Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dar și gândul Lui nime nu-i să-l știe” (Ps. 146, 16) poate fi detaliat prin: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă /…/ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă /…/ Nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” (Scrisorea I) – e vorba de ochi omenesc.

Eminescu s-a sprijinit aici, în poetizarea sa, pe un imn vedic, invocat întotdeauna de critica literară, însă nu s-a observat că termenii traducerii operate de poet trimit către o adaptare la o concepție autohtonă (în general, traducerile în poezie ale lui Eminescu nu sunt fidele originalului).

Neființa era atestată, într-un context identic semantic, la Antim Ivireanul – după cum a remarcat Mihai Rădulescu –, în niște versuri care rezonează cu ce a ales Eminescu să traducă din imnele vedice: „Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din neființă/ Și în ființă le-au adus cu multă biruință”[1] – reținem și faptul că, „desemnând starea primordială drept neființă, Antim Ivireanul anticipa un procedeu literar folosit cu atâta succes – la distanță de aproape trei veacuri – de Nichita Stănescu”[2].

Iar „prăpastia”, „genunea” și „noianul” (primele două sunt împrumutate de la Dosoftei, iar noianul din cărțile Bisericii, de unde l-au luat și Asachi dar și Budai-Deleanu în Țiganiada) sunt sinonime, indicând apele care acopereau pământul (Fac. 1, 2). Interogația lui Eminescu este, prin urmare, una retorică.

„prăpastia” și „genunea” înseamnă același lucru cu „noian întins de apă” putem deduce din poetizarea lui Dosoftei, a psalmului 103 (vesperal, din care Eminescu a inserat mai multe secvențe în poemele sale), unde „Tu [Dumnezeu] i-ai datu-i [pământului] de mainte/ Prăpastea [abisul, adâncul apei] de-mbrăcăminte/ Și stă gata să Te-asculte,/ Să dea apa preste munte” (Ps. 103, 23-26) – imaginea este cea a pământului îmbrăcat în apă (la Milton: „at the voice/ Of God, as with a mantle, didst invest/ The rising world of waters dark and deep” (Paradise lost)) – și „Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune” (Ps. 103, 109-110). Sau: „Cela [Dumnezeu] ce strângi marea ca-ntr-un foale,/ În prăpăști adânci, pre-arină [nisip] moale” (Ps. 32, 17-18)[3].

Dumnezeu e Creatorul, universul este creaţia Lui ex nihilo: „A Ta este, Doamne, lumea şi pământul,/ Ce le-ai împlut singur dintâi cu cuvântul” (Ps. 23, 1-2); „Dumnezău ce-au făcut pământul/ Și ceriul, și marea cu cuvântul,/ Și toate ce-ntr-însele să mișcă,/ Domnul ce le-au făcut din nemică(Ps. 145, 15-18).

Sau, într-o poezie dintr-un exercițiu principial din literatura română soldat cu excelență:

Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale,
Cu toată podoaba, și-i pornit cu cale.
Ai tocmit și luna să crească, să scază,
Să-ș ia de la soare lucoare din rază.
Stele luminate ce lucesc pre noapte,
De dau cuviință, Tu le-ai urzât toate.

(Ps. 8, 7-12)

*

De la Tine z[i]ua luminează,
Şi noaptea cu stelele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Şi soarelui i-ai dat de răsare.

Tu i-ai dat pământului frâmsețe,
De l-întoarce vara-n tinerețe.
Primăvara-i de Tine făcută,
Să plodească roua roadă multă.

(Ps. 73, 65-72)

*

Că mare Domn este Domnul /…/

Că-I este lumea pre mână,
Cu pământ și cu ce-i plină,
Și munțâi cu dealuri nalte
Supt cuvântu-I sunt plecate.

Și marea cu nalte valuri
A Lui este-n toate laturi.
Și de mâna Lui lucrată
Toată laturea uscată.

(Ps. 94, 11, 15-22)

*

Și Tu, Doamne, cu cuvântul
Dintăi ai urzât pământul,
Și ceriurile ce-s nalte
Sunt de mâna Ta lucrate.

(Ps. 101, 89-92)

*

Toate, ce vru Domnul a le face
Pre pământ și-n cer, le-au fapt cu pace,
În mări și pre la toată genunea,
De ș-au ivit Dumnezău minunea.

Suind nuori de preste hotară,
În ploi fece fulgere cu pară,
Dintr-a Sale cămări scoțând vântul,
De-I face porunca și cuvântul.

(Ps. 134, 11-18)

 Dumnezeu fiind GândGând neîncetat –, lăudat și venerat de și prin luxul de manifestări fenomenale pe care le-a generat, așadar: Ce poate fi omul de-l aduci aminte,/ De cerci pentru dânsul folos înainte?” (Ps. 8, 13-14 – cu acest psalm își începe și Cantemir Divanul).

El a făurit „icoana Tape om” („Dumnezeu făcu pre om după chipul şi după podoaba Sa”[4], Fac. 1, 26), astfel: „a pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică,/ O voință atât de mare-ntr-o putere atât de mică,/ Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom” (Memento mori). Dar, mai ales în existența geniului „vede-se că e în ceriure/ Un Dumnezeu,/ Purtând simètria [asemănarea/ podoaba] și-a ei misterure/ În gândul său” (Ondina).

Cunoașterea ontologiei umane este condiționată, în consecință, de cunoașterea lui Dumnezeu: „Cine ești?…Să pot pricepe și icoana ta…pe om” (Memento mori). O apoftegmă pe care o enunţă şi Antim Ivireanul în pareneza sa versificată, dedicată lui Ștefan Cantacuzino: „Acela se cunoaşte pe sine şi situaţia sa [ontologică, statutul său uman], dacă mai întâi cunoaște pe Creatorul său”[5].

Nemărginirea minții umane Îl evocă pe Creatorul său, astfel încât imaginea lui Dumnezeu poate fi citită și din puterea de creație cu care a fost înzestrat omul, creația Sa recapitulativă, macrocosmosul în microcosmos, după cum rememorează și Cantemir în Divan.

În acord cu elogiile minții evocate anterior, din literatura veche, la Eminescu: „râuri în soare/ Grămădești-n a ta gândire/ Și câmpiile asire/ Și întunecata mare;// Piramidele-nvechite”… (Floare albastră); „Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare,/ Dar a omului gândire să le măsure e-n stare… // Într-un cran uscat și palid ce-l acoperi cu o mână/ Evi întregi de cugetare trăiesc pacinic împreună,/ Univers, râuri de stele – fluvii cu mase de sori;/ Viața tulbure și mare a popoarelor trecute,/ A veciei văi deschise-s cu-adâncimi necunoscute” (Memento mori).

Am ales aceste versuri, dintr-o serie mai extinsă, pentru că ele poartă, în modul cel mai pronunțat, o amprentă confesivă, conținând coordonatele universu-lui său interior, ale interesului intelectual care îl anima, din interiorul unei viziuni și al unor cuvinte întoarse spre sine, care seamănă mai bine – din ce putem citi la Eminescu – cu o autoscopie.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 241.

[2] Mircea Scarlat, în Postfață la Poezie veche românească, antologie, postfață, bibliografie și glosar de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1985, p. 204. Sau: Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. IV, cu un „Argument” de Nicolae Manolescu, ediție de Dora Scarlat, Ed. Minerva, București, 1990, p. 230.

[3] Un comentariu mai detaliat am oferit aici: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 515-520, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, op. cit., p. 246.

De fapt, „icoana Ta” este o traducre fidelă din LXX. A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 298.

[5] Antim Ivireanul, Sfătuiri creștine-politice, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XIV (1890-1891), p. 339.

Did you like this? Share it: