Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 20 aprilie, 2017

Predică la Izvorul tămăduirii [2017]

Iubiții mei[1],

astăzi vom bea din Izvorul cel purtător de viață[2] al Născătoarei de Dumnezeu. Adică din apa pe care o vom sfinți imediat, cu harul lui Dumnezeu, și prin care ne vom umple de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu binecuvintează și sfințește Bisericile noastre, casele, toate locurile și bunurile noastre și sfințește și apele, pentru ca apa și mâncarea noastră să fie binecuvântate și sfințite de El.

Fapt pentru care noi trăim în lumea pe care Dumnezeu o binecuvintează și o sfințește, în lumea în care El e prezent și ne îmbrățișează pe toți. Și nu vrem să trăim niciodată fără El, pentru că a trăi fără El este o viață de Iad. Este o viață fără sens și pustiită de frumusețe interioară.

Așadar, după ce am sfințit Paștiul și l-am mâncat, pentru ca să ne facem părtași binecuvântării celei cerești și să fim vindecați de toată boala și neputința[3], astăzi vom sfinți apa, în Vinerea Luminată, pentru ca să o bem și să ne spălăm de întinăcăciunea patimilor noastre[4].

Pentru că și Paștiul și Aghiasma sunt pentru noi, pentru mântuirea noastră, pentru vindecarea noastră sufletească și trupească. Căci Biserica nu uită niciodată că noi suntem oameni, adică ființe formate din trup și suflet, și nu suntem Îngeri. Și dacă suntem oameni păcătoși, atunci avem nevoie de o vindecare reală, duhovnicească a sufletului și a trupului nostru.

De aceea, Biserica Născătoarei de Dumnezeu a fost numită în canonul Utreniei de azi „locaș de tămăduire”[5]. Dar, în același timp, Maica lui Dumnezeu a fost cinstită ca „luminat și sfânt locaș al Stăpânului”[6]. Căci tămăduirile se fac prin rugăciunile Sfinților, rugăciunile Maicii Domnului fiind cele mai plăcute și ascultate în fața Fiului ei și Dumnezeului nostru. Iar când începem mijlocirile în fața lui Dumnezeu, prin intermediul Sfinților Lui, noi pe Născătoarea de Dumnezeu o rugăm mai întâi de toate, pentru ca să se roage pentru noi[7]. Căci, deși Hristos este „izvorul tămăduirilor”[8], totuși El lucrează minuni și vindecări în viața noastră mai ales pentru rugăciunile Maicii Sale, a celei mai sfinte decât întreaga creație a lui Dumnezeu.

Apa Fecioarei Maria întărește sufletele noastre[9]. Apa, adică Aghiasma ei. Pentru că Aghiasma este „tămăduitoare sufletelor și a trupurilor noastre și izgonitoare a toată puterea cea potrivnică”[10]. Ea ne vindecă interior, dar îi izgonește de la noi și pe demoni.

Apostolul de la sfințirea apei de azi se termină astfel: „căci, în[tru] care a pătimit, El [Însuși fiind] ispitit, poate [și] celor care se ispitesc să le ajute” [Evr. 2, 8, BYZ]. Pentru că Domnul ne-a pus întreaga slujire a Bisericii la dispoziție, tocmai pentru ca să ne ajute în mântuirea noastră. Iar dacă gândim întregul cult al Bisericii ca pe un ajutor pentru mântuire, atunci vom căuta Slujbele Bisericii cu mult dor și vom participa la ele cu evlavie, dar vom dori să cunoaștem și teologia lor dumnezeiască. Pentru că Slujbele Bisericii vor să ne învețe teologia Bisericii. Vor să facă teologia Bisericii ca să fie una cu viața noastră.

Dumnezeu ne ajută în ispite! Demonii însă vor să ne omoare prin ispite. Dumnezeu îngăduie ispitele pentru ca noi să sporim în viața duhovnicească. Pentru că ispitele au rolul de a ne căli în răbdarea și în evlavia noastră. De a răbda nedreptatea, de a răbda greutățile, de a alege ce e bun și vindecător pentru noi. Însă putem să răbdăm ispitele doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Doar smerindu-ne în fața Lui și spunându-ne neputințele noastre în fața Sa și cerând vindecarea patimilor noastre. Pentru că Dumnezeu vrea să ne mântuiască de patimile noastre. Iar „mântuirea noastră nu este o idee abstractă”[11], spunea Părintele Iosif Vatopedinul. Ci mântuirea e sfințenie. Pentru că atunci „când Părintele meu duhovnicesc m-a văzut prima oară și nici măcar numele nu mi-l știa, acum 45-50 de ani sau câți or fi, mi-a profețit toată viața de atunci până în ziua de azi. Vedeți ce înseamnă sfințire? El s-a făcut dumnezeu după har[12]. Iar „această sfințire [pe care o vedem la Sfinții lui Dumnezeu, trebuie să n.n.] o cerem cu tărie de la Dumnezeu și noi”[13].

Pentru că sfințirea lui Dumnezeu este interioară, e concretă, e conștientă, și ea se observă prin tot ceea ce noi facem. Și dacă frumusețea sfințeniei e în noi, ea va fi văzută de cei care se curățesc de patimi și care se fac frumoși pentru Dumnezeu.

Când Sfântul Nicolaos Cabasilas [Νικόλαος Καβάσιλας][14] a vorbit despre Maica lui Dumnezeu, el a spus că „doar ea a putut păstra cu strălucire firea omenească neîntinată de orice stricăciune”[15]. Căci „folosindu-se doar de sine însăși și de căi obișnuite, dăruite tuturor pentru urcușul spre virtuți, ea a dobândit această biruință nemaipomenită și mai presus de fire”[16]. Pentru aceea, Născătoarea de Dumnezeu „a întrecut toate culmile sfințeniei”[17]. Iar Dumnezeu văzând sfințenia ei cea desăvârșită, „S-a socotit pe El Însuși a fi singurul vrednic”[18] de a Se întrupa din ea. Pentru că Fecioara Maria a fost „cea mai bună, cea mai desăvârșită și cea mai frumoasă dintre toate”[19] fecioarele lumii. De aceea, Maica lui Dumnezeu, pentru întreaga creație rațională, adică pentru Îngeri și pentru oameni, este „călăuza…către adevărul lui Dumnezeu”[20]. Și dacă vrem să fim călăuziți de ea la tot adevărul lui Dumnezeu, atunci trebuie să fim mereu în rugăciune și în cerere către Maica lui Dumnezeu, pentru ca ea să ne lumineze spre toată înțelepciunea și cuviința duhovnicească.  Căci viața ortodoxă este o creștere continuă în sfințenie.

Însă Maica lui Dumnezeu, în Biserică, este „apărătoare tare…celor aflați în nevoi și în necazuri”[21]. Ea este „mântuirea credincioșilor și apărarea”[22] lor, „îndreptare sigură a celor nenorociți”[23]. Ea ne ocrotește și preface întristarea noastră în bucurie[24]. Ea alungă norii deznădejdii noastre și ne dăruiește nouă bucuria cea adevărată[25]. Fapt pentru care trebuie să avem inimă de fii către Maica noastră și să îi spunem ei toată inima noastră.

Pentru că astăzi vom bea apă plină de har, pentru ca să ne umplem de rugăciune către Maica Domnului. Vom bea apă care ne curățește, ne luminează și ne sfințește, pentru că slava lui Dumnezeu, care coboară în apă, face toate acestea. Pentru că noi, Preoții, băgăm mâna în apă și o închinăm și cerem, în cadru liturgic, ca slava Lui să se coboare în ea, dar El o sfințește prin slava Sa. Dumnezeu o face nestricăcioasă și făcătoare de minuni. Și apa, cea plină de har, devine un medicament dumnezeiesc pentru noi. De aceea, Biserica este o sinaxă liturgică, dar și un spital duhovnicesc. Biserica este o academie teologică și duhovnicească, dar și o secție de terapie intensivă. Pentru că aici, în Biserică, oamenii se nasc din nou, de sus, de la Dumnezeu, adică mor și înviază duhovnicește, oamenii se înnoiesc interior prin pocăință și iertare, oamenii se unesc cu Dumnezeu și se îndumnezeiesc și, pentru acești oameni, se predică și se slujește.

Pentru că Biserica are o lucrare foarte complexă și foarte profundă în același timp. Lucrarea Bisericii e divino-umană, pentru că orice Slujbă a ei, în mod fundamental, e săvârșită de Dumnezeu prin oameni.

Preotul afundă în apă, dar Dumnezeu îl naște din nou pe cel credincios. Preotul mirunge, dar Dumnezeu îl umple de slava Lui. Preotul introduce Euharistia, cu lingurița, ca unor prunci, în gurile celor credincioși, dar ei se unesc cu Dumnezeu Însuși, Care vine și locuiește în ei. Preotul pune cununile pe capul mirilor, dar Dumnezeu îi unește duhovnicește. Preotul unge cu ulei sfințit, dar Dumnezeu vindecă neputințele noastre. Episcopul pune mâinile pe capul celui care se hirotonește, dar Dumnezeu îl umple de slava Lui pe Preot. Preotul ascultă mărturisirea păcatelor, dar Dumnezeu le curățește. Noi facem diverse rugăciuni, dar El ne umple de slava Lui. Pentru că El dezleagă păcatele celor adormiți, El sfințește casele și viile și câmpurile noastre, El sfințește și binecuvintează și iartă și odihnește pe tot omul.

De aceea, noi nu fugim de Aghiasmă, adică de apa sfințită, pentru că ea ne face bine: ne curățește, ne vindecă, ne bucură duhovnicește.

Online, unii neștiutori râd de Preoții care bagă adânc busuiocul în Aghiasmă și îi stropesc puternic pe cei credincioși cu apa lui Dumnezeu. Pentru că ei consideră că așa ceva „nu trebuie să se facă”. Că e un gest „bădăran”. Însă acea stropire/ udare a oamenilor din belșug, făcută de Preoți atunci când sfințesc apa, și pe care unii credincioși și-o doresc, este una sfântă și curățitoare, mai curățitoare decât orice baie. Pentru că poți să faci baie în fiecare zi și, în tine însuți, să te simți la fel de murdar. Pentru că baia zilnică, igiena zilnică, nu ne curățește de păcate, ci doar ne spală murdăria trupului. Însă, dacă te speli cu Aghiasmă pe față sau dacă ești împroșcat cu apă sfințită de către Preot sau dacă bei o cană de Aghiasmă cu bucurie și cu poftă duhovnicească, cu multă încredere în Dumnezeu, te umpli de har și nu de bădărănie. Așa după cum, dacă citești 3 cărți de teologie pe săptămână, nu te umpli de nesimțire, ci de luminare dumnezeiască și de înțelepciune sfântă. Iar dacă rostești rugăciunea inimii de câteva sute de ori zilnic nu te simți un disperat, ci un om binecuvântat, pentru că slava lui Dumnezeu coboară în tine.

Așadar, iubiții mei, praznicul de azi, acest praznic mariologic, e bucuria noastră de taină în Săptămâna Luminată! Pentru că apa sfântă e plină de lumina lui Hristos, de slava Treimii, și apa aceasta ne înțelepțește și ne smerește și ne face frumoși interior.

Dar pentru ca să avem apa lui Dumnezeu la noi, fiecare trebuie să participe la sfințirea ei. Și dumneavoastră participați la sfințirea ei prin aceea că vă rog să vă rugați, în inima dumneavoastră, dimpreună cu noi, ca slava lui Dumnezeu să se coboare în apă și să o sfințească și să ne sfințească și pe noi, pe toți, care suntem Biserica Lui. Dacă vă rugați dimpreună cu noi, cu Preoții care vom sluji apa, atunci vă veți ruga să fiți proprii apei lui Dumnezeu, adică simțirii slavei Lui care coboară în noi și în apa Bisericii.

Așadar, să ne rugăm pentru apa lui Dumnezeu, pentru apa care se coboară din cer pentru mântuirea noastră! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 19 aprilie 2017, în Miercurea Luminată. Cer înnorat, 8 grade la ora 9.00.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p05.html.

[3] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 417.

[4] Molitfelnic, ed BOR 2002, p. 196.

[5] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 46. [6] Ibidem.

[7] Molitfelnic, ed BOR 2002, p. 196. [8] Idem, p. 198.

[9] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 51.

[10] Molitfelnic, ed BOR 2002, p. 194.

[11] Părintele Iosif Vatopedinul († 2009), Calea spre sfințire, cf. https://www.pemptousia.ro/2015/07/calea-spre-sfintire/. [12] Ibidem. [13] Ibidem.

[14] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Kabasilas.

[15] Sfântul Nicolae Cabasila, Trei omilii: la Nașterea, la Bunavestirea și la Adormirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. Icos, f. oraș, 1999, p. 34. Omiliile au fost traduse din franceză, după ediția Pr. Patric Ranson, din 1992, dar nu se specifică traducătorul român. [16] Idem, p. 37. [17] Idem, p. 41. [18] Idem, p. 43. [19] Idem, p. 63. [20] Idem, p. 74.

[21] Sfântul Nicodim Aghioritul, Noul Theotokarion. Canoanele aghiorite ale Maicii Domnului, trad. din lb. gr. de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 34. [22] Ibidem. [23] Idem, p. 68. 24] Idem, p. 180. [25] Idem, p. 215.

De la Strigoii la Luceafărul [2]

Și ajungem, în sfârșit, la ceea ce ne-am propus, adică la a discuta despre nuanțele evolutive ale gândirii lui Eminescu, de la Strigoii la Luceafărul.

Aș fi putut ca, în loc de Strigoii, să folosesc poemul În vremi de mult trecute (cunoscut mai mult sub alte titluri: Povestea magului călător în stele sau Feciorul de împărat fără de stea) – iar analiza ar fi fost la fel de fructuoasă –, dar am preferat să iau în discuție două poeme considerate finalizate și publicate de Eminescu: Strigoii apare în 1876, iar Luceafărul în 1883.

Strigoii și În vremi de mult trecute (poem datând din 1872) au în comun, în primul rând, felul în care Eminescu se arată fascinat de miturile și poveștile care au încântat romantismul. Tocmai acest lucru se estompează în Luceafărul

Aspectul prim pe care doresc să îl sesizez este acela al modului în care poetul, plecând de la Lenore a lui Bürger și împrumutând o temă de largă circulație romantică, a strigoiului (prelucrată mai înainte și de poeții noștri pașoptiști: Asachi, Heliade, Bolintineanu, Sihleanu etc.), a simțit nevoia să facă un apel foarte consistent la propria tradiție, cultă/ bisericească și populară, ca și cum ar fi fost gelos (cum zice Rosa del Conte[1]) pe faptul că bogăția spirituală și literară a poporului său ar fi putut să fie puse în umbră de împrumutul literar (tematic) străin.

Din acest motiv, însă, elementele preluate din literatura română veche și din tradiția Bisericii, care intră în compoziția poemului, deși sunt asimilate foarte bine în structura lui (Eminescu a avut acest geniu), fără să lase impresia vreunei inserții neavenite sau a unui adaos artificial, au totuși un caracter exteriorist și o importanță oarecum colaterală în economia evenimentelor.

Zamolxe capătă unele însușiri ale Dumnezeului creștin fără ca acest lucru să aibă consecințe importante. La fel, catapeteasma Bisericii, în care era înmormântată mireasa lui Arald, se rupe în două atunci când, prin vrăji, magul păgân o face să apară pe Maria cea moartă, pentru a sugera blasfemia care I se aduce lui Hristos. Însă ceea ce se ridică din mormânt este „o fantasmă”, pentru că nu are loc o înviere autentică.

Ruperea catapetesmei în două e împrumutată din Scriptură (ea petrecându-se la răstignirea Mântuitorului), dar nu are semnificația capitală de acolo. Ci doar ne demonstrează că Eminescu a reținut acest eveniment ca pe unul foarte semnificativ și care l-a impresionat profund. Fapt care se observă însă în alte poeme, ca spre exemplu în tabloul eshatologic din Memento mori: „În catapeteasma lumii [cerul] soarele să-ngălbenească,/ Ai peirii palizi îngeri dintre flacăre [stele căzând ca fulgere] să crească/ Și să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort” – căci pânza era catapeteasma din cortul mărturiei, construit de Sfântul Moisis, când încă nu exista templul de la Ierusalim, pentru că poporul era în pustiu. (În Scrisoarea I, „catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit”.)

Același lucru se întâmplă și cu sintagma „lumină din lumină”, preluată din Crez, care acolo Îl caracterizează pe Fiul lui Dumnezeu născut din Tatăl, mai înainte de veci: Lumină din Lumină.

Din nou, se vede că Eminescu a fost impresionat de semnificația abisală și de frumusețea acestei expresii, motiv pentru care a dorit să o folosească. Numai că aici, contextul poemului Strigoii nu i-a putut oferi niciun prilej în care să o valorifice păstrând adâncimea semnificațiilor. De aceea, nu a putut improviza decât caracterizarea reflexiei luminii din oglinzile acoperite cu un văl negru subțire: „Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,/ A faclelor lucire răzbind prin pânza fină/ Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină”. Ceea ce reprezintă o reproducere sensibilă a unui fenomen fizic, superficială însă în comparație cu sensul din sursa de unde care a fost preluată expresia.

Într-un sens apropiat de cel original va încerca să o folosească în Luceafărul, dar această utilizare va rămâne numai în variante bruionare, pentru că poetul și-a dat seama că Luceafărul/ Hyperion nu poate fi lumină din lumină, în relație cu Părintele ceresc, el fiind o creatură a Lui, care „din chaos, Doamne,-am apărut /…/ și din repaos m-am născut”: o făptură adusă la ființă din neființă.

La fel, implicarea Vieții Sfântului Macarie Romanul, în Strigoii, la nivelul împrumutului unui detaliu fizionomic și a unui termen (nimitez = văl), folosit prin derivare polisemantică, nu ne-ar putea indica vreodată în mod veridic, dacă am rămâne numai la acest poem, dimensiunile importanței acestei aghiografii în conștiința poetului și mai ales a modelului exemplar al Sfântului Macarie. În Luceafărul,  în schimb, Eminescu înscrie trăsături ale Sfântului Macarie în portretul Luceafărului, corespunzător celei de-a doua metamorfozări a acestuia. Trăsături care formează mai degrabă un portret interior al personajului. De altfel, interiorizarea perspectivei este o caracteristică esențială a Luceafărului.

Și toate acestea se întâmplă, după cum spuneam, pentru că tema poemului Strigoii nu rimează cu Scriptura și cu învățătura creștină și cu toate aceste izvoare bisericești, pe care totuși Eminescu le inserează avid în poem.

Dar faptul însuși că poetul recurge la o asemenea strategie ne demonstrează că încerca oarecum să deturneze sensul păgân al baladelor germane și al credințelor în strigoi.

Căci, pe lângă cele pe care le-am sesizat în comentariul meu anterior, recitind acum poemul am observat alte câteva elemente care mie mi se par semnificative.

Astfel, atunci când Maria este înmormântată în Biserică, „pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete”. Într-o Biserică nu se poate decât pune piatra pe mormânt, ea nu se prăvălește. Această piatră tombală se pune deasupra mormântului – și observăm că Maria are parte de o înmormântare voievodală – și nu are cum să fie prăvălită. Însă verbul acesta apare în Sfânta Scriptură atunci când e vorba de învierea lui Hristos: „Și iată cutremur mare s’a făcut; că îngerul Domnului pogorându[-]se din cer, și viind a prăvălit piatra de pre ușă, și ședea d’asupra ei” (Mt. 28, 2, Noul Testament 1857).

Eminescu sugera, prin aceasta, faptul că Maria era înmormântată creștinește spre a aștepta învierea de obște, motiv pentru care pe mormintele creștine se pune „crucea drept pecete” – amănunt teologic pe care creștinii noștri nu prea îl cunosc, dar iată că poetul îl știa.

Sfântul Ieronim vorbea, de asemenea, despre „pecetea crucii [signaculum crucis]”[2].

Magul este numit „de zile vecinic”, ceea ce indică același fenomen pe care l-am semnalat mai devreme. Pentru că „Cel vechi de zile” este Dumnezeu (Dan. 7, 9), iar aici avem doar un transfer de ordin expresiv, care se datorează impresiei puternice a poetului, faptului că a reținut această sintagmă ca fiind deosebită. Căci puțin mai înainte poetul scrisese despre mag că „de-un veac el șade astfel – de moarte-uitat, bătrân” (iar „un veac” nu înseamnă același lucru cu „de zile vecinic”), iar la finalul poemului „Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună /…/ Pe jilțul lui de piatră [magul] înțepenește drept”

Deși l-a numit „de zile vecinic”, Eminescu nu a intenționat să sugereze faptul că magul era veșnic ca Dumnezeu, ci doar că era foarte bătrân.

La fel, în poemul În vremi de mult trecute, magul (care trăiește tot pe muntele Pion, ca și cel din Strigoii) „bătrânu-i ca și vremea cea fără de-nceput”, care pare a fi fără de început, pentru fiecare dintre noi, pentru că noi ne-am născut în timp și nu am fost contemporani cu începutul timpului. (Dar magul din Strigoii, care „pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn”, semănă și cu împăratul din poemul În vremi de mult trecute, care „din tronul lui se scoală/ Ca regele pustiei din stânca de granit”.)

Aidoma, în Dumnezeu și om, avem un „mag bătrân ca lumea”. Însă toate aceste formulări nu ne indică o bătrânețe sinonimă cu veșnicia, ci, cel mult, cu lumea aceasta.

Așadar, „de zile vecinic” nu mai are deloc aceeași semnificație cu „vechi de zile”, deși așa poate părea la prima vedere. În realitate însă, „de zile vecinic” are un sens mult mai modest.

În Luceafărul, după cum spuneam, nu mai interesează atât caracterizările din afară, pentru că perspectiva se interiorizează mult.

În primul rând, nu-l mai întâlnim pe mag. Părintele Luceafărului nu mai este magul, ca în cazul prințului din Feciorul de împărat fără de stea/ În vremi de mult trecute – un prinț care alege viața sihăstrească precum Sfântul Ioasaf (din Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf), deși el e dac, păgân, dar care, spre deosebire de acela, nu reușește să scape de ispita erotică.

Acolo, în mod evident, fiul de împărat dac se adresează magului cu apelativul „Părinte” în sensul de învățător, dascăl, fără alte conotații: „ – Părinte – zice el – și-adânc i se închină,/ Bătrânul meu tată aici m-a trimis”.

Adresarea Luceafărului este cu totul alta: „Părinte /…/ lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă; /…/ Doamne /…/ tu izvor ești de vieți/ Și dătător de moarte”. Pentru că Luceafărul zboară către Dumnezeu, Părintele său, și se roagă Lui (lui Hristos Dumnezeu, după cum am arătat altădată[3]), iar El îi dăruiește învățătura înaltă a înstrăinării de această lume și de iluzia erotică, de care nu se putuse tămădui fiul de împărat sihăstrit.

În Feciorul de împărat fără de stea/ În vremi de mult trecute și în Rugăciunea unui dac, poetul se identifică cu dacul și la fel, în Strigoii, evenimentele se petrec în Dacia. De aici prezența magilor, a miturilor păgâne și a apelului la cosmogonia vedică.

Cu toate acestea, ne e limpede că Eminescu a tins mereu spre Hristos, spre Dumnezeul creștin. De ce? Pentru că, dacă în Strigoii, deja, Zamolxe era implorat să dea viață „Din duhul gurii tale ce arde și îngheață” – atribute ale Dumnezeului treimic, Creator a toate: cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6, 9), Singurul care poate să dea viața și moartea făpturilor Sale –, în textul final din Rugăciunea unui dac (1879) Eminescu îl elimină pe Zamolxe (prezent într-o variantă) și rugăciunea dacului se îndreaptă către Cel care este „al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre!/ Cântare aduceți-i,/ El este moartea morții și învierea vieții!” (versuri în care sunt preluate formulări din Canonul Învierii, după cum am arătat altădată[4]).

Iar în Luceafărul, Hyperion vorbește cu Hristos, după cum am arătat în comentariul meu.


[1] „Nici Kant, nici Schopenhauer, nici Vedele, nici Plotin și nici chiar marii poeți, pe care îi iubește și îi studiază și din care traduce sau învață pe dinafară fragmente, de la Byron la Shakespeare, de la Shiller la Hugo, nu vor înăbuși vreodată în el interesul avid și chiar gelos (s. n.), pentru tot ceea ce inteligența, fantezia, afectivitatea poporului său putuse să creeze sau să asimileze și să transmită prin veacurile întunecate și dificile ale istoriei lui”. Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediția a II-a (în română), îngrijire, traducere și prefață de Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, postfață de Mircea Eliade, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 282-283.

[2] A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/17/sfantul-ambrosius-al-mediolanului-fragmente-din-comentariul-la-cantarea-cantarilor-13/.

[3] A se vedea:
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/04/luceafarul-9/.
Sau cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 187-190, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/08/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-95/.
Dar și Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit supra, p. 683-685.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén