Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Evanghelia Sfântului Lucas [4]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Lucas, în capitolul 1 al Evangheliei sale, ne redă fragmente din vorbirea Născătoarei de Dumnezeu, el ne-o prezintă pe Stăpâna noastră ca pe o persoană doxologică și profetică. Pentru că în Lc. 1, 46-55, Fecioara Mariam astfel se manifestă.

Sufletul ei Îl mărește pe Domnul [Lc. 1, 46]. Verbul μεγαλύνω [megalino] care apare aici, în ediția BYZ, e corelativul lui magnify și înseamnă a mări. La sensul figurat, μεγαλύνω înseamnă a slăvi. Tocmai de aceea, în limbajul nostru bisericesc a mări sau a slăvi sunt sinonime, pentru că vor să spună același lucru: că noi Îl lăudăm pe Dumnezeu.

Căci atunci când spunem că Îl mărim sau Îl slăvim pe Dumnezeu, noi spunem că Îl lăudăm pe Dumnezeu, pe Cel lăudat, mărit sau slăvit/ doxologizat de întreaga creație.

Substantivul δόξα [doxa] înseamnă slavă. De aici îl avem pe δοξολογία [doxologia], care înseamnă vorbirea despre slava lui Dumnezeu sau vorbirea despre cum trebuie să Îi aducem slavă/ laudă/ închinare lui Dumnezeu.

Pentru că trebuie să fim doxologici, adică slăvitori ai lui Dumnezeu, așa după cum ne învață Biserica Lui. Trebuie să Îl slăvim pe El prin cultul Bisericii, adică prin rugăciunile și cântările cultice ale Bisericii și prin altele asemănătoare lor, create de Sfinții lui Dumnezeu și de diverși teologi, dar care nu au fost introduse în cărțile de cult pe care le avem acum în uz.

Iar când Maica Domnului ne vorbește despre slăvirea interioară a lui Dumnezeu sau despre mărirea Lui, ea ne cere ca să avem și noi o inimă mare, largă, cuprinzătoare și să Îl slăvim pe El cu toată ființa noastră. Pentru că una e să cânți doar din gură, știind notele și melodia, și alta e să cânți cu toată ființa ta, pentru că cântarea este evlavia ta vie față de Dumnezeu.

– Când Îl mărim pe Dumnezeu cu adevărat?

– Atunci când se bucură duhul nostru în Dumnezeu, în Mântuitorul nostru [1, 47]. Când ne bucurăm duhovnicește, atunci Îl și slăvim cu toată ființa noastră pe Dumnezeu. Dar când ne bucurăm duhovnicește, ne bucurăm tocmai pentru că am simțit că slava Lui s-a coborât în noi. Și ne bucurăm duhovnicește pentru că ne bucurăm în slava Lui, fiind plini de slava Lui. Iar slava Lui e mântuitoare pentru noi, pentru că e a Mântuitorului nostru.

În limba greacă, Σωτήρ [Sotir] înseamnă Mântuitor. Și de la acest cuvânt îl avem pe σωτηρία [sotiria], care înseamnă mântuire. Dar σωτηρία, deși este un cuvânt specializat teologic, el are ample semnificații, însemnând și eliberare, scăpare, salvare, conservare, păstrare. Însă celelalte accepțiuni ale termenului ne spun, la propriu, ce înseamnă de fapt mântuire: că Domnul ne-a scos din Iad și din robia demonilor și ne-a făcut moștenitori ai Împărăției Sale. El a jefuit Iadul și i-a biruit pe demoni și ne-a scos pe noi din robia lor. Adică mântuirea e foarte practică, ea e un fapt, o realitate trăită de noi și nu desemnează o idee ruptă de realitate sau o poveste de adormit copiii. Mântuirea înseamnă ce a făcut la propriu Hristos pentru noi și ce face în mod continuu în Biserica Sa. Pentru că atunci când fiecare dintre noi se botează, Hristos îl scoate pe fiecare din Iad și din mâinile demonilor și îl face fiu al Împărăției Sale. Și când noi cădem în păcate și venim la Preot ca să ne spovedim, tot Hristos ne dă mână de ajutor și ne scoate din Iadul în care am intrat prin păcatele noastre și ne reumple de slava Lui.

Pentru că Hristos Dumnezeu nu e Mântuitorul nostru doar la timpul trecut, ci și în prezent. El e Mântuitorul tuturor, din orice timp și din orice veac. Pentru că El i-a mântuit pe Sfinții Lui din Vechiul Testament, dar El îi mântuiește în mod continuu, în Biserica Sa, pe toți cei care cred în El și în Tatăl Său și în Duhul Său Cel Sfânt, Care din Tatăl purcede, și care își asumă necontenit întreaga teologie și viață a Bisericii Sale. Pentru că întreaga viață liturgică a Bisericii este prezența Lui în viața noastră. Este modul în care El lucrează necontenit la mântuirea noastră.

Dumnezeu a privit spre smerenia roabei Sale [1, 48], a Maicii Domnului. Și când spune că a privit, Născătoarea de Dumnezeu spune și că El S-a coborât în pântecele ei. Pentru că aici, în cazul Născătoarei de Dumnezeu, Dumnezeu nu numai că a văzut curăția și sfințenia ei, dar S-a și smerit pe Sine pentru noi, făcându-Se om și trăind printre noi, oamenii. Iar smerenia e plină de curăție și de sfințenie. Smerenia e plină de ascultarea de Dumnezeu și de fapte bune.

Și El S-a smerit pe Sine și S-a întrupat din cea care s-a smerit pe sine în fața Sa. Pentru că smerenia Îl face pe Dumnezeu să privească în noi și la faptele noastre și să ne umple de slava Lui. Pentru că Lui Îi place smerenia, adică ascultarea de El. Îi place când noi ne asumăm păcatele noastre, când noi ne asumăm condiția noastră de muritori în relație cu El, pentru ca să fim vii în veci. Lui Dumnezeu Îi place smerenia, pentru că Fiul Tatălui Și-a asumat viața smerită prin întruparea Sa. Și a fi smerit nu înseamnă „a fi prost”, ci a fi sincer cu tine în relația cu Dumnezeu. Pentru că noi avem toate ale noastre de la Dumnezeu, dimpreună cu darul vieții, și noi nu putem trăi fără El. De aceea, a fi smeriți înseamnă a fi oameni. Înseamnă a fi oameni normali, oameni sinceri cu noi înșine. Pentru că recunoaștem că toate sunt ale Lui. Că toate sunt darurile Sale și că noi trăim în lumea Lui, datorită Lui și în relație cu El.

Dar când ne încredem în noi înșine, când ne mândrim, făcând comparație între noi și alții, atunci nu ne mai comportăm normal, nu mai suntem în firescul nostru, ci presupunem că suntem „mai mult” decât suntem. Însă presupunerea noastră e falsă. Pentru că toate ale noastre sunt ale lui Dumnezeu și întreaga lume și existență sunt ale Lui și noi nu avem nimic al nostru. De aceea, nu ne putem lăuda cu nimic al nostru, căci nu avem nimic, dar ne putem lăuda în Dumnezeu. Așa cum ne spune Sfântul David: „Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău” [Ps. 5, 12, LXX].

Însă Maica lui Dumnezeu, cea mai smerită dintre toți oamenii în fața Lui, cea conștientă de diferența abisală, de netrecut, dintre ea și El, profețește despre sine și spune: „de acum mă vor ferici toate neamurile [ἀπὸ τοῦ νῦν μακαριοῦσίν με πᾶσαι αἱ γενεαί]” [Lc. 1, 48, LXX]. Toate neamurile și toate secolele. Pentru că cinstea adusă de oameni nu este incompatibilă cu sfințenia cea mai mare, ci, dimpotrivă, sfințeniei celei mai mari i se cuvine toată lauda. Căci dacă „celor Drepți li se cuvine laudă” [Ps. 32, 1, LXX], ce fel de laudă se cuvine celei mai curate și mai sfinte decât toată făptura rațională, adică Maicii Domnului? Și Biserica o laudă neîncetat pe cea mai cinstită și mai slăvită decât întreaga făptură, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea care s-a făcut locaș rațional al lui Dumnezeu.

Însă, din Lc. 1, 48 noi înțelegem care om este cu adevărat lăudat de Dumnezeu și cinstit de către El: omul sfânt. Pentru că cel care va fi plin de smerenie, va fi plin și de slava lui Dumnezeu. Și a fi plin de slava Lui și cu Dumnezeu înseamnă împlinirea reală, împlinirea veșnică a omului, adică sfințenia. Iar smerenia nu te omoară, ci te înalță, pentru că ești înălțat de Cel care iubește smerenia. Pentru că El îi ceartă pe cei mândri și sunt blestemați cei care se abat de la poruncile lui Dumnezeu [Ps. 118, 21, LXX]. Dar El iubește smerenia și pe cei smeriți ai Săi îi face moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru că cei smeriți ai Săi Îl socotesc pe El drept sursa lor de viață, ceea ce El este, și nu își pun nădejdea în ei înșiși.

Domnul i-a făcut măriri Maicii Sale [1, 49]. Adică i-a recunoscut locul ei unic în istorie și în Împărăția lui Dumnezeu, acela de Născătoare de Dumnezeu și de Împărăteasă a întregii făpturi, și a umplut-o de toate harismele dumnezeiești, pe măsura dragostei ei de Dumnezeu.

Măririle lui Dumnezeu sunt pe măsura nevoinței și a iubirii pentru El. Tocmai de aceea, când vedem un Sfânt plin de cunoaștere teologică și făcător de minuni și văzător-înainte și, în același timp, lucrător smerit în via Domnului, vedem un om plin de harisme, adică de măririle date lui de către Dumnezeu. Și el e minunat în ochii noștri, pentru harismele sale cele sfinte. Însă Maica lui Dumnezeu nu numai că are toate harismele sfințeniei și cea mai mare curăție posibilă, dar ea s-a învrednicit și de faptul de a fi Născătoare de Dumnezeu, lucru pe care nicio altă făptură nu l-a trăit și nu îl va trăi. De aceea, evlavia și iubirea noastră pentru ea sunt pe măsura sfințeniei ei celei desăvârșite.

Cine este Dumnezeu? Cel puternic să facă toate [1, 49]. Și El e sfânt și sfânt este numele Lui [Ibidem]. Pentru că puterea Lui e plină de sfințenie și sfințenia Lui e plină de putere dumnezeiască. Însă puterea Lui este delicată cu noi, făpturile Sale, pentru că El Se manifestă cu noi cu toată atenția, știind că ne poate strivi într-o clipă cu măreția Sa. El acționează în viața noastră, dar mai presus de orice delicatețe ne-am putea imagina noi. Pentru că El, Cel mai presus de toate și Care ține toate în palma Sa, coboară, prin slava Lui, în noi înșine și locuiește cu noi și este cu noi, fără să ne nimicească prezența Sa în noi. Și de aici vedem că puterea lui Dumnezeu e plină de delicatețe, de atenție, de milă, de iubire, de frumusețe sfântă, pentru că e putere care ne întărește în sfințenie și nu ne înfricoșează și nici nu ne omoară.

De aceea, toate însușirile lui Dumnezeu, despre care El ne-a vorbit în revelarea Sa față de noi, sunt paradoxale și mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că El Se mânie și Se urgisește pe noi, atunci când noi păcătuim, fără ca prin aceasta să nu mai fie bun și milostiv cu noi. El e atotputernic, dar în același timp este și mult-milostiv. El știe toate și cunoaște toate și, în același timp, e bun cu noi și îngăduitor, pentru că nu vrea moartea păcătosului, ci mântuirea lui.

Și de aceea, El, în toate manifestările Sale, e paradoxal și mai presus de înțelegerea noastră. Pentru că nouă ni se pare că însușirile Lui sau modul în care El Se manifestă față de noi e „antagonic”. Dar El e mai presus de orice extremă sau unilateralitate, pentru că El Se manifestă în toate aceste feluri în același timp, El fiind mai presus de toate manifestările Sale față de noi.

De aceea, când vorbim teologic despre Dumnezeu, deși trebuie să înglobăm întreaga Lui revelare despre Sine și să ne raportăm la ea cu toată evlavia și crezând-o în mod deplin, noi, totuși, trebuie să fim conștienți de faptul că El este și Se manifestă mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că din explicitările de Sine ale lui Dumnezeu, noi înțelegem că El Se manifestă în toate aceste feluri în același timp, dar că El este mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că noi nu putem să îmbinăm în mintea noastră toate manifestările Lui Dumnezeu în mod unitar, pentru că El ne depășește înțelegerea. Adică însușirile Lui trebuie înțelese apofatic, depășind orice conotație umană a lor. Căci aici vorbim despre Dumnezeu și modul Lui de a fi și de a Se manifesta și nu despre un om. Iar cum este El și cum Se manifestă El e mai presus de înțelegerea noastră, chiar dacă, din punct de vedere revelațional, Dumnezeu ne-a revelat enorm de multe lucruri despre Sine Însuși și despre relația Sa cu lumea și cu omul.

În Lc. 1, 50, Maica lui Dumnezeu ne vorbește despre mila lui Dumnezeu: „Și mila Lui [este] întru neamurile neamurilor a celor care se tem de El”. Iar frica de Dumnezeu e pusă în relație cu mila Lui, pentru că mila Lui se arată în viața celor care se tem de El.

Așadar, dacă vrem ca Dumnezeu să ne fie milostiv, să ne temem de El și de judecata Lui! Pentru că Maica lui Dumnezeu ne spune aici adevărul-adevărat: Dumnezeu îi miluiește pe cei care se tem de El. El îi miluiește pe cei care se consideră nevrednici înaintea Lui, datorită păcatelor lor, și pentru că își conștientizează viața lor ca un dar al lui Dumnezeu. Iar dacă viața noastră e un dar de la El, atunci ne temem ca să Îl supărăm pe acest mare dăruitor al vieții noastre, Care e Dumnezeu.

Căci dacă la serviciu îi suntem recunoscători celui care ne-a angajat și ne plătește, ajutându-ne astfel ca să trăim onest, cum să nu Îi fim recunoscători lui Dumnezeu, de la Care sunt toate și prin Care toți suntem în existență? De aceea, a ne teme de El nu înseamnă a trăi într-o frică terorizantă, ci cu frica de a nu supăra iubirea Lui, de a nu ne arăta nerecunoscători marii Lui milostiviri față de noi. Pentru că El este Cel care ne iubește pe noi cu o iubire inexprimabilă și nu „un terorist”, care vrea să trăim cu frica lui toată ziua, pentru că oricând ne poate omorî.

Născătoarea de Dumnezeu, după cum vedeți, ne învață teologie. Și trebuie să reținem cu toții această teologie a Maicii Sale. Pentru că e o teologie adevărată, autentică, profundă, veșnică.

„[El] a făcut putere în[tru] brațul Lui; i-a risipit pe cei mândri [în] cugetul inimii lor [διανοίᾳ καρδίας αὐτῶν]” [Lc. 1, 51, BYZ], ne spune Maica Domnului. Și în începutul versetului al 51-lea, ea ne vorbește despre relația dintre Tatăl și Fiul. Căci Tatăl a făcut putere întru brațul Lui, adică întru Fiul. Și puterea la care se referă aici Maica Domnului e crearea lumii, dar și recrearea lumii, prin Hristos, adică mântuirea noastră.

Pentru că Hristos Și-a îndumnezeit umanitatea Sa, ca să ne dea nouă puterea de a ne îndumnezei. Căci iconomia mântuirii a fost lucrarea Lui în locul nostru și pentru noi, ca El să fie izvorul de sfințenie pentru Biserica Lui. Căci întreaga Lui iconomie mântuitoare curge, prin întregul cult al Bisericii, în viața noastră. Pentru că, de la Botez, viața Lui coboară în noi, și noi creștem, prin toate Tainele și Slujbele Bisericii, în sfințenia Lui. Și ceea ce El, în mod obiectiv și pentru toți, a făcut în umanitatea Lui, în mod personal și liturgic, noi primim în Tainele și în Slujbele Bisericii.

Pentru că fiecare om mântuit e mântuit personal și în relație personală cu Dumnezeu. Și relația personală cu Dumnezeu este inițiată prin Dumnezeiescul Botez, printr-o Sfântă Taină a Bisericii, dar ea e urmată de toată asceza și viața noastră eclesială, de tot efortul nostru de a trăi în sfințenie. Pentru că mântuirea e ontologică, interioară, făcându-ne pe noi, în mod real, Sfinți ai lui Dumnezeu, ea se inițiază sacramentologic, adică prin Sfintele Taine ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia) și în ea se înaintează eclesial, adică trăind în Biserică și în toată teologia Bisericii.

Mântuirea e reală și e conștientă pas cu pas, pentru că e relație vie cu Dumnezeu, Care ne umple de slava Lui și locuiește în noi prin slava Sa. Și când oamenii își trăiesc mântuirea în Biserică, ei își trăiesc propria lor sfințire continuă și, prin moarte, ei merg în Împărăția lui Dumnezeu ca niște Sfinți ai Lui, lăsându-ne nouă Sfintele lor Moaște. Pentru că sfințenia e personală, are semne clare și se trăiește numai în Biserica Lui, în Biserica Ortodoxă.

Însă, dacă Dumnezeu umple de puterea Lui, adică de mântuire, pe Sfinții Lui sau face sau Își arată puterea Lui în ei, El îi risipește pe cei mândri, adică îi pierde. Pentru că cei mândri mor din cauza cugetului inimii lor. Pentru că rădăcina minții noastre e în inimă și din inimă ies cele rele. Și când cugetăm cele rele în inimile noastre, când ne mândrim în mod deșert, pe nimica toată, atunci pierim în păcatele noastre.

Pentru că smerenia e privită și apreciată de Dumnezeu, dar El nu suportă mândria prostească. Și nici noi nu suportăm mândria și faptele ei, atunci când vedem câte nedreptăți face. Dar când suntem orbiți de mândrie, când ne credem „netrecători”, atunci facem rău înaintea Domnului și prin răul nostru omorâm oameni.

Urmează versetul al 52-lea: „A coborât pe stăpânitori de pe tronuri [καθεῖλεν δυνάστας ἀπὸ θρόνων] și i-a înălțat pe cei smeriți”. Și Maica lui Dumnezeu ne arată aici toată drama istoriei. Pentru că stăpânitorii sunt coborâți în durere de pe tronurile lor, pe când cei smeriți sunt înălțați în Împărăția Lui. El îi coboară pe cei care par „înalți” și îi ridică pe cei care se consideră foarte păcătoși și netrebnici în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Pentru că smerenia ne înalță în fața Lui, smerenia e adevărata haină a omului, e adevărata lui viață, pe când înălțarea trufașă, orgolioasă, e cădere de la Dumnezeu. Pentru că adevărata ridicare e smerirea în fața Lui, iar căderea noastră vine din aceea că ne credem buni de ceva fără ajutorul lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi umple de bunătăți pe cei flămânzi, dar îi scoate afară deșerți pe cei care sunt bogați [Lc. 1, 53]. Însă cei bogați sunt bogați tot datorită Lui. Dar El îi scoate afară din viață și îi arată că sunt deșerți, dacă nu au făcut nimic cu bogăția lor în favoarea semenilor lor și a creației Sale. Bogații fără fapte bune sunt goi de bogăție. Pentru că adevărata bogăție e slava lui Dumnezeu. Și dacă mori fără bogăția milosteniei în tine, mori gol de bine.

Însă cei care flămânzesc și însetează după Dumnezeu, cei care fac mereu voia Lui, aceia sunt umpluți de bunătățile Lui, adică de harismele Sale. Pentru că darurile lui Dumnezeu țin de foame și de sete, hrănesc sufletul și trupul nostru și ne fac vii duhovnicește și Sfinți ai lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu „L-a ajutat pe Israil, slujitorul Lui, [ca] să pomenească mila [μνησθῆναι ἐλέους],  precum a spus către părinții noștri, lui Avraam și seminției lui până [în] veac” [Lc. 1, 54-55]. Și prin aceasta, Născătoarea de Dumnezeu ne asigură că mila Lui Dumnezeu cu Israil s-a împlinit, pentru că Dumnezeu Și-a împlinit făgăduința Lui cu Sfântul Avraam și cu toți Sfinții Vechiului Testament. Pentru că Hristos era în pântecele ei, când ea spunea aceste cuvinte, și El este ajutorul și mila lui Israil.

– Însă cine este Israilul lui Dumnezeu?

– E Biserica Lui, de acum și până în veac și în toată veșnicia! Căci Israilul a fost făcut poporul Lui pentru ca să asculte de El. Israilul nu a fost ales din punct de vedere național, ci strict religios.

De aceea, Israelul de azi, care consideră că mântuirea „ține de națiune”, greșește tot la fel de mult ca și țările ortodoxe care cred că credința e mai mult „națională”, păstrată „în familie”, decât personală. Însă, deși popoarele ortodoxe, ca și Israilul cel din vechime, sunt ale lui Dumnezeu, sunt cu El, totuși, cei mântuiți ai Lui sunt cei care se mântuiesc în mod real, care își sfințesc viața în mod real în relație cu El și în Biserica Sa. Pentru că nu toți cei care sunt ortodocși se mântuiesc, ci doar cei care, fiind ortodocși, sunt și Sfinți ai Lui.

Din acest motiv, nu ne putem lăuda cu apartenența noastră la Biserică, dacă nu avem faptele sfințeniei. Pentru că adevărata apartenență la Biserică e sfințenia, e viața sfântă, prin care ne arătăm că suntem în relație reală cu Dumnezeu.

Iar Sfântul Lucas ne spune: „Și a rămas Mariam cu ea ca [la] 3 luni și s-a întors [apoi] întru casa ei” [Lc. 1, 56]. A rămas la Sfânta Elisavet pentru ca să se bucure împreună, în mod duhovnicește, de mila lui Dumnezeu cu ele. Pentru că una Îl avea pe Domnul în pântecele ei, iar cealaltă îl avea pe Înaintemergătorul Domnului în pântecele ei. După care Maica lui Dumnezeu s-a întors întru casa ei, a Sfântului Iosif, pentru că casa logodnicului ei era și casa ei. Și nașterea ei trebuia să aibă și mărturia lui.

Însă de aici înțelegem că femeile gravide au nevoie să se întâlnească și să discute una cu alta. Să se sprijine reciproc, să își mărturisească experiența și să se bucure una cu alta. Dar, în același timp, că soții nu trebuie scoși din ecuația nașterii. Pentru că și soții, care au soțiile gravide, trebuie să se întâlnească reciproc și să își mărturisească trăirile lor interioare.

Însă, fără doar și poate, mai întâi de toate soții, mama și tatăl copilului încă nenăscut, trebuie să vorbească mult și profund despre viitorul copil și să îi vrea tot binele. Pentru că viitorul lor copil nu e numai rodul iubirii lor, nu e numai un bun personal, ci și o persoană de sine stătătoare, unică, care are nevoie de un cadru propriu pentru nașterea și creșterea ei.

Născătoarea de Dumnezeu ne-a învățat teologia smereniei și ne-a spus că întru ea s-au împlinit toate profețiile. Pentru că ea este Maica Stăpânului. Și pe ea o fericim în toate zilele vieții noastre și ne bucurăm împreună cu ea, cu Maica Domnului nostru, pentru că ea e nădejdea noastră tare, rugăciunea noastră fierbinte către Fiul ei pentru mântuirea noastră. Și trebuie să fim încredințați de faptul că ea se roagă mereu pentru noi, robii săi, și că ne întărește în tot lucrul cel bun. Pentru ca să fim cu adevărat robi ai lui Dumnezeu, în multă smerenie și curăție dumnezeiască.

Hristos a înviat, iubiții mei!

Și Dumnezeu să ne bucure cu iubirea Sa mereu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută în ziua de 20 aprilie 2017, în Joia Luminată, o zi cu cer înnorat și 3 grade la ora 11.00 și terminată în Sâmbăta Luminată, pe 22 aprilie 2017, o zi însorită, cu 14 grade la ora 14.00.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [58]

Next

Iov, cap. 7, cf. LXX

5 Comments

  1. Anastasia L.

    Sărut mâna, Părinte! Nu m-am gândit până acum la Maica Domnului ca la un mare Teolog dar vă mulțumesc pentru că mi-ați deschis această perspectivă. Deși poate că ar fi trebuit să mă gândesc, pentru că ea nu este numai cea plină de milostivire pentru noi, ci și cea care, chiar din timpul vieții sale pământești, era cea mai fierbinte rugătoare către Dumnezeu și adânc contemplativă la tainele Sale, așa cum apare și în Icoana Nașterii Domnului. Preasfânta Stăpâna noastră să vă umple de har și de ajutor! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Anastasia,

      Născătoarea de Dumnezeu e cel mai mare Teolog al lumii, pentru că e mai curată și mai sfântă decât întreaga creație rațională a lui Dumnezeu. Adică mai curată și mai sfântă decât toți Îngerii și Sfinții Lui. Iar toți Sfinții Bisericii de la Maica lui Dumnezeu au învățat să se roage și să scrie și să iubească pe Dumnezeu. Veți găsi în multe vieți de Sfinți, în mod scriptic, subliniată relația lor de mare intimitate cu Maica Domnului și multele minuni lucrate de ea în viața lor. Așa că ea nu doar ne poate învăța teologie, dar ne și îndrumă în toată viața sfântă și ne poartă de grijă în toate zilele vieții noastre, dacă o iubim pe ea cu cuviință și i ne rugăm ei cu smerenie. Pentru că Maica lui Dumnezeu e culmea smereniei în Biserică, atâta timp cât, făcându-se Maica lui Dumnezeu, nu s-a socotit „cineva mare”, ci s-a smerit pe sine până la sfârșit, slujind Domnului și Sfinților Lui Apostoli. Vă doresc numai bine și multă pace dumnezeiască!

  2. Ioana

    Hristos a înviat! Rugați-vă pentru mine, Părinte, am trecut printr-o experiență grea, am fost bolnavă mai multe săptămâni. Vă mulțumesc și Dumnezeu să vă ajute în toate!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, doamnă Ioana! Și vă mulțumesc pentru că aveți încredere în mine și considerați că mă voi ruga pentru dumneavoastră. Da, așa voi face! Mă voi ruga pentru dumneavoastră, pentru sănătatea și mântuirea dumneavoastră. Iar dacă dumneavoastră doriți să îmi dați detalii mai multe despre dumneavoastră sau să îmi vorbiți despre problemele dumneavoastră de sănătate, vă rog să îmi scrieți pe adresa mea de email: dorinfather@yahoo.com. Numai bine, doamnă Ioana, și Dumnezeu să vă pomenească întru Împărăția Sa întotdeauna!

  3. Ioana

    Mulțumesc, Părinte, foarte mult! Am să vă scriu în câteva zile cu toate detaliile. Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén