste câteva minute, la ieșire, ne-am intersectat în mod providențial, și mi-a zâmbit cu toată fața, salutându-ne cuvios unul pe altul, el plecându-se spre mine și eu spre el, ca și când ne cunoșteam dintotdeauna. Iar el s-a regăsit în mărturia mea, pentru că era și a lui. Profesorul Papadopulos a murit ca Monah la Muntele Athos și în articolul de aici se vorbește despre Înmormântarea lui:

http://www.johnsanidopoulos.com/2012/01/former-professor-stylianos-papadopoulos.html.

[23] Stilianou G. Papadopoulou, Teologie și limbă: Teologie experimentală – Limbă convențională, op. cit., p. 36. Un citat din PG 45, col. 1009, cf. Idem, p. 36, n. 3. [24] Idem, p. 45. [25] Idem, p. 54. [26] Idem, p. 56. [27] Idem, p. 58. [28] Idem, p. 59. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Idem, p. 71-72. [32] Idem, p. 72. [33] Idem, p. 109.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [54]

Next

De la Strigoii la Luceafărul [2]

2 Comments

  1. Axios

    Doamne ajută, Părinte și Hristos a înviat!
    Dacă umblăm prin credință și nu prin vedere, cum putem ști când greșim sau ce să alegem? Cum putem ști fără greș ce e bine să facem și ce nu?
    Mulțumesc, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat! Numai bine! În ceea ce privește conștientizarea de sine e o problemă grea. Pentru că uneori știm când greșim, alteori nu. La fel e și cu alegerea de a face un lucru anume: uneori știm că acel lucru e bun și îl facem, alteori nu știm ce să decidem. De aceea, trebuie să fim oamenii rugăciunii și ai ascultării de Dumnezeu. Pentru că El ne vorbește prin oameni, prin cărți, prin lucruri, dacă noi căutăm vocea Lui.

      Nu cred că putem ști fără greșeală ce trebuie să facem. Dar putem să ne smerim continuu în fața lui Dumnezeu și să Îi cerem să ne arate ce e bine și ce e rău din viața noastră.

      În definitiv, ceea ce vreau să vă transmit e acest lucru: că trebuie să ne rezumăm la a face și la a spune ceea ce știm deja că e bine. Și să nu discutăm lucruri care ne depășesc. Sau să nu ne apucăm de lucruri pentru care nu suntem specializați.

      Poate că data viitoare veți avea și nume…

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén