Iubiții mei[1],

cărțile teologice ale Bisericii sunt luminarea noastră duhovnicească. Fapt pentru care, dacă vrem să știm care e credința noastră cea mântuitoare, care e credința Bisericii lui Hristos, trebuie să ne afundăm continuu în citirea Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că de la ei aflăm adevărata teologie și viețuire eclesială.

Sfântul Isidoros Pilusiotis [Ἰσίδωρος Πηλουσιώτης]/ Pilusiotul s-a născut în anul 360 și a adormit în anul 440 și e pomenit pe 4 februarie[2]. Iar de la el ne-au rămas 2.012 scrisori[3], cel mai adesea scurte și foarte scurte, către diverse persoane.

Pr. Dr. Nicușor Morlova de la Constanța a tradus și tipărit, în două volume, 500[4] + 300[5] dintre ele, adică 800 de scrisori ale Sfântului Isidoros. Așa că putem să ne facem, fiecare dintre noi, o impresie solidă despre modul cum acesta comunica în sec. 4-5 d. Hr.

Sfântul Cuvios Isidoros l-a mustrat pe un Episcop pentru păcatul simoniei, adică pentru acela că hirotonise Preoți pe bani și nu potrivit chemării lui Dumnezeu[6]. Și el considera simonia o hulire a lui Dumnezeu[7].

Diaconii sunt ochii Episcopului[8], pentru că el are încredere în ei. Toiagul de migdal [βακτηρίαν καρυΐνην] de la Ier. 1, 11 e simbolul Preoției[9] pentru Sfântul Isidoros. Iar greutățile Preoției trebuie suportate cu bărbăție, pentru ca să te bucuri de răsplătirile ei[10] cele cerești.

Hainele subțiri de in ale Diaconilor ne vorbesc despre smerenia Domnului. Pe când omoforul Episcopului reprezintă oaia cea pierdută[11], pe care el trebuie să o recupereze, adică pe cei care s-au depărtat de Biserică și pe cei necredincioși.

Sfântul Isidoros are cuvinte de admirație față de persoana și opera teologică a Sfântului Ioannis Hrisostomos. Spunând despre el că e „teolog și iubitor de Dumnezeu”[12], „înțelept tâlcuitor al celor negrăite ale lui Dumnezeu, ochiul Bisericii Bizanțului și al tuturor”[13] celor credincioși. Iar în jurul anului 416, el l-a convins pe Sfântul Chirillos al Alexandriei să îl introducă în dipticele Bisericii din Alexandria Egiptului pe Sfântul Ioannis Hrisostomos, care adormise în anul 407[14]. Pe 14 septembrie 407[15].

Sfântul Isidoros Pilusiotul îi atrage atenția unei femei văduve că doliul este incompatibil cu cochetăria[16]. Pentru că doliul e plâns și întristare pentru cel adormit, pe când a te îmbrăca cochet înseamnă a căuta să fii remarcată de către bărbați.

Vorbind despre Judecata finală a Domnului, el spune că la ea va fi judecat omul în integralitatea sa[17]. Iar referindu-se la evlavie, Sfântul Isidoros ne spune că ea este în mod firesc în noi[18]. Însă, dacă evlavia față de Dumnezeu e firească în noi, nefiresc e tot păcatul și toată împotrivirea noastră față de Dumnezeu.

„Vinul veselește inima omului” [Ps. 103, 15, LXX], însă numai „când este băut cu măsură și potrivit cu nevoile trupului”[19]. În exces, el devine o patimă. Iar „nevoința [noastră ascetică] trebuie să corespundă virtuții”[20] pe care o avem.

Pentru Sfântul Isidoros, Preoția era un lucru dumnezeiesc și cel mai cinstit dintre toate[21]. Tocmai de aceea trebuie să trăim potrivit sfințeniei la care am fost chemați de Dumnezeu.

În scrisoarea a 85-a către Presbiterul Evloghios, din a doua carte a sa de epistole, Sfântul Isidoros ne spune că harul rămas în trupurile Sfinților, adică în Sfintele lor Moaște, îi chinuie pe demoni[22]. Dar tot harul lui Dumnezeu îi și vindecă pe cei credincioși de multe boli și neputințe sufletești și trupești. De aceea și afluxul nostru continuu către Sfintele Moaște: pentru că sunt vindecarea și ajutorul nostru.

Virtutea nu are egal[23], ne spune el, pe când milostenia noastră nu trebuie să o amestecăm cu dispreț și jigniri[24] față de cei cărora le facem bine. Pentru că ne stricăm și nouă sufletul și celor care primesc ceva de la noi.

Părintele Nicolae Moșoiu spunea într-un studiu al său, în mod conclusiv, că „se poate afirma că lumina dumnezeiască este necreată, dar este vizibilă cu ochii trupești datorită lucrării Duhului Sfânt”[25]. Fără doar și poate, lumina dumnezeiască e necreată, pentru că izvorăște din ființa Preacuratei Treimi, însă în niciun caz lumina dumnezeiască nu e văzută cu ochii trupești/ fizici. Pentru că orice vedere extatică se vede cu ochii sufletului, ai sufletului curat de patimi, în mod duhovnicește, și nu cu ochii trupești. Ochii trupești pot vedea numai lucrurile fizice din această lume. De aceea, dacă ochii noștri trupești ar vedea „lumina dumnezeiască”, atunci ea ar fi „creată” și nu necreată. Fapt pentru care, afirmația Părintelui Moșoiu arată o neștiință crasă în ceea ce privește vederile mistice ale Sfinților lui Dumnezeu și întreaga teologie mistică ortodoxă.

În aceeași carte citată anterior, Părintele Moșoiu a afirmat faptul că „strălucirea feței lui Moise nu se poate confunda cu strălucirea feței Domnului”[26]. Însă a fost una și aceeași strălucire dumnezeiască, pentru că și pe fața Sfântului Moisis [Ieș. 34, 35], cât și pe fața Domnului, pe Tabor [Mt. 17, 2], a strălucit aceeași slavă dumnezeiască necreată a Dumnezeului nostru treimic. Iar dacă pe fața Sfântului Moisis a strălucit „o altă strălucire”, de ce proveniență era ea? Era rază de soare, bucurie a sufletului sau demonică, dacă dumnezeiască afirmă că „nu era”?

Și tot aici, același teolog afirmă faptul că „prin delegație din partea episcopului, și preotul săvârșește Sfânta Taină a Botezului”[27]. Dar dacă Preotul săvârșește Botezul „prin delegație”, adică „în numele” Episcopului său, și nu prin hirotonia lui sacramentală, înseamnă că treapta preoției e o treaptă „goală” de lucrare sacramentală și că Episcopul, de fapt, formează „de unul singur” întreaga ierarhie bisericească.

Însă lucrurile stau tocmai invers: Episcopul îi hirotonește pe Diaconii și pe Preoții săi, din eparhia sa, în mod sacramental, dar nu ca pe niște „delegați”/ „înlocuitori” ai săi, ci în treapta diaconatului și a preoției, care sunt trepte sacramentale de sine stătătoare și cu lucrări de sine stătătoare și fără de care Episcopul nu poate sluji în eparhia sa. Pentru că ierarhia sacramentală a Bisericii e tripartită în mod constitutiv, e așa de la început, din primul secol al Bisericii, și ea nu poate fi redusă la episcopat, chiar dacă episcopatul generează celelalte două trepte sacramentale.

Iar încercarea de a minimaliza vreuna din treptele ierarhiei sacramentale sau de a o substitui alteia denotă o mentalitate non-eclesială. Pentru că teologul Bisericii nu poate maximaliza o treaptă sacramentală în defavoarea celorlalte două, ci le vede pe toate trei ca neapărate, și nici nu poate să gândească eliminarea vreuneia dintre ele, pentru că ierarhia sacramentală e tripartită. Pentru că treptele ierarhiei sacramentale sunt stabilite canonic în Biserică și sunt o realitate istorică de 21 de secole.

Sfântul Iov, în 9, 8, a profețit mergerea Domnului pe ape [Mt. 14, 26; Mc. 6, 48; In. 6, 19]. Căci el a spus în acest loc, conform LXX: Dumnezeu este „Cel care a întins cerul singur [ὁ τανύσας τὸν οὐρανὸν μόνος] și umblă ca pe pământ pe mare [καὶ περιπατῶν ὡς ἐπ᾽ ἐδάφους ἐπὶ θαλάσσης]”. Pe când în 9, 33, Sfântul Iov profețește faptul că Dumnezeu va fi mijlocitorul nostru [ μεστης ἡμῶν]. Pentru că el spune în 9, 32-33, LXX, cu referire la Dumnezeu: „Căci nu ești om ca [și] mine, căruia îi voi lupta împotrivă, ca să venim împreună întru judecată. Doar dacă era mijlocitorul nostru [ὁ μεσίτης ἡμῶν] și mustrând și ascultând între amândoi”. Iar El a devenit mijlocitorul nostru, pentru că a devenit Mântuitorul nostru. Și Iov 9, 33 este singurul loc în LXX unde avem cuvântul mijlocitor și acesta e cu adresă la Dumnezeu.

Însă, în I Tim. 2, 5, Sfântul Pavlos Îl numește pe Hristos Dumnezeu: „Mijlocitorul lui Dumnezeu și al oamenilor [Μεσίτης Θεοῦ καὶ ἀνθρώπων]” [BYZ]. Pentru că El a făcut unirea dumnezeirii cu umanitatea în persoana Sa cea veșnică și prin aceasta mijlocește dialogul dintre Dumnezeu și oameni.

În Epistola către Evrei, Sfântul Pavlos Îl numește pe Hristos Domnul: „Mijlocitorul unei făgăduințe mai bune [κρείττονός διαθήκης Μεσίτης]” [Evr. 8, 6, BYZ]. Și el numește aici, prin făgăduință sau legământ [διαθήκη] mai bun, Noul Testament. Iar în această ipostază, Mijlocitorul nostru Hristos e Cel care ne-a adus nouă Noul Testament. De aceea, în Evr. 9, 15, Sfântul Pavlos ne spune: „Și pentru aceasta [El] este Mijlocitorul noii făgăduințe [καὶ διὰ τοῦτο διαθήκης καινῆς Μεσίτης ἐστίν], ca [ὅπως], moarte făcându-Se întru răscumpărarea [θανάτου γενομένου εἰς ἀπολύτρωσιν] încălcărilor celor [făcute] în cea dintâi făgăduință [τῶν ἐπὶ τῇ πρώτῃ διαθήκῃ παραβάσεων], făgăduința moștenirii celei veșnice să o ia cei chemați [τὴν ἐπαγγελίαν λάβωσιν οἱ κεκλημένοι τῆς αἰωνίου κληρονομίας]” [BYZ].

Iar din acest loc scriptural, vedem că Sfântul Pavlos vorbește, mai întâi, despre folosul morții Domnului pentru cei din Vechiul Testament. Căci El, pe Cruce, i-a răscumpărat pe cei care au păcătuit în Vechiul Testament, dar au și crezut în El. Pentru că asta ne spune Pavlos în fragmentul: „moarte făcându-Se întru răscumpărarea încălcărilor celor [făcute] în cea dintâi făgăduință”. Pe când, în a doua parte a versetului, el vorbește despre folosul Crucii și al întregii opere mântuitoare a lui Hristos pentru noi, cei ai Noului Testament. Căci prin Botez și prin intrarea noastră în Biserică, noi am primit „făgăduința moștenirii celei veșnice” și ne-am făcut cei chemați ai Lui la Împărăția Sa cea veșnică.

Iar dacă am vorbit de curând despre arvuna Duhului[28], care e tot o sintagmă pavlosiană, prin sintagma „făgăduința moștenirii celei veșnice” [τὴν ἐπαγγελίαν τῆς αἰωνίου κληρονομίας]”, Sfântul Pavlos ne spune același lucru: că slava lui Dumnezeu e în noi și ea este făgăduința sau arvuna mântuirii noastre. Pentru că noi trăim eclesial cu slava lui Dumnezeu în noi, fiind conștienți de arvuna sau de făgăduința dumnezeiască din noi înșine. Căci am primit slava Lui în Biserica Sa și ea rămâne în noi și prin ea Dumnezeu conlucrează cu noi la mântuirea noastră, pe măsură ce ne ostenim zilnic să împlinim poruncile lui Dumnezeu.

În I In. 2, 1 însă, eu cred că Sfântul Ioannis l-a considerat pe Mângâietor [Παράκλητος] ca un sinonim al lui Mijlocitor. Pentru că el ne spune că Iisus Hristos este „Παράκλητον πρὸς τὸν Πατέρα [Mângâietor către Tatăl” [I In. 2, 1, BYZ] pentru noi.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem să trăim mângâierea lui Dumnezeu în ființa noastră și, în același timp, să ne facem mângâietori ai altora, trebuie să Îl rugăm pe Domnul slavei să ne învețe să fim buni și îngăduitori cu oamenii! Căci numai iubirea lui Dumnezeu mângâie, numai iubirea Lui iartă, numai iubirea Lui îi îndreaptă pe oameni.

Sfântul Sfințit Mucenic Ippolitos [Ἱππόλυτος] al Romei, născut în 170 și martirizat în 235 d. Hr[29], a scris o lucrare teologică numită Dovadă despre Hristos și Antihristos [ΑΠΟΔΕΙΞΙΣ ΠΕΡΙ ΧΡΙΣΤΟΥ ΚΑΙ ΑΝΤΙΧΡΙΣΤΟΥ]/ Antihrist[30]. Și în această scriere, Sfântul Ippolitos ne spune că Antihristosul (sau Antihristul, așa cum ne-am obișnuit să îl numim noi în limba română) se va naște din seminția lui Dan, citând Fac. 49, 17[31]. El va fi un om, însă, prin păcatele și răutatea lui, va fi un fiu al diavolului și un vas al lui Satanas[32]. Însă speculațiile sterile despre Antihristos nu ne ajută în viața noastră duhovnicească, pentru că lupta noastră continuă e cu demonii și cu patimile din noi. Cu patimile noastre, care sunt consecințele vii și dureroase ale obișnuinței noastre cu păcatele.

În limba greacă, cuvântul pentru patimă este πάθος [patos][33]. Din punct de vedere medical, πάθος înseamnă boală. De unde avem noi patologia, adică „ramura medicinei care studiază cauzele și simptomele bolilor”[34]. Însă tot πάθος înseamnă și suferință, chin[35]. De unde avem Patimile sau Suferințele Domnului, pe care El le-a trăit pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și de aceea nu trebuie să schimbăm Patimile cu Pătimirile Lui, ci doar trebuie să explicăm celor credincioși semnificația specială a cuvântului, atunci când Patimile, scrise cu majusculă, se referă la Suferințele Domnului cele pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Paști din română vine din grecescul Πάσχα[36]. Și Πάσχα e la N. sg., adică Paști. Iar grecii cântă astfel spre sfârșitul Utreniei pascale: „Πάσχα τὸ τερπνόν [Paștiul cel plăcut], Πάσχα Κυρίου [Paștiul Domnului], Πάσχα [Paștiul], Πάσχα πανσεβάσμιον ἡμῖν ἀνέτειλε [Paștiul cel atotcinstit nouă ne-a răsărit]”[37]. Pentru că în greacă Πάσχα este indeclinabil[38].

Tocmai de aceea eu nu folosesc forma Paște sau Paștile, pentru că ele nu au nimic de-a face cu Πάσχα.

Căci în Ieș. 12, 27, LXX avem tot Paștiul Domnului [τὸ Πασχα Κυρίῳ]. Πασχα e la N. sg., iar Κυρίῳ la D. sg., în conformitate cu logica sintactică.

În WTT, la Ieș. 12, 27, avem פֶּ֙סַח [Pesah], care este corelativul lui Πασχα [Pasha]. Însă פֶּ֙סַח [Pesah] înseamnă Jertfa pascală, care ni-L indică pe Hristos, Paștiul nostru, pe când פָּסַח [Pasah], care e un verb, înseamnă a trece peste, a sări, a sălta[39], care indică trecerea lui Israil prin Marea Roșie, adică Botezul creștin.

Dar și în ebraică פֶּ֙סַח [Pesah] e defectiv de plural[40], ca și corelativul său din greacă, Πασχα [Pasha]. Fapt pentru care nici în română nu poate exista decât Paști, articulat Paștiul, pentru că forme de plural nu are. Pentru că noi avem un singur Paști, adică un singur Miel, și Acela e Hristos Domnul.

Dacă spunem „Paștile”, care e considerat „un plural articulat”, înseamnă că noi mărturisim că avem „mai mulți Hristoși”. Însă Hristosul nostru e unul singur și Acela e Iisus Hristos, Fiul Cel întrupat al Tatălui.

De aceea, să Îl lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul nostru treimic, pentru toate binefacerile cunoscute sau necunoscute de noi, pe care El le-a lucrat în viața noastră! Și să mărturisim cu bucurie și cu credință tare învierea lui Hristos, prin care El S-a făcut începutul învierii celei de obște.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să ne bucure mereu cu slava Lui, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 23 aprilie 2017 și terminată pe 24 aprilie 2017, la ora 16. 13 minute.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2016/sxsaintinfo.aspx. Însă, cf. locației de aici, el s-a născut între 360/ 370 și a adormit între 440/ 450 d. Hr.

[3] Cf. Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1 (Epistolele 1-500), trad., introd. și note de Pr. Nicușor Morlova, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 10.

[4] În volumul prezentat în nota precedentă. Care are 352 p. și în care a tradus PG 78, col. 177-453, cf. Idem, p. 17.

[5] Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, cartea a doua, PG 78, col. 456-728, Epistolele 1-300, trad. și note de Pr. Nicușor Morlova, Ed. Egumenița, Galați, 2015, 326 p.

[6] Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit, p. 35. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 37. [9] Idem, p. 50. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 113.

[12] PG 78, col. 285/ Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit, p. 127.

[13] PG 78, col. 288/ Idem, p. 130.

[14] Cf. sursei de aici. Afirmație făcută de Βλασίου Ιω. Φειδά, în Εκκλησιαστική Ιστορία, Αθήναι, 2002, ed. a 3-a, vol. 1, p. 552, 598, cf. n. 9 din sursa online citată aici.

[15] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Χρυσόστομος.

[16] Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit., p. 143. [17] Idem, p. 170. [18] Idem, p. 287/ PG 78, col. 420. [19] Idem, p. 323.

[20] Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, op. cit., p. 39.

[21] PG 78, col. 493/ Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, op. cit., p. 47.

[22] PG 78, col. 528/ Idem, p. 83.

[23] PG 78, col. 532/ Idem, p. 89.

[24] PG 78, col. 656/ Idem, p. 221.

[25] Preot Conf. Nicolae Moșoiu, Hermeneutica Ortodoxă ca dezvoltare teologică în Tradiție, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013, p. 197. [26] Idem, p. 116. [27] Idem, p. 459.

[28] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/19/predica-despre-diverse-locuri-scripturale-si-patristice-3/.

[29] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1949/sxsaintinfo.aspx și https://en.wikipedia.org/wiki/Hippolytus_of_Rome.

[30] Publicată în PG 10, col. 725-788.

[31] PG 10, col. 757.

[32] PG 10, col. 776.

[33] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/πάθος.

[34] Cf. http://www.dex.ro/patologie.

[35] Lambros Peținis, Dicționar grec-român, Ed. Vox, București, 1995, p. 315.

[36] A se vedea Slujba Învierii Domnului: http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html. [37] Ibidem.

[38] Cf. Friberg Greek Lexicon, 21. 107, apud BW 10.

[39] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/פסח.

[40] Ibidem.

Did you like this? Share it: