Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 21 aprilie, 2017

De la Strigoii la Luceafărul [3]

În Strigoii, pe ea o cheamă Maria. Un nume de rezonanță în opera lui Eminescu, pe care îl întâlnim și în nuvela Sărmanul Dionis, dar și – latinizat – ca Cezara în nuvela omonimă (pentru că Maria înseamnă stăpână, împărăteasă).

Maria este o „fecioară blondă ca spicul cel de grâu”, căreia inima îi rămâne fecioară și după ce se îndrăgostește de Arald și după ce moare (rostindu-și vraja, magul invocă astfel stihiile: „inima-i fecioară hrăniți cu sânge cald”).

Numele Maria nu este așadar întâmplător. Iubirea pentru Maria îl salvează pe Dan-Dionis de la căderea luciferică, iubirea pentru o fecioară sfântă îl împacă cu Cerul și pe rebelul/ insurgentul din Înger și demon.

Arald e, în Strigoii, în rolul demonului din Înger și demon, al răzvrătitului care vrea să răscoale lumea din așezarea ei, dorind „să fumege nainte-mi orașele-n ruine”, și pe care iubirea pentru Maria îl face să renunțe la planurile sale războinice.

Numai că moartea Mariei provoacă în el, din nou, răzvrătirea, iar Maria, în această situație, este îngerul ce trece prin infern pentru el.

În Luceafărul, ne întâmpină același reper al fecioarei unice, fiind „una /…/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.

Poetul nu a folosit această comparație doar în virtutea expresivității. Aluzia la Preacurata Fecioară Maria e întărită și de expresia: „din rude mari împărătești”. Pentru că, după cum am arătat altădată, în Viețile Sfinților alcătuite de Dosoftei, la Nașterea Maicii Domnului ni se comunică faptul că ea „era de rudâ împărăteascâ[1].

Și recunoaștem aici idealul însuși al poetului, care căuta o „femeie între stele și stea între femei” (Din valurile vremii…), o Madonă printre Venere: „Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi Verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană [cununa virtuții] –/ Unde te duci? Când o să vii ?” (Atât de fragedă…).

Spre deosebire de Strigoii, în Luceafărul nu mai avem nicio altă descriere exterioară a fetei de împărat. Pe ea o caracterizează unicitatea virtuții în mod fundamental și plenar. Față de care nu mai contează, pentru poet, niciun alt amănunt.

Numai că, dacă la început, această fecioară împărătească este o Marie, ulterior ea va cădea din această înălțime a virtuții până la a fi o simplă Cătălină care se lasă amăgită și prinsă în laț ca păsările-n crâng („Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul”…), adică precum o ființă fără de minte.

Luceafărul este și el caracterizat onomastic prin faptul că, pe de-o parte, este purtător de lumină, iar, pe de altă parte, este cel ce alunecă din cerul său de stele. Însă alunecarea lui nu se transformă într-o cădere definitivă.

Diferența esențială față de Strigoii sau de Sărmanul Dionis este aceea că salvatoare nu mai este iubirea pentru femeie (sau iubirea unei femei), ci mântuirea sa vine de la Dumnezeu Însuși, de la Mântuitorul lumii.

Pe acest Luceafăr, Hristos îl restaurează în calitatea sa de ființă nemuritoare (ceea ce înseamnă Hyperion: deasupra timpului). Și remarcăm faptul că nici Luceafărul și nici Hyperion nu sunt propriu-zis nume, ci caracterizări profunde.

De asemenea, Luceafărul nu mai are parte de descrieri precum alte personaje eminesciene. Căci cele două portrete, corespunzătoare celor două metamorfoze, nu mai sunt adevărate descrieri fizionomice. El pare când blond, când cu părul negru, dar ceea ce Eminescu vrea să ne transmită este că nicio portretizare realistică nu este veridică, pentru că ceea ce îl caracterizează în mod esențial este eternitatea ființei, care se străvede în spatele simbolurilor („tânăr voievod” care „venea plutind în adevăr/ scăldat în foc de soare”)[2].

Îmbrăcarea lui în „giulgi” (giulgiu) și faptul că seamănă cu „un mort frumos” ilustrează străinătatea/ înstrăinarea lui față de această lume. Iar fata remarcă faptul că el e „străin la vorbă și la port”.

Fata de-mpărat îi adresează Luceafărului „căzut” „din cer” și stins („Cum el din cer o auzi,/ Se stinse de durere”) aceleași cuvinte ca și Maria din Strigoii lui Arald: „tu ești mort”.

Numai că motivele sunt cu totul diferite. Arald era mort pentru răzvrătirea lui trufașă și închinarea lui la zei păgâni.

Luceafărul-Hyperion e mort pentru că e străin de lume, în ciuda ispitei căreia îi cade pradă temporar.


[1] [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, B. A. R., CRV 73, f. 11v. A se vedea și ceea ce am spus aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/09/luceafarul-1/.

[2] A se vedea, din nou, comentariul meu anterior:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/.
Sau în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 140-162,  cfhttp://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [55]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Lui Heliade, în poezia căruia găsim „adevăr scăldat în mite” (Epigonii), Eminescu îi reproșa sofismele și lipsa de discernământ filologic, istoric și teologic[1]. Reflecția întoarsă spre sine însuși este însă la fel de necruțătoare, pentru cel ce se autodesemnează ca Luceafăr sau Icar-Înțelepciunea cu aripi de ceară (în Memento mori: „mitele /…/ cu aripi fulgerătoare /…/ arse cad din ceriuri şi-mi ning capul cu cenuşă” – cu „cenușa pocăinței” cu care „și-a împlea pământul fruntea”).

Ființă celestă sau făptură căzută/ exilată pe pământ? Eminescu se închipuie mai adesea ca arhanghel între legiunile minților umane ori ca mag/ profet/ cunoscător al tainelor, dar se propune și ca luceafăr, fie pornind de la simbolistica stelară, fie prin interferență cu romantismul, fie de teamă să nu cadă în eroarea identificării cu o demnitate neasumabilă (și Pascal precizase că omul se situează între înger și diavol, dar cine începe să se creadă înger, ajunge diavol), pentru care recurge la o veche practică monahală, prin care călugării se autodesemnează ca demoni pentru a se feri de tentația rătăcirii. Ori pentru că se identifică uneori cu insurgența demonică. Ori toate la un loc[2].

Aici joacă însă un rol și femeia. Și ea este când înger, când demon, când icoană/ madonă, când veneră, când „femeie între stele și stea între femei” (Din valurile vremii), când sperjură, când crăiasă, când femeie de rând/ vulgară.

Revenind la mărturisirea eminesciană a eșecului poeziei („Zadarnica mea minte de visuri e o schele” (Pierdut în suferința…), „Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă /…/ Și am visat odată să fiu poet…Un vis /…/ Aceasta e menirea unui poet în lume /…/ să spuie verzi ș-uscate/ Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate? /…/ O, salahori ai penei, cu rime și descrieri/ Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri”… (Icoană și privaz), Am fost un creier bólnav ș-o inimă de rând” (Ca o făclie) etc), nu reprezintă ea o temă a tuturor veacurilor, asupra condiției creatorului?

Rimbaud scrie aceste rânduri (ale unui poem în proză):

„Dar ce rost are să oftăm după un soare veșnic, dacă am pornit în căutarea luminii dumnezeiești – departe de oamenii care mor într-un anotimp sau altul? […] Mi-am închipuit că pot dobândi puteri supranaturale. […] Eu! eu care m-am crezut mag sau înger (s. n.), scutit de orice morală, mă văd redat pământului, și silit să-mi caut un rost și să îmbrățișez aspra realitate! Țăran! […] În sfârșit, voi cere iertare pentru vina de a mă fi hrănit cu minciună” (Adio)[3].

Și, după el, Fundoianu: „Am înțeles, brusc, că paradisul meu pământean […] era o minciună; și minciună poemul oriunde ar fi fost. Minciună Hugo, Goethe! Minciună serafică Eminescu!”[4].

Se naște mereu tentația de a-l considera pe Eminescu anticipativ, de a contempla fenomenul poetic mai mult prin prisma anticipației, însă este o poziționare și un unghi vizual care oferă o realitate segmentată, pentru că fenomenul privit holistic presupune mai degrabă – frust spus – preluare și continuitate din partea moderniștilor în raport cu predecesorii lor romantici[5], așa cum s-a petrecut și în epoca romantică, cea care a revitalizat medievalitatea.

Prin reproducere a ceea ce se poate considera că a devenit un reflex vizual romantic concepe Rimbaud o imagine precum „La douceur fleurie des étoiles et du ciel” (Blândețea înflorită a stelelor și a cerului), care i-a atras atenția lui Marcel Raymond[6]. Același preciza, în introducerea studiului său: „Cine ar vrea totuși să caute originile poeziei timpului nostru [lirica modernistă și avangardistă] și să scoată în evidență sensul adânc al încercărilor ei, ar trebui să urce dincolo de Baudelaire, de Hugo, de Lamartine, până la preromantismul european”[7].

Și, adăugăm noi, cine vrea să caute sensurile adânci ale preromantismului și romantismului, trebuie să urce într-o arhaitate medievală (și a antichității greco-latine, în cazul romantismului apusean – antichitate al cărei prestigiu a rămas intact din (pre)Renaștere până la poezia expresionistă –, mai puțin sau foarte puțin în cazul celui românesc).

De asemenea, în opinia lui Raymond, „cu prilejul precedentei explozii a iraționalului, în vremea Contrareformei și a artei baroce, Biserica orientase, fără prea multă osteneală, pornirea mistică. Două secole mai târziu […] poezia tinde să devină o etică sau un mijloc neobișnuit de cunoaștere metafizică”[8].

Dacă în Occident se poate face această corelație, între misticismul baroc și poezia modernistă, cu atât mai mult, în condițiile particulare ale evoluției Europei răsăritene (geografic și spiritual), se poate aduce în discuție problema unei continuități vizionare, în spațiul literar, între epoca renașterii isihaste și romantismul pașoptist (impregnat de imaginea sihastrului[9]receptat de Eminescu și preschimbat în săhastrul mag de pe muntele Pion, Euthanasius, Ieronim, Iosif etc.) și eminescian, dacă nu și mai departe…

„Din mărire la cădere, din cădere la mărire”… (Memento mori): este un refren obsedant în lirica eminesciană. De aceea se întoarce „în vremi de mult trecute” când oamenii își îngăduiau să-și imagineze și să creadă în basme („când basmele iubite erau înc-adevăruri” – înțelese ca povești frumoase cu sens etic, precum romanele populare), dar „când gândul era pază de vis și de eres”.


[1] Cf. I. Heliade Rădulescu, Poezii. Proză, Ed. Minerva, București, 1977, p. 603-604.

[2] Putem lua în considerare și următoarele precizări despre condiția poetului demonic în epoca respectivă: „În 1868, Théophile Gautier arăta cum, căutându-și din bun început un drum propriu, «Baudelaire și l-a găsit foarte curând […], nu dincoace, dar dincolo de romantism» și, de asemeni, nu uita să semnaleze «doctrinele lui literare și filosofice» înrudite cu ale lui Edgar Poe, «cu care avea afinități singulare». Iar în legătură cu toate acestea, tonul îl dăduse Sainte-Beuve, încă din 1857, când observa:

«Și d-ta faci parte dintre aceia care caută poezie oriunde; și cum, înaintea d-tale, alții au căutat-o […]; cum ți-a rămas puțin spațiu; cum câmpiile pământene și cerești au fost aproape secerate […], – sosit atât de târziu și cel din urmă, îți vei fi spus, îmi închipui: Ei bine! Voi mai găsi poezie, și voi găsi acolo de unde nimeni nu s-a gândit s-o culeagă și s-o exprime.

Și te-ai făcut stăpân pe iad, te-ai făcut diavol; ai vrut să smulgi tainele demonilor nopții. Făcând aceasta, cu subtilitate, cu rafinament, […] ai aerul să te fi jucat; totuși […] a trebuit să suferi mult, scumpul meu copil. Această tristețe particulară, care se desprinde din paginile d-tale și în care recunosc ultimul simptom al unei generații bolnave […], ți se va lua în considerație»”, cf. George Munteanu, op. cit., p. 48.

[3] Arthur Rimbaud, Integrala poetică, traducere, prefață, tabel cronologic și note de Petre Solomon, Ed. Eminescu, București, 1999, p. 176-177.

Rimbaud fiind un poet cu o cultură clasică solidă, este posibil să nu fi fost ignorant în privința originii patristice a imaginilor poetice romantice.

[4] Benjamin Fundoianu, Versuri, Ed. Cartier, Chișinău, 1999, p. 11.

[5] „Suntem încă sub imperiul romantismului, care nu și-a istovit toate urmările”, cf. Șerban Cioculescu, O privire asupra poeziei noastre ermetice, în Poeți români, op. cit., p. 434.

[6] Cf. Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, traducere de Leonid Dimov, studiu introductiv de Mircea Martin, Ed. Univers, București, 1998, p. 35, 326.

[7] Idem, p. 9. [8] Ibidem.

[9] Deși au cuvinte dure la adresa condiției precare (materiale și intelectuale) în care se afla monahismul și mănăstirile (o situație valabilă nu numai pentru Țările Române, după secole de dominație otomană), pașoptiștii (Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, Bolliac, Negruzzi, Heliade etc.) exprimă nu o dată un foarte mare respect și venerație față de sihaștri/ eremiți (a se vedea legendele istorice ale lui Bolintineanu, poezia ruinelor a lui Alexandrescu și Heliade, meditațiile lui Bolliac care exaltă condiția sihastrului și îi fericește pe eremiți – probabil că, în vremea în care a stat la schitul de la Poiana Mărului, a avut ocazia să afle mai multe despre unul din propagatorii renașterii isihaste, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului – etc).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén