În Strigoii, pe ea o cheamă Maria. Un nume de rezonanță în opera lui Eminescu, pe care îl întâlnim și în nuvela Sărmanul Dionis, dar și – latinizat – ca Cezara în nuvela omonimă (pentru că Maria înseamnă stăpână, împărăteasă).

Maria este o „fecioară blondă ca spicul cel de grâu”, căreia inima îi rămâne fecioară și după ce se îndrăgostește de Arald și după ce moare (rostindu-și vraja, magul invocă astfel stihiile: „inima-i fecioară hrăniți cu sânge cald”).

Numele Maria nu este așadar întâmplător. Iubirea pentru Maria îl salvează pe Dan-Dionis de la căderea luciferică, iubirea pentru o fecioară sfântă îl împacă cu Cerul și pe rebelul/ insurgentul din Înger și demon.

Arald e, în Strigoii, în rolul demonului din Înger și demon, al răzvrătitului care vrea să răscoale lumea din așezarea ei, dorind „să fumege nainte-mi orașele-n ruine”, și pe care iubirea pentru Maria îl face să renunțe la planurile sale războinice.

Numai că moartea Mariei provoacă în el, din nou, răzvrătirea, iar Maria, în această situație, este îngerul ce trece prin infern pentru el.

În Luceafărul, ne întâmpină același reper al fecioarei unice, fiind „una /…/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.

Poetul nu a folosit această comparație doar în virtutea expresivității. Aluzia la Preacurata Fecioară Maria e întărită și de expresia: „din rude mari împărătești”. Pentru că, după cum am arătat altădată, în Viețile Sfinților alcătuite de Dosoftei, la Nașterea Maicii Domnului ni se comunică faptul că ea „era de rudâ împărăteascâ[1].

Și recunoaștem aici idealul însuși al poetului, care căuta o „femeie între stele și stea între femei” (Din valurile vremii…), o Madonă printre Venere: „Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi Verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană [cununa virtuții] –/ Unde te duci? Când o să vii ?” (Atât de fragedă…).

Spre deosebire de Strigoii, în Luceafărul nu mai avem nicio altă descriere exterioară a fetei de împărat. Pe ea o caracterizează unicitatea virtuții în mod fundamental și plenar. Față de care nu mai contează, pentru poet, niciun alt amănunt.

Numai că, dacă la început, această fecioară împărătească este o Marie, ulterior ea va cădea din această înălțime a virtuții până la a fi o simplă Cătălină care se lasă amăgită și prinsă în laț ca păsările-n crâng („Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul”…), adică precum o ființă fără de minte.

Luceafărul este și el caracterizat onomastic prin faptul că, pe de-o parte, este purtător de lumină, iar, pe de altă parte, este cel ce alunecă din cerul său de stele. Însă alunecarea lui nu se transformă într-o cădere definitivă.

Diferența esențială față de Strigoii sau de Sărmanul Dionis este aceea că salvatoare nu mai este iubirea pentru femeie (sau iubirea unei femei), ci mântuirea sa vine de la Dumnezeu Însuși, de la Mântuitorul lumii.

Pe acest Luceafăr, Hristos îl restaurează în calitatea sa de ființă nemuritoare (ceea ce înseamnă Hyperion: deasupra timpului). Și remarcăm faptul că nici Luceafărul și nici Hyperion nu sunt propriu-zis nume, ci caracterizări profunde.

De asemenea, Luceafărul nu mai are parte de descrieri precum alte personaje eminesciene. Căci cele două portrete, corespunzătoare celor două metamorfoze, nu mai sunt adevărate descrieri fizionomice. El pare când blond, când cu părul negru, dar ceea ce Eminescu vrea să ne transmită este că nicio portretizare realistică nu este veridică, pentru că ceea ce îl caracterizează în mod esențial este eternitatea ființei, care se străvede în spatele simbolurilor („tânăr voievod” care „venea plutind în adevăr/ scăldat în foc de soare”)[2].

Îmbrăcarea lui în „giulgi” (giulgiu) și faptul că seamănă cu „un mort frumos” ilustrează străinătatea/ înstrăinarea lui față de această lume. Iar fata remarcă faptul că el e „străin la vorbă și la port”.

Fata de-mpărat îi adresează Luceafărului „căzut” „din cer” și stins („Cum el din cer o auzi,/ Se stinse de durere”) aceleași cuvinte ca și Maria din Strigoii lui Arald: „tu ești mort”.

Numai că motivele sunt cu totul diferite. Arald era mort pentru răzvrătirea lui trufașă și închinarea lui la zei păgâni.

Luceafărul-Hyperion e mort pentru că e străin de lume, în ciuda ispitei căreia îi cade pradă temporar.


[1] [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, B. A. R., CRV 73, f. 11v. A se vedea și ceea ce am spus aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/09/luceafarul-1/.

[2] A se vedea, din nou, comentariul meu anterior:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/.
Sau în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 140-162,  cfhttp://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Did you like this? Share it: