Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 3-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

după ce am fost încredințați de învierea reală și transfiguratoare a Domnului prin mărturia Sfântului Apostol Tomas, în duminica de astăzi avem lecția profundă a uceniciei și a prieteniei duhovnicești. Pentru că Sfintele Femei Mironosițe, astăzi pomenite, sunt Ucenicele Domnului și, în același timp, prietenele Sale cele mai bune. Căci ele, înconjurând-o cu toată evlavia și dragostea pe Născătoarea de Dumnezeu, au fost cele care au cumpărat miruri ca să ungă trupul Său, așa după cum era tradiția iudaică, și au venit împreună cu Maica Lui la mormânt. La mormântul cel purtător de viață, pentru că trupul Hristosului mântuirii noastre a zăcut în mormânt pentru noi.

Și ele, cu toatele, au venit la mormântul Lui cu aceeași dragoste cu care Îl ascultaseră și Îl slujiseră și Îl iubiseră în timpul slujirii Lui celei mântuitoare pentru noi. Pentru că Îl iubeau cu „dragoste fierbinte”[2] și Îi „slujeau lui Hristos și Ucenicilor Lui din avutul lor”[3]. Adică casa lor, banii lor și ele însele se puseseră la picioarele Domnului și Îi slujeau Lui cu toată ființa lor, pentru că înțeleseră faptul că misiunea lor e aceea de a-L ajuta pe El în marea și preasfânta Lui lucrare răscumpărătoare și mântuitoare pentru întreaga umanitate.

De aceea, când acum, în Biserică, Dumnezeu îi luminează pe anumiți credincioși la aceeași raportare față de Biserică și de Slujitorii ei, pe aceia Dumnezeu îi face profund sensibili și atenți la viața Bisericii și la nevoile ei și ale Slujitorilor ei bisericești. Căci ei înțeleg să ajute Biserica lui Hristos cu banii lor, cu munca lor personală în Biserică, cu darurile lor duhovnicești, intelectuale și trupești și cu relațiile pe care le au. Adică înțeleg să se facă ucenici ai Domnului în ziua de azi, care au râvna Bisericii lui Hristos, râvna de a construi Biserici, de a le înfrumuseța și de a-i ajuta pe Preoții Bisericii în propovăduirea și lucrarea lor sacramentală, administrativă și pastoral-misionară.

Așadar, Sfintele Femei Mironosițe, înconjurând-o pe Maica lui Dumnezeu în durerea ei cea mare, au venit la mormântul Domnului ca la un mort, ca să ungă trupul Lui cu miresme și au avut parte de o mare bucurie și de cutremurare sfântă. Pentru că au avut parte de marea revelare a Învierii Domnului, făcută prin Îngerii Lui. Căci doi Îngeri ai Domnului, sub chipul a doi bărbați [Lc. 24, 4], le-au spus aceste lucruri Sfintelor Femei: „De ce căutați pe Cel viu cu cei morți [Τί ζητεῖτε τν Ζῶντα μετὰ τῶν νεκρῶν]? Nu este aici, ci a înviat [Οὐκ ἔστιν ὧδε, ἀλλ᾽ γρθη]! Aduceți-vă aminte cum v-a spus vouă, încă fiind în Galilea [μνήσθητε ὡς ἐλάλησεν ὑμῖν, ἔτι ὢν ἐν τῇ Γαλιλαίᾳ], zicând că [λέγων ὅτι] «Trebuie [ca] Fiul omului să fie dat întru mâinile oamenilor celor păcătoși [δεῖ τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου παραδοθῆναι εἰς χεῖρας ἀνθρώπων ἁμαρτωλῶν], și să fie răstignit [καὶ σταυρωθῆναι], și a treia zi să învieze [καὶ τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ ἀναστῆναι]». Și și-au adus aminte de cuvintele Lui” [Lc. 24, 5-8, BYZ].

…Dar și-au adus aminte de cuvintele Lui, pentru că inima lor era o bibliotecă vie. Ele însele erau biblioteci ambulante, care păstrau cu sfințenie toate cuvintele Domnului, indiferent dacă le înțelegeau întrucâtva sau ele, cuvintele Lui, erau tainice pentru ele. Pentru că teologia lui Dumnezeu ne depășește cu mult, chiar dacă noi o înțelegem întrucâtva. Însă fiecare dintre noi, ca și Sfintele Femei Mironosițe, trebuie să citim și să ascultăm teologia Bisericii la Slujbe și să păstrăm totul în inima noastră. Așteptând, bineînțeles, ca Dumnezeu să ne lumineze asupra lor, a celor pe care le-am citit sau auzit în predica și slujirea Bisericii. Și aceasta trebuie să o facem având conștiința că teologia Bisericii e revelarea prea-iubitoare a lui Dumnezeu către Biserica Sa, pe care noi trebuie să o îmbrățișăm cu toată ființa noastră. Pentru că, dacă devenim și noi biblioteci vii, ambulante, personale ale teologiei Bisericii, ajungem să fim o cugetare continuă la voia Domnului. Iar cine cugetă la poruncile și la faptele și la minunile Lui cu lumea, acela e umplut de râvna făptuirii, de râvna dragostei pentru Casa lui Dumnezeu, pentru Biserica Sa, și pentru mântuirea întregii lumi. Pentru că Dumnezeu e căutarea și dorul lui în viață.

Și ce au făcut Sfintele Femei, dacă și-au adus aminte de cuvintele Lui? Le-au crezut pe ele! Au crezut că ele s-au împlinit! Au crezut revelarea lui Dumnezeu prin Îngerii Lui! Au crezut că Iisus Hristos, Domnul lor și al întregii umanități, a înviat din morți a 3-a zi, așa după cum El Însuși ne-a profețit!

Și prin asta, ele au devenit martore ale Învierii Lui. Primele lui martore. Căci, după cum știți, încredințarea Sfântului Tomas s-a petrecut la 8 zile după învierea Lui [In. 20, 26]. Pe când încredințarea Sfintelor Femei Mironosițe, care erau conduse de către Maica Domnului, s-a făcut chiar în ziua învierii Sale. De aceea trebuie să subliniez faptul că ele, Sfintele Femei Mironosițe, au fost primele care au primit marea revelație a învierii Lui cea de a 3-a zi. Și nu numai prin Îngeri s-au încredințat de învierea Lui, ci Maica Domnului și Sfânta Maria Magdalini [Mt. 28, 1], care erau pline „de frică și de bucurie mare [φόβου καὶ χαρᾶς μεγάλης]” [Mt. 28, 8, BYZ] după vestirea îngerească, alergând să le vestească Ucenicilor învierea Lui [Ibidem], au fost întâmpinate de El, Care le-a zis: „Bucurați-vă [Χαίρετε]!”[Mt. 28, 9, BYZ].

Pentru că Iisus Hristos, Cel înviat din morți, nu ne-a chemat la o viață plină de remușcări și de tristețe, ci la o viață plină de bucurie și veselie dumnezeiască. Pentru că El, Cel înviat din morți, Care a învins în mod desăvârșit păcatul și moartea în umanitatea Lui cea transfigurată, cea plină de slava Lui cea dumnezeiască, ne cheamă și pe noi să trăim asceza, durerea Crucii Lui, în mod continuu, dar îmbinate cu bucuria și veselia Învierii Lui cea de a treia zi. Căci durerea continuă sleiește trupul de putere și de bucurie pentru viață. Însă asceza îmbinată cu bucuria sau bucuria sfântă trăită în mijlocul necazurilor, a durerilor și a frământărilor de tot felul înseamnă o viață cu Dumnezeu, o viață la bine și la greu cu Dumnezeu, care ne înnoiește și ne sfințește și pe noi în mod continuu.

Pentru că, adesea, se bate moneda experienței. Cei trecuți prin viață își mărturisesc experiența lor de viață începătorilor, adică copiilor și tinerilor. Și e normal să fie așa și bine se face când cei maturi le vorbesc celor tineri, din suflet, despre drumul lor prin viață și despre bogata experiență pe care au acumulat-o! Însă, dacă „școala vieții” poate da detalii despre răutatea și perversitatea lumii, dar și despre cei buni din lume, pe care i-a întâlnit în viață, academia duhovnicească a vieții duhovnicești, adică cei Cuvioși ai Lui, trebuie să dăruie celor tineri și copiilor mărturia autentică despre trăirea cu Dumnezeu. Despre cum au trăit ei, cei care L-au iubit pe Dumnezeu și au împlinit voia Lui, despre cum și-au păstrat ei prospețimea inimii și bărbăția minții în această lume și despre cum s-au umplut de slava lui Dumnezeu.

Căci orice om în vârstă și bătrân sau foarte bătrân are experiență de viață din care poate să dăruie. Dar nu orice om are și experiență duhovnicească reală din care poate să dăruie. Tocmai de aceea, adevărata dăruire, dăruirea mântuitoare, e când dărui experiență teologică și duhovnicească, când dărui cuvinte vii oamenilor, și, în același timp, îi umpli pe ei de slava lui Dumnezeu, care domnește în toată ființa ta.

Pentru că cuvintele noastre nu pot fi disociate de faptele noastre, după cum cuvintele Lui, în inimile Sfintelor Femei Mironosițe, erau unite cu iubirea și ascultarea față de El. Căci ele se raportau la El cu toată ființa lor, iubindu-L integral, nu iubindu-I numai cuvintele, adică predicile Sale. Ci ele, prin predicile și minunile și faptele Lui, pe care le-au văzut, s-au îndrăgostit în mod deplin și pentru totdeauna de persoana Lui, și de aceea Îi slujeau Lui cu toate ale lor și cu tot ceea ce ele erau.

De ce? Pentru că L-au înțeles și L-au iubit. Pentru că nu poți iubi pe cineva, decât dacă îl înțelegi și îl apreciezi și inima ta se umple din cauza frumuseții și adâncimii vieții sale. Și dacă îl iubești, atunci îl și urmezi, mergi pe mâna lui, ai încredere în el, pentru că viața lui e verticală, viața lui te umple, viața lui te inspiră și pe tine la o viață mare.

De aceea, mesajul îngeresc a fost receptat și crezut imediat de către ele. Pentru că numai cine se încredințează imediat de o mare veste, aleargă…ca să vestească și altora marea veste. Iar Sfântul Matteos, prin sublinierea faptului că ele „au alergat să vestească Ucenicilor Lui [ἔδραμον ἀπαγγεῖλαι τοῖς μαθηταῖς Αὐτου]” [Mt. 28, 8, BYZ], a vrut să ne arate cum crede adevăratul om iubitor de Dumnezeu. El crede imediat când i se spune adevărul! El nu pune la îndoială revelația! El nu vrea să sucească, să răstălmăcească, să denigreze cuvintele Domnului și ale Sfinților Lui, ci el le crede, pentru că are nevoie de ele. O nevoie capitală, ca de masa de fiecare zi.

Căci adevărul dumnezeiesc, revelat, e aerul adevăratului om iubitor de Dumnezeu. E respirația lui clipă de clipă. Adevărul Lui este adevărul nostru, al vieții noastre. Și noi suntem cineva înaintea Lui în măsura în care am întrupat adevărul Lui. În măsura în care adevărul Lui a devenit adevărul nostru, viața Lui a devenit viața noastră, iar El, prin slava Lui, locuiește în noi și ne sfințește pe noi.

Dar dacă credem că cuvintele noastre trebuie să fie într-un fel anume, într-un fel „plăcut” oamenilor, pentru ca să plăcem lor și să fim pe buzele tuturor, iar viața noastră se află în contradicție cu cuvintele noastre, atunci suntem farisei. Suntem niște impostori. Pentru că, în primul rând, nu-i mințim pe alții (lucru ușor de făcut, dacă ai puțină „experiență” a oamenilor), ci ne mințim pe noi înșine. Iar minciuna nu e niciodată „nevinovată” și nici nu e lipsită de urmări rele, ci întotdeauna minciuna e o rănire interioară, e o deformare interioară a noastră.

Căci atunci când mințim, ne mințim pe noi înșine și ne intoxicăm cu propria noastră dorință de „a plăcea oamenilor”…

…Eram la un stand de pantofi și i-am spus vânzătoarei că am nevoie de niște pantofi mai largi în părți și cu pielea mai moale, pentru că au început să mi se umfle tălpile și venele de la mersul mult și mă bat pantofii. Și ea îmi spune imediat că știe problema mea, pentru că e și problema ei. Și îmi arată urmele de răni de la picioare. „Le-am făcut în trei ore de mers pe tocuri, în noaptea de Înviere! Mai bine nu mă mai încălțam cu ei, dar soțu’ așa a vrut”…

Și dacă ne uităm în mod exclusiv la ceea ce vor alții și nu la ceea ce vrem noi, ajungem să trăim o viață falsă, pentru că nu ne trăim propria noastră viață. Pentru că propria noastră viață înseamnă propriile noastre alegeri, propriile alegeri care ne împlinesc, iar nu să alegem ceva pentru că așa place „opiniei publice” sau „lumii”.

Însă Sfintele Femei Mironosițe L-au ales pe Dumnezeu! Au ales să se îndrăgostească iremediabil de El, să Îl iubească cu dragoste dumnezeiască, cu dragostea sfântă și să Îi slujească Lui cu orice preț, cu orice risc. Ele nu au ales o modă. Nu au ales de ochii lumii, ci, dimpotrivă, au ales o cale care, în ochii tuturor, „le dezavantaja”, le expunea la oprobriul public.

Căci atunci, la începutul Bisericii, a fi creștin înseamna a fi „un eretic”, „un nebun”, „un om care nu își vrea binele și i s-a urât cu viața”. Fiindcă, dacă erai evreu și te converteai la viața Bisericii, evreii te considerau „un apostat”, iar dacă erai păgân și deveneai creștin, păgânii te considerau „un necredincios”. Și te persecuta toată lumea, pentru că tu erai „un sectar”, erai „un dus cu pluta” pentru ei.

Acum, după 21 de secole de Creștinism, când avem toată libertatea de a ne mărturisi credința și de a ne trăi viața creștinește, viața noastră socială, publică, e dulceață pe pâine pentru noi. Pentru că e o viață constituțională. Statul ne aprobă modul nostru de a fi și de a ne manifesta și ne sprijină în demersurile noastre eclesiale. Biserica conlucrează și are parteneriate cu Statul, Statul finanțează Biserica, Statul garantează libertatea religioasă și de manifestare cultică.

Dar Biserica primului secol creștin a fost persecutată nemilos, inuman, în mod satanic de Imperiul Roman. Ea s-a aflat în afara legii timp de trei secole, până ce Sfântul Constantinus cel Mare, Părintele nostru, a dat libertate Creștinismului și și-a făcut din credința creștină propria lui credință și viață.

Acum, în postmodernitate, după acest pod de secole în care Biserica a fost persecutată în mod direct sau diplomatic, ea nu mai trăiește problema excluderii sociale, ci pe aceea a relevanței sociale. Pentru că lumea capitalistă, în care noi am intrat, valorizează Biserica nu în funcție de istoria, tradiția, sfințenia, veridicitatea și unicitatea ei pe pământ, ci de utilitatea ei publică. Adică, lumea banilor, lumea afacerilor, lumea intereselor partizane întreabă: „Ce produce Biserica? La ce mai folosește ea astăzi? Care e rostul ei în mod pragmatic?”.

Și capitalismul nu se așteaptă la adevărul suprem, la acela că „Biserica naște Sfinți, adică pe viitorii locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu și pregătește umanitatea și întregul cosmos pentru transfigurarea finală a întregii creații”, ci pe el îl interesează dacă Biserica se poate transforma într-o „afacere profitabilă”. Pentru că Biserica este chemată de lumea capitalistă la a crea spații de educație, spitalicești, de agrement, de business.

Tocmai de aceea, Mănăstirile noastre, care vor să intre în circuitul turistic, încearcă să ofere spații cu regim hotelier pentru vizitatori, iar Biserica, în integralitatea ei, vrea să dezvolte turismul religios și să sporească numărul instituțiilor de învățământ, spitalicești și meșteșugărești cu caracter specific, pentru ca să se autofinanțeze. Pentru că problema banilor nu mai e una secundară, ci una principală în ecuația socială a zilelor noastre. Avem nevoie de bani, pentru a fi și a ne manifesta eclesial, dar, în același timp, trebuie să nu uităm cine suntem. Pentru că trebuie să legăm interior teologia și viața Bisericii de situația politică și socială în care Biserica trăiește și își desfășoară misiunea ei dumnezeiască.

Adică trebuie să fim realiști, să fim pragmatici, să învățăm să trăim în lumea de azi, dar, în același timp, noi trebuie să fim oameni teologici și duhovnicești. Trebuie să fim oamenii zilei de azi, dar și Sfinți ai lui Dumnezeu.

Pentru că scopul nostru în viață nu sunt afacerile pentru afaceri, nu sunt banii pentru ei înșiși, ci afacerile și banii și alinierea la standardele curente sunt numai coaja care ascunde fructul vieții noastre duhovnicești și sfinte.

Căci eu, ca Preot și Teolog trebuie să mănânc, să mă îmbrac, să îmi plătesc taxele și impozitele, să îmi întrețin familia. Dar, în același timp, scopul meu în viață nu e „să rezist” oricum sau „să fac” toate compromisurile pentru banii mei și pentru ca „să dau bine” la public, ci e acela de a-mi sfinți viața. Adică de a trăi creștinește, de a trăi frumos, de a lăsa o operă rotundă, închegată în urma mea și un exemplu care să inspire, în ciuda tuturor păcatelor și a neputințelor mele celor multe.

Iar dumneavoastră cred că doriți același lucru ca și mine: doriți să fiți în pace, să fiți sănătoși și bucuroși dimpreună cu familiile dumneavoastră, să aveți de toate, să puteți face lucruri bune și pentru alții și să vă simțiți împliniți. Căci împlinirea noastră, aici, pe pământ, e dublă: trupească și sufletească.

Iar atunci când mâncăm o mâncare bună și bem o băutură bună și suntem împreună cu cei iubiți ai noștri și toți suntem veseli și binevoitori, ne simțim bine sufletește și trupește. Dar când vrem să ne simțim bine și duhovnicește, atunci teologia Bisericii o mâncăm, curăția Bisericii ne inundă, de viața lui Dumnezeu ne umplem.

Iar eu și soția mea, din aceiași bani puțini pe care îi câștigăm, trebuie să cumpărăm și mâncare și cărți teologice, și haine și utilitare pentru online, trebuie să ne plătim taxele, dar și să facem milostenie din ei și să ne scriem cărțile, care sunt un dar pentru Biserică și pentru întreaga lume. Și nu am fi putut să facem toată această imensă muncă, dacă mulți oameni nu ne-ar fi ajutat și nu ne-ar ajuta în mod pragmatic.

Căci Sfintele Femei Mironosițe, în loc „să își piardă banii” pe miruri, ar fi putut „să nu se mai deranjeze” să se ducă la mormânt și „să își facă somnul” până mai târziu. Așa cum, de fapt, procedează mulți după moartea bunicilor, a părinților și a soților lor: le lasă mormintele de izbeliște și nu au chef să îi pomenească liturgic.

Însă ele au venit la Cel pe care Îl iubeau și, așa după cum s-au raportat la El în timpul vieții Sale pământești, așa s-au raportat și după moarte: cu aceeași dragoste. După cum noi ne trezim pe fiecare zi cu gândul să muncim în folosul tuturor, să predicăm, să scriem, să luminăm și să ajutăm oamenii. Căci nu ne culcăm până nu avem articole pentru a doua zi sau pentru mai multe zile la rând, lăsând pe locul doi casa și mâncarea și odihna noastră fizică.

Iar cei care se gândesc în mod real la noi doi, la mine și la soția mea, o fac în mod pragmatic și nu doar în rugăciune sau citindu-ne online sau scriindu-ne câte un comentariu. Pentru că ei, acești oameni de bine și sprijinitori ai vieții și ai muncii noastre online și ai operei noastre, suplinesc în mod faptic lipsurile noastre, cu bani, cărți, lucruri, mâncare…și le suntem recunoscători foarte mult pentru marea lor conștiință față de noi.

Însă, până în clipa de față, după cum ați constatat la nivel online, noi nu ne-am plâns de lipsurile noastre, le-am purtat cu demnitate, și, în ciuda lor, ne-am comportat ca și când „totul ar fi fost ok”. Am scris aproape zilnic, am editat carte după carte, am suportat toate mizeriile diverșilor „anonimi” care ne-au acuzat de câte în lună și în stele …dar am trecut și prin lipsuri enorme. Așa încât, eu scriam despre teologie mistică, despre vederi dumnezeiești și taine sfinte, dar aveam bani de trăit doar de pe o zi pe alta. Soția mea scria zeci de pagini de critică literară, dar nu avea decât două rânduri de haine, ca și mine. Pe care ni le-am spălat și le-am tot îmbrăcat și nu ne-am simțit deloc rău că nu am părut „la modă”.

Pentru că noi trăim modest, trăim ascetic, nu trăim „în puf”, dar toată viața noastră e pentru slujire, pentru creație, pentru dăruire. Iar zecile noastre de ore de studiu și de scris se văd în ceea ce am publicat, dar ele au avut și urmări practice copleșitoare: o mare oboseală, una cronică, ne-am îngrășat din cauza statului pe scaun la scris și nu pentru că mâncăm trei feluri de mâncare la fiecare masă, a început să ne cadă părul din cap, vederea ni s-a deteriorat și mai mult.

Mi-am pus ochelari la sfârșitul Masteratului, și atunci aveam -0, 5, iar acum am -4, 5 și nu știu dacă o să stagneze miopia mea. Transpir mult din cauza gândirii și creației continue, am nevoie de mâncare uneori în mod instant, pentru că mi se termină energia mentală ca pasta de la pix: când nu mă aștept, dar sunt împlinit pe fiecare zi.

Pentru că ne rugăm împreună în familie, scriem, Îi slujim împreună lui Dumnezeu, tot ce avem și suntem sunt pentru El, și de aceea înțelegem, pe măsura noastră, iubirea și dorul Sfintelor Femei Mironosițe pentru Domnul mântuirii noastre. Căci ele s-au trezit dis-de-dimineață, n-au putut să doarmă de dorul Lui, și au fost primele la mormânt. Și tocmai de aceea tot ele, primele, s-au bucurat să Îl vadă pe Domnul Cel înviat, Care le-a sfătuit să se bucure.

Căci pe ele și pe noi, El ne sfătuiește același lucru: Bucurați-vă întru Mine, căci Eu sunt Dumnezeul vostru! Bucurați-vă și nu vă mai faceți o mie de griji! Bucurați-vă și faceți voia Mea, și celelalte vi se vor adăuga vouă!

De aceea, și eu vă spun dumneavoastră: Bucurați-vă și vă încredeți în toate în Dumnezeul mântuirii noastre! Căci numai întru El putem să trecem marea acestei vieți și să ajungem la odihna Lui.

Hristos a înviat!

Bucurați-vă și vă veseliți duhovnicește că aceasta e viața pe care o cere Domnul de la noi! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 27 aprilie 2017, zi de joi, la ora 21.07 și terminată a doua zi, la ora 10. 22, o zi de vineri, cu mult soare și cu 17 grade afară.

[2] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 101.

[3] Ibidem.

Did you like this? Share it:

Previous

Cum răspundeau Sfinții Apostoli Domnului

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [61]

10 Comments

  1. Valeriu

    Mulțumim Parinte si doamnei preotese pentru toate eforturile pe care le faceti pentru Hristos si pentru credinciosi! Domnul sa va dea putere sa mergeti mai departe!Amin.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos pentru apreciere și rugăciune, domnule Valeriu! Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească! Numai bine!

  2. Ana-Maria

    Credeți că Dumnezeu ne vorbește în inima noastră? Uneori mi s-a părut că simt acest lucru. Doamne ajută, binecuvântați Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Ana Maria,

      Dumnezeu ne vorbește întotdeauna, în mod tainic, în inima noastră! Pentru că El vorbește celor pe care El i-a creat și care sunt după chipul Lui și care trăiesc întru asemănarea continuă cu El. Iar dacă ați simțit glasul Lui atunci e un lucru bun: urmați porunca Sa!

      Și de ce e un lucru bun? Pentru că glasul lui Dumnezeu se aude în inima noastră pe măsura curățirii noastre de patimi. Pe cât ne smerim, pe cât ne pocăim, pe cât ne rugăm cu toată ființa noastră, inima noastră devine tot mai sensibilă la glasul lui Dumnezeu. Ea începe să audă duhovnicește glasul lui Dumnezeu, glasul Celui care depășește orice cuvânt și faptă și lucrare a noastră…și Care ne vorbește pentru ca să ne facă asemenea Lui. Adică El ne vorbește pentru ca să ne facă Sfinți, pentru ca să ne facă frumoși, pentru ca să ne facă profund responsabili și față de noi și față de semenii noștri.

      Pentru că sfințenia nu poate fi „indiferentă” față de aproapele. Sfințenia nu poate fi „autistă” față de problemele lumii. Ci, dimpotrivă, omul Sfânt își asumă și bucuriile, dar și necazurile semenilor săi și le poartă în el, în rugăciune.

      Vă mulțumesc pentru întrebarea dumneavoastră, una specială, și care denotă faptul că vorbesc în clipa de față unei persoane sporite în viața cu Dumnezeu.

      Dumnezeu să vă binecuvinteze, doamnă Ana Maria, și să vă ajute și să vă lumineze spre tot lucrul bun! Numai bine!

      • Ana-Maria

        Nu sunt sporită în viața duhovnicească dar vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase și o iau ca o încurajare. Doamne ajută!

  3. Meletie Adelfos

    Prietenia duhovnicească intr-adevar un lucru prea mare și minunat Părinte! Și pe cât e de minunat pe atât e și de rar. Ea înfruntă ura și negura lumii pentru iubirea pe care o are, cu totul sfântă și curată. Foarte frumoase predici, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Frate Meletie,

      dumneavoastră, ca novice în viața monahală, cred că apreciați mai mult decât noi, mirenii, prietenia duhovnicească, atâta timp cât vreți să vă asumați, în mod total, viața Mănăstirii. Și o apreciați pentru că aveți nevoie vitală de prietenie. De fapt, soția unui mirean este primul lui prieten, apoi vin copiii săi, familia sa, rudele, prietenii. Dumneavoastră faceți ascultare față de Starețul dumneavoastră, față de Duhovnicul dumneavoastră, dar, în același timp, cu siguranță aveți nevoie și de prietenia profundă cu alți confrați din Mănăstire sau măcar cu unul dintre ei.

      Și de aceea o și caracterizați ca fiind mare, minunată și rară în același timp. Pentru că ea este cu totul sfântă și curată, fiindcă se naște din iubirea pentru Dumnezeu. Căci tocmai pentru că Îl iubim pe El, îi iubim și pe prietenii noștri. Iar dacă El ne-a spus că suntem prietenii Lui, dacă păzim poruncile Lui, atunci prietenii noștri sunt cei care, ca și noi, Îl iubesc pe El și Îl ascultă pe El întru toate.

      Vă mulțumesc pentru apreciere!

      Încerc să predic tot mai mult și mai cuprinzător, adaptându-mă întotdeauna la publicul din fața mea. Predicile de aici, de la nivel online, se adresează unor oameni înrădăcinați în viața teologică și duhovnicească. Însă, când predic în fața unei Biserici concrete, eu mă calez pe publicul din fața mea și vorbesc la nivelul său.

      Hristos a înviat, Frate Meletie, și Dumnezeu să vă bucure întotdeauna!

  4. Irina

    Prietenia duhovnicească e dumnezeiască dar cere oameni cu conștiință.

    Hristos a înviat, Părinte , și multe bucurii! Domnul și Mântuitorul nostru și Preasfânta Sa Maică să vă ajute întotdeauna!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, doamnă Irina! Vă mulțumesc pentru rugăciune! Și, da, așa este: prietenia duhovnicească există între oamenii de conștiință și cu mult bun simț! Pentru că a fi un om cu conștiință sau de conștiință înseamnă a fi un om care se călăuzește după luminările pe care Dumnezeu i le dăruie. Dar, în același timp, trebuie să avem mult bun simț, multă delicatețe, multă dorință de bine și de lucruri mari pentru ca să avem o relație de prietenie duhovnicească autentică.

      Pentru că prietenia duhovnicească nu e „o meserie”, ci o artă. Nu trebuie să fie o povară, o rutină în viața noastră, ci un exercițiu continuu al libertății. Iar dacă eu mă simt liber și sunt liber tot mai mult pe măsură ce Îl las pe Dumnezeu să mă elibereze de patimile și de neștiințele și neputințele mele, atunci respect, iubesc și admir libertatea frumoasă din alții. Și pe aceia îi fac prietenii mei: pentru că îi iubesc pe prietenii lui Dumnezeu.

      Iar eu am experimentat și experimentez prietenia duhovnicească ca pe o totală libertate și comunicare și întrajutorare între prietenii duhovnicești. Dar, în același timp, am conștiința acută că tot ceea ce fac în relație cu prietenul meu are consecințe veșnice. De el depinde mântuirea mea, dar și mântuirea lui, pentru că mântuirea înseamnă relație, prietenie, comuniune, comunicare, dăruire, jertfire de sine.

      Numai bine, dragă doamnă Irina! Numai bine și multă pace!

  5. hristofor

    Inimile oamenilor sunt toate biblioteci vii. Depinde numai ce carti sunt la fiecare om pe rafturi…
    Doamne-ajuta!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén