În poemul Contemplarea lumii din afara ei, „cel care a murit” (poetul care a murit) spune despre „cel care nu s-a născut” (despre succesorul lui în ale poeziei) că „el va fi vedere,/ noi știm aceasta,/ el va fi vedere”.

Pentru că, întotdeauna, poetul mare, genial, care va veni, care se va naște în viitor, îi va întrece pe cei din trecut. Este o idee în care credea și poetul Dorin Streinu[1] și pe care mi-o spunea adesea, când noi eram adolescenți, aceea că Dumnezeu Se arată întotdeauna minunat și că cei care se vor naște în viitor (Sfinți, mari poeți/ genii, mari oameni) îi vor întrece pe cei din trecut. Numai oamenii mediocri și fără perspectivă și, mai ales, care au „puține așteptări” de la Dumnezeu, cred că trebuie să caute măreția numai în trecut și că sensul lumii și al istoriei e numai spre decădere.

Iar Nichita spune: „El va fi vedere /…/ De aceea i-am și pregătit/ paturile ochilor noștri/ pe care-i ținem neplânși./ Pentru el îi ținem curați și neplânși/ să aibă unde trage peste noapte/ în orice secundă ar veni/ când va veni”.

Iar nouă „ne trebuie un timp care să ne împace/ felul nostru de a fi,/ care să ne lumineze ochii, /…/ ochii/ pe care-i eliminăm tot timpul din noi/ sub ciudata înfățișare a cuvintelor/ și a strigătelor”. Căci vederile pe care le vedem se transformă în cuvinte și de ele ne purificăm prin cuvinte, prin vorbire.

Nichita a crezut mereu în poezia ca exorcism. „Orice carte trăită este și o carte durută, dar bucuria comunicării înfrânge lacrima”[2], ne spune el.

Perspectiva terestră este următoarea: „aici, în această zonă cosmică/ sub pleoapa albastră [a cerului],/ toți se mănâncă pe toți./ Neîntrerupt, toți se mănâncă pe toți./ Omul mănâncă pasărea,/ pasărea mănâncă viermele,/ viermele mănâncă iarba,/ iarba mănâncă resturile omului,/ resturile omului mănâncă piatra,/ piatra mănâncă apa,/ focul mănâncă aerul,/ aerul mănâncă pământul. /…/ Zgomotul caracteristic este cel al fălcilor mestecând. /…/ totul nu este decât o nesfârșită cină”.

Poetul transformă o realitate bio-fizică (cea a metamorfozelor materiale; în mentalitatea materialist-ateistă a fost și este rezumată astfel: nimic nu se pierde, totul se transformă) într-o parabolă cu semnificații mult mai adânci, cu sens spiritual.

Pentru că, deși lucrurile stau astfel (totul pare supus unei tranziții nemiloase și orice lucru material este destinat să devină hrană și sursă de energie pentru un altul), „totuși am putea spune/ fără să ne înșelăm prea mult/ că există o oarecare ordine și/ o oarecare așezare/ a ceea ce există acolo”.

Există o ordine care desfide hazardul, care desfide teoria evoluționistă, chiar și acolo unde pare că nu există decât „burți”, care „au aceeași foame,/ ca dovadă că se mănâncă unele pe altele”.

În această lume, „cea mai mare dimensiune din cosmos este punctul./ Unul nu este mai mare decât altul./ Muntele este un punct/ și firul de iarbă este tot un punct. /…/ Este o planetă de mărimea unui punct/ pe care diferite puncte/ se socotesc a fi stăpâne./ De la distanță,/ nu se poate adjudeca/ cine este stăpânul planetei,/ care punct stăpânește punctul”.

Eminescu utiliza un alt tip de retorică, dar cred că semnificațiile sunt convergente: „Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii /…/ noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/ Ne succedem generații și ne credem minunați;/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”… (Scrisoarea I)[3].

Puțin mai departe, vorbind din perspectiva celui care nu s-a născut, Nichita scrie: „Acest punct de culoare albastră/ care-și zice sieși pământ”… (ceea ce îmi confirmă interpretarea pe care am dat-o, în comentariul meu, punctului eminescian).

Și: „De la mare distanță,/ de la foarte mare distanță,/ nașterea lumii și apoia ei  [geneza și eshatologia]/ sunt lipite/ și dorm îmbrățișate/ în acest punct albastru”.

Nu numai atât, ci „aici și infinitul văzut din infinit/ este un punct”.

Dacă considerăm că „Cel ce nu s-a născut” e Dumnezeu, ni se pare corect ca, înaintea Lui, geneza și eshatologia să fie lipite de punct și ca „infinitul văzut din infinit” să fie tot un punct. „Că mii de ani în ochii Tăi [sunt] ca ziua de ieri, care a trecut” (Ps. 89, 4, LXX)[4].

Pentru cei care urmează să se nască, aici, pe pământ, „toți se nasc din toți,/ neîntrerupt, toți se nasc din toți. /…/ cea mai mare dimensiune/ este viața./ Nicio viață nu este mai mare decât alta,/ nicio moarte nu rămâne neîmpodobită/ de o naștere”.

Poetul este cel „care știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine”, pentru că „pe pământ tot ceea ce există/ are nevoie din când în când să plângă”.

Iar „lumea și locuitorii de pe punctul albastru/ pot fi caracterizați prin aceea că sunt/ și pot stârni ciudatul sentiment/ că au tendința de a fi”.

Ei sunt, dar au și tendința de a fi mai mult decât în această lume, mai mult decât locuitori pe acest punct albastru.

O filosofie asemănătoare exprimă Nichita și în poemul Un om de cal, în care mă duce gândul și măresc vederea” (aluzie la dascălul din Scrisoarea I, pe care „într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri” și „-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte”, pentru a-și reprezenta geneza și eshatologia lumii).

Și ceea ce gându-l duce să vadă este aceasta: „O, galaxia aceasta/ cât un punct este/ față de ceea ce este, –/ iar punctul/ și el, cât un punct este/ față de ceea ce este. /…/ Râul de sori [la Eminescu: „roiuri luminoase” (Scrisoarea I și Memento mori) sau „caravane de sori regii” (Memento mori)], cât un punct este/ aidoma punctului cât un punct. /…/ Punctul și iarba și cu pământul/ și cu soarele/ și cu stelele și cu tot cerul/ sunt cât un punct./ Egale între ele și cât un punct/ față de ceea ce este. // I-ha, i-ha,/ eu sunt un om de cal/ galopând într-un punct”.

Iar concluzia este: „Față de ceea ce este/ orice altceva este un punct. /…/De la zero la unu de la nimic la punct/ se întinde miracolul./ Între zero și unu, între nimic și punct arde duhul!”.

„Față de ceea ce este”, față de Dumnezeu, „Cel ce este” (Ieș. 3, 14, Biblia 1914), „orice altceva este un punct”, orice altceva este o creatură adusă de Sine întru ființă. Și oricare dintre aceste creaturi este un biet punct în comparație cu puterea și veșnicia lui Dumnezeu.

Iar „între zero și unu, între nimic și punct”, între a nu fi și a fi, între neființă și „miracolul” ființării, „arde duhul”, Duhul lui Dumnezeu, Cel care „întru început…Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 1-2, Biblia 1914), pregătind-o pentru zămislire, după cum arată Sfântul Vasilios cel Mare.


[1] A se vedea Dorin Streinu, Opere alese, vol. 1-9 (câte au fost publicate până în prezent), cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2010/12/12/dorin-streinu-opere-alese-vol-i-2010/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2011/01/07/dorin-streinu-opere-alese-vol-2/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2011/10/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-3/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/05/dorin-streinu-opere-alese-vol-4/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/dorin-streinu-opere-alese-vol-5/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/01/14/dorin-streinu-opere-alese-vol-6/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2013/09/23/dorin-streinu-opere-alese-vol-7/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-8/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/20/dorin-streinu-opere-alese-vol-9/.

[2] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 565.

[3] A se vedea comentariul meu aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/11/scrisoarea-i-5/.
Acest comentariu a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 523-529, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] Cf. traducerii Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/23/psalmul-89-cf-lxx/.

A se vedea și Psalmii (ediția LXX), traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/04/psalmii-editia-lxx/.

Sau Psalmii liturgici, traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Did you like this? Share it: