„Pricina ochiului nu este lacrima/ ci vederea”, spune Nichita (Patru afirmații în sprijinul realului). Și ca și cum ar fi preîntâmpinat un protest în numele logicii, pentru logica sa inversată, a adăugat: „Nu,/ să nu confunzi niciodată/ ceea ce este real cu ceea ce este adevărat”.

Realitatea ține de ceea ce se poate percepe cu simțurile, adevărul este mai presus și nu de puține ori el poate fi tocmai inversul a ceea ce pare a fi realitatea, într-o percepție superficială.

„A iubi este real,/ iubirea este un adevăr”, spune poetul. A iubi este un fapt real, care se exprimă în acte care se văd, iubirea este un adevăr permanent al sufletului.

După cum spuneam ceva mai sus[1], îl vedem, însă, pentru prima dată pe Nichita copleșit de frica morții: „M-a încercat un sentiment/ ca o apăsare/ când niciodată avusesem greutate./ Mai târziu am știut că el era frica” (Blândele și ferocele activități ale însuflețitelor și neînsuflețitelor).

Și aceasta s-a întâmplat după ce „deodată gândul mi s-a schimbat în vedere/ și ea a început să mă doară/ ca o dezmorțire./ Un fel de creștere de picior/ pentru salt pe secundă”.

Iar frica de acest salt îl cutremură și îl tulbură: „lumina/ menită este punctului. /…/ și pentru că deodată avem început și vom avea sfârșit/ sentimentul numit frică ne-a dăruit cu guri/ sentimentul numit unu ne-a îmbrăcat în făpturi. // De ce ne-o fi trebuit nouă lumina/ și ce este această ruptură numită lumina?/ De ce a trebuit să devenim puncte/ când nefiind eram totul”. Interogația se transformă în punct, în cugetare aflată în suspensie, spânzurată de golul neliniștii.

„Câtă singurătate/ a fi”, exclamă el.

Și „ce singurătate/ să nu înțelegi înțelesul/ atunci când există înțeles. /…/ Dar să nu-nțelegi/ când nu există înțeles /…/ o singurătate a singurătății!” (Hieroglifa).

Și totuși poetul întrevede cum ar putea trece hopul neînțelesului și cum ar putea învinge singurătatea singurătății: „Întunecând întunericul,/ iată/ porțile luminii” (Haiku).

Însingurând singurătatea, iată porțile Raiului, putem zice, imitându-i formula.

Nichita se consideră un constructor al misterului, al tainei („Eu construiesc misterul/ nu îl admir”) – în poemul Defăimarea răului – , ca cel care zidește, prin poezie, casa tainei sufletului său („Fac cărămidă pentru zid de casă/ cuvântul care-l zic e pus pe masa/ și de mâncare este”). De aceea, cel ce a zidit ceva în timpul vieții sale are nădejdea că, împreună cu ai săi, „mai liniștiți decât în toată viața noastră/ culoare fi-vom și albastră”.

Vânătoarea (ne)cuvântului care trebuie pus pe masa de mâncare devine: Săgetarea cerbului stretin și harponarea peștelui Vidros (titlul unui poem).

Astfel: „Haideți, vă zic, să vânăm cerbul stretin/ schimbându-ne timpul și răsucindu-ne secundele! /…/ Din oasele lui să ne facem stâlpi de casă/ din pielea lui să ne facem acoperișe/ iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru/ la nuntă. /…/

Haideți, vă zic, să pescuim peștele Vidros/ îndreptându-ne timpul și întinzând secunda/ ca apa vărsată pe lespede,/ iar ziua s-o lungim peste noapte! /…/ Din oasele Vidrosului să ne facem stâlpi de casă/ și din solzii lui, șindrilă,/ iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru/ la nuntă, vă zic”.

E o vânătoare a cuvântului cu sens arhaic de întemeiere, dar care trebuie înțeleasă cu sens spiritual: cuvântul vânat trebuie să îi fie casă și hrană.

Și nu numai atât, ci el însuși trebuie…să se schimbe în cuvânt: „Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul /…/ – Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,/ repede, cât mai poți să te schimbi! /…/ schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!” (Daimonul meu către mine)[2].


[1] Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/01/reintoarcere-la-nichita-85/.

[2] A se vedea mai sus comentariul meu. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/31/apocalipsa-in-ochiul-lui-nichita-si-despre-ce-trebuie-sa-lasi-in-urma-ta/.

Did you like this? Share it: