Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Reținem deci acest aspect confesiv, pentru că Memento mori este poemul – dintre foarte puținele –, scris la persoana întâi, în care nu se interpune aspectul dramatic ori firul narativ (recapitularea istoriei nu e narativă, ci este o reflecție în toată vastitatea ei, determinată de cel mai vast și mai influent tipar reflexiv medieval, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu). Pe acest poem ne putem bizui pentru a putea delimita concepția sa despre Creatorul lumii, cu a cărei expunere dialectică sau declamativă poetul n-a fost prea generos, preferând alegoria și exprimarea meta- forică[1] – reamintim:

Tu, ce în câmpii de caos semeni stele ­– sfânt și mare,
Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare,
Rupe vălur’le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ții bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine ești?…Să pot pricepe şi icoana ta…pe om.

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viața omenirei nu te caută pe tine?
Eu un om de te-aș cunoaște, chiar să mor mi-ar părea bine,
Dar să știu ­– semeni furnicei ce cuteaz-a te gândi?/…/

Vai! în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire!
Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire
Și icoana-ţi n-o inventă omul mic și-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri și de sentințe,
Încurcatele sofisme nu explic-a ta ființă
Și asupra cugetării-ți pe mulți moartea i-a surprins.

„Sfânt și mare” (dublu apelativ) sunt adjective foarte des folosite în tradiția bizantină. Că Dumnezeu „seamănă stele” e, de asemenea, învederat în comentariile patristice la ziua a patra a Genezei – vom reveni asupra acestui detaliu[2].

Dumnezeu este Gând creator a toate, dar și „Soare” interior/ lăuntric, care „răsai” din „ruinele gândirii-mi”, după cum și lauda lui Dosoftei – vorbind sufletului său, ca și acel Simion monahul din care a compilat Neagoe Basarab[3] – se îndreaptă către „Dumnezeu dintru tine” (Ps. 102, 88).

Și, tot la Dosoftei, El are „sălaşul în soare,/ De scripeşte şi dă strălucoare,/ Ca un Mire când stă de purcede/ Dintr-a Sa cămară unde şede. /…/ Şi nu-i nime să-I scape de boare,/ Să s-ascunză de dâns la răcoare” (Ps. 18, 13-16, 21-22) – adăpost sau răcoare de canicula mâniei lui Dumnezeu nu există, explică Dosoftei.

Comparația cu soarele o făcea și Varlaam[4], în descendența unei vechi tradiții ecleziastice. Dar și la Antim Ivireanul, într-o altă parabolă, Dumnezeu este Soarele[5] care înconjoară cu pronia Sa pământul: pe om[6].

Versurile „Fulgeră-n norii de secoli, unde-ngropi a ta mărime /…/ [ca] să mă uit în adâncime” pot fi puse în relație cu pasaje ca acesta: „Ș-am cunoscut pe Domnul că-i mare /…/ Suind núori de preste hotară,/ În ploi fece fulgere cu pară”… (Ps. 134, 9, 15-16).

Revelația lui Dumnezeu în fulgere și tunete urmează de asemenea o relatare veterotestamentară, reprezentând manifestarea Sa în fața celor care nu-L cunoșteau (aspectul acesta dramatic al ignoranței poate justifica expresia „norii de secoli”, ai istoriei umane care Îl ocultează), reprezentată poetic de Dosoftei astfel: „Și cu urlete ploi mare vărsa tare,/ De herbea undele-n bezne ca-n căldare./ Și din núori mergea hreamăt și săgete,/ Să-ngrozească eghiptenii, să să certe./ Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată,/ De-Ț[i] lumina fulgerile lumea toată”[7] (Ps. 76, 43-48).

Dorința lui Eminescu din Memento mori („Cine ești? /…/ se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire”) se justifică, dacă privim spre mărturiile vechi, prin aceea că Dumnezeu nu este cu totul incomprehensibil și incomunicabil oamenilor, dimpotrivă, mintea curată vede pe Dumnezeu, așa cum specifică versurile dosofteiene[8], dar și Neagoe Basarab[9], Varlaam[10], Antim Ivireanul[11], Dimitrie Cantemir[12] și o bogată literatură isihastă pe care o avusese sub ochi poetul și pe care o reproduce astfel: „Și mintea cea curată și cugetul cel sânt/ E tot ce cere Domnul la oameni pe pământ” (Ștefan cel Tânăr)[13].


[1] Referitor la versurile care urmează, George Munteanu a remarcat „un lexic întorcându-ne mintea până spre psalmii lui Dosoftei, înfiorări și fervori biblice în timbrarea registrului stilistic”, cf. George Munteanu, op. cit., p. 118.

[2] Un alt comentariu al versurilor am oferit aici: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 297-324, cf.

Epilog la lumea veche I. 2 (ediția a doua)

[3] A se vedea Simeon Monahul, Cuvinte pentru străpungerea inimii (Izvor al „Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”), studiu introductiv de Dan Zamfirescu, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009.

[4] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 286: „Cumu-i soarele de strălucéşte toate câte-s pre supt ceriu şi toate semenţiile omeneşti lumineadză, cu mult mai vărtos Acela carele iaste Soarele cel svânt şi dirept, ce luminiadză nu numai trupurile den afară, ce şi sufletele din lontru, ochii inimiei deşchide şi mentea deştaptă, de cunoaşte omul pre Dumnedzău şi binele de véci ce i-au gătat lui”.

[5] „Soare al dreptății [Mal. 3, 20 și troparul Nașterii] ce au răsărit din pântecele Fecioarei”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 126.

[6] Idem, p. 211: „Cine au văzut vreodinioară între zidiri atâta dragoste câtă iaste aceia ce arată soarele spre pământ, că deşi iaste luminătoriu mare al ceriului şi împărat al tuturor stelelor, iar lăsând celialalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pre smeritul acesta de pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui, spre dânsul luminează cu razele sale, spre dânsul împodobeşte cu toate feliurile de copaci, spre dânsul încununează cu florile, spre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile, pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale.

Şi, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul lui cu un umblet necontenit. Asemene aceştii pohte, sau, mai vârtos să zic, mai mult făr’ de asemănare arată marele Dumnezeu Ziditoriul şi Făcătoriul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile Lui toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-I trebuie, după cum zice David [Ps. 15, 2], iar spre acest suflet are pusă toată dragostea Lui cea dumnezeiască”.

[7] Dumnezeu e ca o furtună cataclismică pentru cei care nu-L cunosc. Aceștia nu receptează decât manifestarea Lui negativă, fie canicula acestui Soare al Iubirii, fie fulgerele, trăsnetele și diluviul torențial al răspunsului Său la ignoranța/ ingratitudinea lor.

Eminescu tușează nuanțele în astfel de tablouri paradigmatice. Răsăriturile și apusurile de soare, de lună și de stele, sunt în aceeași măsură tipologice și alegorice.

[8] „Ochii miei spre Tine, Doamne, caŭtă/ În tot ceasul cu minte curată” (Ps. 24, 51-52); „Ochii să tâmpiră de zăbavă,/ Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă” (Ps. 68, 9-10); „Și de svânta Ta lumină/ Veacul nostru ne-nstrăină” (Ps. 89, 31-32); „Pentr-aceea vă luaț[i] sama tot omul,/ De vă rugaț[i] cu tot gândul cătră Domnul./ Și feriț să nu vă scape gând din minte”… (Ps. 75, 23-25); „Cândva de-aș vedea-mă să-Ț prăvesc în față,/ Să-mi bucuri și mie sufletul de viață” (Ps. 83, 7-8); „Și preste noi să lucească/ Lucoare dumnezăiască” (Ps. 89, 65-66), „Că la Tine este de viață fântână/ Și-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină” (Ps. 35, 21-22) etc.

[9] „Mintea cea curată să urcă mai pă deasupra cerurilor și solește dreptățile sufletului și ale trupului înaintea atotțiitoriului Împărat”, cf.  Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, op. cit, p. 338.

[10] „Căci că dacă iaste sănătos ochiul ce iaste în trupul nostru, véde chiar toate faptele: ceriul, pământul, munţii, marea, înălţimea, adâncul, lumina, întunérecul şi toate féliurile copacilor şi pomilor, fierilor şi peştilor, toate ochiul le véde şi le cunoaşte. Aşea şi mentea, ce se chiamă ochiul sufletului nostru, véde céle vădzute şi céle nevădzute. Întăiu véde pre Dumnedzău, de-acii véde dvorba îngerilor, cunoaşte fapta [făptura] cea fără de moarte a sufletului său, dup-aceea alége [face deosebirea între] céle netrecute [eterne] den céle trecătoare. […]

Pentr-aceea să cade a tot omul creştin să-şi ferească ochiul menţei sale de gândurile păcatelor […] Iar de va hi cu unele ca acéstea orbit, tot trupul va hi întunecat. Că cum iaste trupului ochiul cinste şi frâmséţe şi lumină, aşea şi mentea cea curată iaste frâmséţe şi cinste şi luminâ sufletului […] Să ne curățim mentea noastră, să him gata cătră măgura [muntele] Thaborului să ne suim, ca să vedem curat și chiar [clar] Svânta Troiță”, cf. Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 135-136, 400.

[11] „Iubiții miei, trebue să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată [dumnezeiască] să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 82.

[12] „Nice altă frumusețe sau lumină mai frumoasă și mai luminoasă decât cea dumnădzăiască să cerci, căce El dzice: «Eu sânt lumina lumii» (Ioan gl. 8, sh. 12)”, cf. Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 72.

[13] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 155.

Did you like this? Share it: