Poetul – răspunzând celor care nu au primit bine Epica magna – ne mărturisește că acest volum

„face parte dintr-un ciclu foarte restrâns pe care l-am început cu 11 Elegii, pe care l-am continuat, vai mie, din păcate, nu cu prea mare reușită în construcție în Laus Ptolemaei, aceasta, Epica magna, fiind a treia carte din acest ciclu pe care îl proiectez în șapte volume și din care până acum am terminat primele trei: 11 Elegii, Epica magna și Laus Ptolemaei. Pe ultima vreau s-o revăd când voi fi în stare să o revăd creator…”[1].

Acestea afirmații le-a făcut poetul într-un interviu din noiembrie 1980: „Cu Nichita Stănescu despre „Epica magna”: VR [Viața Românească, probabil], 33, nr. 11, nov. 1980, p. 72-76, interviu cu Constantin Vișan”[2].

Dar între timp apăruse și volumul Operele imperfecte, pe care poetul nu îl introduce, iată, în seria celor șapte volume proiectate. Și nu cred că l-ar fi introdus nici pe ultimul (cel care avea să fie ultimul), Noduri și semne, care este un requiem și care, în mod evident, nu are caracteristicile celor 11 elegii și ale volumelor Laus Ptolemaei și Epica magna.

De aici înțelegem, însă, fără nici cea mai mică umbră de dubiu, că Nichita nu a considerat niciodată 11 elegii drept o carte nereușită sau ratată, că nu s-a dezis niciodată de ea. Dimpotrivă, poetul își propune, vedem, o serie de șapte volume, în fruntea căreia să stea Elegiile. Iar Epica magna  este un volum proiectat să urmeze sau să continue cele 11 elegii și volumul Laus Ptolemaei (căruia poetul dorea să-i aducă îmbunătățiri, dar care se integra în această viziune unitară).

Singurele volume despre care a declarat că e mai puțin mulțumit (raportându-le la ceea ce și-ar fi dorit el să fie, în mod plenar) sunt Laus Ptolemaei și Necuvintele, „o carte care ar fi putut să fie strălucită, dacă n-ar fi avut prea multe poezii necontrolate”[3].

După cum ne aducem aminte, poetul a declarat că nu i-a reușit prea bine Laus Ptolemaei din cauză că, pe când lucra la ea, era deja absorbit de viziunea necuvintelor. Reamintesc, deci, ceea ce Nichita spunea despre cartea 11 elegii:

„Demersul ei avea în spate un decurs de cel puțin un deceniu de meditație și de trăire a cuvintelor. […]

Am încercat după aceea să repet ștanța în Laus Ptolemaei, după aceea în ciclul 11 feluri de a-ți pierde vremea, dar, între timp, revelația necuvintelor adumbrise în mine dogmatismul primelor expresii și al primelor revelații (s. n.) despre taina și acțiunea poeziei”[4].

Așadar, îl vedem pe Nichita declarând, cu alte cuvinte, cu referire la Epica magna, că…s-a întors la dogmatismul expresiilor și al revelațiilor din 11 elegii, dorind să îl ducă mai departe – după experiența mai puțin reușită a vol. Laus Ptolemaei (în opinia exigentă a autorului) –, și nu doar prin încă un volum, ci prin încă alte cinci volume, în afară de Epica magna, pe care însă nu a mai apucat să le mai scrie.

Dar faptul că s-a întors la dogmatismul expresiilor și al revelațiilor (ceea ce e perfect valabil pentru Epica magna), acest lucru nu înseamnă decât că…„revelația necuvintelor” și-a pierdut din importanță, din forța revelațională inițială.

…E adevărat că poetul face referire, în altă parte (alt interviu, din mai 1983), și la ultimele trei volume ca la un ciclu, însă în sensul de ciclu al volumelor recente, nu de ciclu unitar ca viziune poetică, pentru că am văzut mai sus că Operele imperfecte nu era inserat între cele șapte volume proiectate: „despre ciclul Epica magna, Operele imperfecte și Noduri și semne nu pot spune mai nimic, sunt cărți față de care nu am distanță, și mi le asum, deocamdată, integral. Nu știu ce voi spune, dacă mai apuc să mai trăiesc zece ani, despre ele”[5].

În mod evident, distanța temporală urma să îl determine să adopte, din nou și în același mod, perspectiva severității critice, odată ce se va fi îndepărtat și va fi considerat aceste experiențe poetice consumate.

Însă cred că ar trebui să citez integral pasajul din care am citat fragmentul anterior, pentru că are valoare testamentară:

„Orice poezie la vremea ei, când o termini de scris, crezi că e o mare poezie. Timpul însă le alege[,] și din cărțile mele au rămas, după părerea mea, câteva poezii foarte frumoase, pentru mine bineînțeles, din Dreptul la timp, [a rămas] 11 Elegii ca o carte legată (s. n.); după aceea poezii risipite în diferite volume, o carte care ar fi putut să fie strălucită, dacă n-ar fi avut prea multe poezii necontrolate, Necuvintele[,] și…despre ciclul Epica magna, Opere imperfecte și Noduri și semne nu pot spune mai nimic, sunt cărți față de care nu am distanță, și mi le asum, deocamdată, integral. Nu știu ce voi spune, dacă mai apuc să mai trăiesc zece ani, despre ele.

În orice caz, cred că n-am trăit în zadar și cred că vor rămâne după mine în conștiința estetică românească un număr de texte memorabile”[6].

Acestea fiind zise, să ne întoarcem la volumul Epica magna, pe care, în interviul amintit undeva mai sus, din 1980, poetul o considera „cea mai izbutită lucrare pe care am întreprins-o, până acum, în zona estetică (s. n.)”[7] (reamintesc că apăruse și Operele imperfecte…). Aceasta cel puțin era opinia lui de atunci despre un volum recent…


[1] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 572. [2] Cf. Idem, p. 598. [3] Ibidem.

[4] Antimetafizica, op. cit., p. 96-97.

[5] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 572. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

Did you like this? Share it: