Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Insistența lui asupra filiației geniului (fiu al lui Dumnezeu), care dezavuează nesiguranța necunoașterii, poate proveni dintr-o lectură pătrunzătoare a unor versuri de la Dosoftei (dublată indubitabil și de alte pagini vechi), precum: „Și aceasta-i ruda ce cearcă pre Domnul,/ Spițele acestea să le ști tot omul./ Să meargă pre dânse și să-L vază-n față,/ Domnul lui Iiacov cercând cu dulceață” (Ps. 23, 17-19).

Tiparul Luceafărului – alegorie a poetului de geniu – urmărește de aceea, în principal, modelul hristologic. După cum a relatat adesea și exegeza literară, începutul Evangheliei după Ioan („La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” etc.) este transcris în manuscrisul Luceafărului. Ni se pare, de asemenea, că versurile poemului eminescian,

Iar tu Hyperion rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi – cuvântul meu dentâi,
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,

interferează cu cele ale psalmului al 2-lea, în versificarea lui Dosoftei:

Cătră Mine Domnul zice:
„Fiiul Mieu ești din mătrice,
Eu astăz Te nasc pre Tine.
Și vei cere de la Mine

De-Ț voi da limbile toate,
Ce Ți-s ocină de soarte,
Că-Ț vor asculta cuvântul
Și vei domni-n tot pământul…”

(Ps. 2, 33-40)

La Dosoftei este vorba de Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pe care „Din pântece Te-au născut mainte/ De luceafăr al Tău Svânt Părinte” (Ps. 109, 13-14)[1]. Geniul, în opinia lui Eminescu, este și el un fiu al lui Dumnezeu, fără a fi, însă, de aceeași natură cu Dumnezeu.

Luceafărul lui Eminescu este însă mai degrabă o alegorie, nu urmărește neapărat determinarea unui tipar gnostic, deși cred că este tentant, pentru unii, a-l apropia de acel Satanail al bogomililor/ catarilor ori de alt personaj intermediant (creație primară a lui Dumnezeu) din cosmogoniile gnostice.

Părerea mea este că Eminescu era preocupat nu de justificarea uneia sau alteia din tezele gnostice (de altfel, acelui gnostic creator intermediar i se potrivește, mai degrabă, numele de Demiurg, iar nu Dumnezeului absolut), ci de justificarea soteriologiei geniului, geniu cu un portret paradoxal, format din lumini și umbre.

Eminescu a fost însă preocupat și de vederea lui Dumnezeu, de distincția pe care tradiția veche românească, religioasă și literară, o face între ființa sau esența lui Dumnezeu și manifestarea sau energiile Sale necreate. Prin cele din urmă Dumnezeu Se revelează, este cognoscibil creaturilor Sale raționale, în timp ce ființa Lui le rămâne veșnic și deplin incomprehensibilă.

Într-o variantă a Luceafărului, Dumnezeu îi răspunde lui Hyperion: „Tu îmi ceri semne și minuni/ Ce ființa mea o neagă”[2]. (Evocam ceva mai devreme refuzul Mântuitorului de a face semne și minuni în fața celor care-L provocau să-Și descopere dumnezeirea – doar Apostolilor le dezvăluie semnele eshatologice, între care și necredința/ scepticismul, care sunt menționate și în tablourile eminesciene.)

Hyperion-Luceafărul, nici în această variantă și nici în cea receptă, nu Îl vede pe Dumnezeu, ci doar Îl aude – ca martorii din referatul nou-testamentar al Epifaniei (Botezul Domnului): „Fiori-l trec atât de cruzi/ Și noaptea se-nfurtună/ Și-i izvorăște în auz/ Un glas adânc ce sună”.

El (deși, tot în manuscris, într-o variantă bruionară, e numit „lumină din lumină”, ceea ce nu e însă compatibil cu „din chaos, Doamne,-am apărut /…/ Și din repaos m-am născut”) vorbește cu Dumnezeu fără să-L vadă, doar ascultându-I glasul (Dan C. Mihăilescu crede că nuanțele semantice ale auzului și ascultării și le-a impropriat Eminescu de la Antim Ivireanul[3]), ceea ce nu se remarcă prea bine din varianta antumă. Și face aceasta ajungând „Unde nu-i centru, nici hotar[4] / Nici rază a cunoaște”...[5].

Dumnezeu nu este circumscris/ limitat, de aceea numirea/ semnificarea/ scrierea Lui este simbolică, dar Dumnezeu nu este în simbolurile Sale, cum spunea într-un poem Sfântul Efrem Sirul, dar și Lamartine, într-o conservatoare viziune poetică survenită pe aceeași rută patristică[6]. Aceste simboluri variate comunică atributele/ însușirile lui Dumnezeu, cum ar fi măreția și frumusețea, dar El nu se află în semne și minuni care sunt pentru inemi împietrite, nu pentru fiii Săi:

De Tine pământul tremură de frică,
Dealurile, munțâi pier ca o nemică. /…/
Fața Ta cea svântă cu foc pistrelează,
Cărbuni de la Tine s-aprind de dau rază.

Ție Ți să pleacă ceriul și Te-ascultă,
Când pogori în țară, și stă-n groază multă.
Lumina scripește supt svinte-Ț picioare
Cu negură groasă de grea strălucoare. /…/

Pus-ai întunerec de-Ț ascunz[i] lumina,
Cu sălaș de ape ce-ai făcut cu mâna.
Și pre dinainte-Ț nourii fac cale,
Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale.

Piatră cu jăratec, cu foc împreună,
Cu multă tărie Domnul din ceri tună.
Da-ș-va de sus glasul, săgeț va trimite,
Greșiții să-ș moaie inemi împietrite.

Pre pizmaș[i] goni-i-va cu fulgere multe
Și le va da spaimă cu săgeți mănunte.
Mările săca-va de s-a vedea fundul,
Apele fugi-vor de-a rămânea prundul

De îngrozitură și de grea-nfocare
Ce-a să slobozască Domnul cu suflare.

(Ps. 17, 19-44)

Eminescu putea să prelucreze, stilistic, câteva imagini poetice, în niște versuri dintr-o variantă a Luceafărului: „Deodată nourii s-aprind/ Și ard cu pară mare/ Din foc, din aer [şi] văpăi/ El sta să se culeagă/ Coboară-a chaosului văi/ Lumina, lumea-ntreagă”[7] (a se remarca vechea sinonimie între lume și lumină).

În altă parte, Dumnezeu este „Tu ce încarci văzduhul și nourii cu grindeni” (Bogdan Dragoș)[8].


[1] Aici intervine o problemă spinoasă, pe care am dezbătut-o pe larg în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 217-238, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 404.

[3] „Triunghiul verbal de care aminteam este format din a auzi, a urma și a asculta, relația stabilită de poet fiind: 1) El asculta tremurătorCa să-ți urmez chemarea și 2) Cum el din cer o auziCa să te-ascult ș-acuma. Să citim, acum, o pagină citită probabil și de Eminescu (s. n.), acel Eminescu al cărților vechi românești, și care îi aparține lui Antim Ivireanul: «Oare acest cuvânt ce zice Tatăl, Pre Acesta [Hristos] ascultaț[i]… […] Acest ascultaț[i] aici nu să înțelege cuvântul cel gol, ce iase din gura omului și-l ascultăm cu urechile, căci acela nu să numește ascultare, ci auzire [s. a.], ce să înțelege sfârșitul faptului, adecă ca cum am zice unii slugi: du-te de fă, iată ce și el auzind cuvântul să supune ascultării și merge de face. Așa și Dumnezeu Tatăl ne zice noao: Pre Acesta ascultaț[i], adecă ca ce ne va porunci Hristos să facem, să ne supunem ascultării [s. a.] și să săvârșim lucrul după pohta Lui, pentru binele nostru»”. Cf. Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 64.

[4] A se compara cu afirmația lui Cusanus, pentru care Dumnezeu este „o sferă al cărei centru este pretutindeni și circumferința nicăieri”: sphaera cuius centrum ubique, circumferentia nullibi.

[5] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 402.

[6] A se vedea Sebastian Brock, Efrem Sirul, Imnele despre Paradis, trad. de Pr. Mircea Telciu şi Diac. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 75 şi 79.

A se vedea și poemul lui Lamartine, L’Hymne de la Nuit:
„Ô Nuits, déroulez en silence/ Les pages du livre des cieux;/ Astres, gravitez en cadence/ Dans vos sentiers harmonieux;/ Durant ces heures solennelles,/ Aquilons, repliez vos ailes,/ Terre, assoupissez vos échos;/ Étends tes vagues sur les plages,/ Ô mer! et berce les images/ Du Dieu qui t’a donné tes flots.// Savez-vous son nom? La nature/ Réunit en vain ses cent voix,/ L’étoile à l’étoile murmure/ Quel Dieu nous imposa nos lois?/ La vague à la vague demande/ Quel est celui qui nous gourmande?/ La foudre dit à l’aquilon:/ Sais-tu comment ton Dieu se nomme?/ Mais les astres, la terre et l’homme/ Ne peuvent achever son nom.

Am subliniat sintagme recognoscibile în lirica eminesciană și care conțin o filosofie arhaică, patristică (comunicarea între logosul cosmic și logosul uman), comună celor două arii de spiritualitate creștină, occidentală și orientală.

[7] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 378-379.

[8] M. Eminescu, Opere, VIII, ediție inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 80.

Did you like this? Share it: