Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Nu este aceasta singura panoramă din perspectivă divină, o descoperim și în Scrisoarea I

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim…  –

pentru că Cel care măsoară lumea cu cotul este Dumnezeu, conform cu Is. 40, 12: „Cine a măsurat apele cu pumnul şi Cine a măsurat pământul cu cotul?”. Şi câteva versete mai departe, la Is. 40, 22, se spune: „El stă în scaun deasupra cercului pământului; pe locuitori îi vede ca pe lăcuste”.

Aşadar, tabloul eminescian este ca din perspectiva lui Dumnezeu, în versurile citate din Scrisoarea I – ca și în finalul poemului Călin (file din poveste), unde alegoria nu mai este deloc evidentă. Și la Dosoftei: „Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă” (Ps. 38, 15).

Reflecțiile corespondente din Sărmanul Dionis par a fi o temă cu variațiuni sau traducerea unei arhaice reflexivități într-un limbaj exponențial pentru timpurile moderne.

Exegeza literară a vorbit despre planuri diferite ale perspectivei asupra Luceafărului, dar nu în relație cu o viziune fundamentală a poetului, care se suprapune peste toată creația sa. Una aparține Cătălinei și este perspectiva terestră (pentru femeie, geniul este Luceafăr, cu semnificația de înger căzut, dar și de stea a Afroditei – Luceafărul este, de fapt, planeta Venus – care „norocu-mi luminează”), iar cealaltă e a lui Dumnezeu, care i-a dăruit geniul, în fața Căruia el este Hyperion: cel care „trece peste nemărginirea timpului” (Numai poetul). Acestuia, geniului, Dumnezeu îi răspunde:

Tu poți muri numai atunci
Când pierzi credința-n mine.

Și n-o poți pierde căci tu vezi
Cum toate-n vremi se leagă
Și dacă tu n-ai înțeles
Au cine să-nțeleagă [?][1]

În ce privește perspectiva Cătălinei, reiese din toată lirica eminesciană că un motiv pentru care el a devenit demon a fost că a văzut în femeie un înger și poate de aceea există, în elaborarea personalității geniale întruchipate alegoric de Hyperion-Luceafăr, combinația între dogma hristologică (indicată de sintagmele „lumină din lumină” și „cuvântul meu de-ntâi”[2] și sugerând ideea că geniul este un fiu al lui Dumnezeu) și elemente demonice (pornind de la nume, Luceafăr, până la imagini cu trimiteri biblice precise, precum: „părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor”… [3]).

Personalitatea sa antagonică – reunind extreme de neunit –, hyperionic-luciferică, poetul însuși o recunoaște, numindu-se fire hibridă („Și eu, fire hibridă – copil făr’ de noroc” (Icoană și privaz)).

Avertizat să nu devină demonTu legi o lume de păreri/ De soarta ta, de tine/ Pare c-ai fi căzut din cer/ Şi cine ştie cine”[4], i se atestă de către Tatăl firea sa naturală, hyperionică (solară, eternă: hyper-eon), ca un fiu al lui Dumnezeu, lumină din Lumină și adevăr din Adevăr: Tu adevăr eşti datorind/ Lumină din lumină./ Şi adevărul nimicind/ M-aş nimici pe mine”[5].

În această discuție intervine însă și problema – deloc marginală sau superficială – a rolului femeii, asupra căreia doar atragem atenția, fără a insista acum cu alte comentarii:Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci/ Pe cele două brațe întinse-a sfintei cruci/ Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist”… (Apari să dai lumină).

De multe ori, poetul susține că ea ar fi motivul pentru „dezbinul meu din suflet” (Renunțare), pentru disensiunile lăuntrice, care fac ca Luceafărul să-și dezvolte o latură titanică și să pară compus din două naturi antitetice:

Aș vrea să am pământul și marea-n jumătate,
De mine să asculte corăbii și armate;
De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face,
Să-şi mişte răsăritul popoarele încoace;

Sălbatecele [h]oarde să curgă râuri-râuri,
Din codri răscolite, stârnite din pustiuri;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,

Un râu de scânteiare lucească lănci și săbii,
Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii.
Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte
O jumătate-a lumii asupra celeilalte.

Privească-m-atunci preoți: un monstru ce se-nchină,
Când oardele-i barbare duc moarte și ruină.
Ruga-mă-voi cu mâna uscată ținând strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;

Cu tronul meu[6] voi pune alăturea sicriul[7] –,
Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul,
Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte
Cetăţile în flacări şi ţările deşerte…

Astfel doar aș preface durerea-mi fără nume,
Dezbinul meu din suflet într-un dezbin [depărtare] de lume. /…/
Să nu-mi rămâie-n minte decât un singur gând:
C-am aruncat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă,
Păstrându-mi pentru mine durerea că mi-ești dragă…

(Renunțare)

Poemul de față pare însă mai degrabă desprins din Strigoii.

Dubla sau chiar multipla personalitate, precum și posibilitatea dedublării, a segregării dar și a reunirii ei, fac parte din profilul caracterelor literare. În Geniu pustiu descoperim o altă dedublare, față de cea binecunoscută din Sărmanul Dionis: „Luna s-ascunse-ntr-un nor negru de ploaie spintecat în două rânduri de lungi fulgere roșii. Casa se-ntunecă și nu se mai văzu nici acea umbră pe perete: Ioan, nici acea umbră de marmură ce umbla: Toma (s. n.)”[8]. În Sărmanul Dionis era una și aceeași persoană, în ipostaza sa terestră și, respectiv, eternă; aici sunt două personaje diferite.

Hyperion și Luceafărul, îngerul și demonul/ insurgentul/ rebelul, Sarmis și Brigbel, Dan și Dionis, Ioan și Toma, umbrele, gemenii sunt însă, în definitiv, fețele/ avatarii unei singure personalități complexe, care încearcă să se clarifice. Este ușor de constatat, în cazul lor, confuzia dintre angelitate și demonism, între masculin și feminin – portretele avatarilor săi din nuvele au trăsături ale frumuseții și sensibilității feminine. Dedublarea/ hibridizarea[9] reprezintă un element esențial eminescian.

Luceafărul-Hyperion este un personaj hibrid – după cum am afirmat –, angelico-demonic (numele de Luceafăr sugerează demonismul, iar Hyperion angelitatea/ serafismul caracterului său), așa cum sunt și Toma, Ioan sau Ieronim, înzestrați frumusețe și sensibilitate angelice, dar animați de o revoltă și o indignare demonice (deși, dacă stăm să judecăm bine, adesea revolta sau insurgența acestor personaje este generată de setea de dreptate și nu ar merita, pe drept cuvânt, apelativul demonică).

Și, da, Eminescu tinde spre unitate, sau, mai bine zis, spre clarificarea acestui hybris. Femeia avea tocmai acest rol: „Ea nici poate să-nțeleagă că nu tu o vrei…Că-n tine/ E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,/ C-acel demon plânge, arde, neputând s-auză plânsu-și,/ Că o vrea…spre-a se-nțelege în sfârșit pe sine însuși” (Scrisoarea V). Vom încerca mai târziu să elucidăm această problemă.


[1] Idem, p. 389.

[2] Idem, p. 438: „Tu din eternul meu întreg/ Te-ai smuls o stea senină/ Cum vrei puterea mea s-o neg,/ Lumină din lumină! // Căci tu Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune…/ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi/ Să-ți dau înțelepciune?”. Ultimul vers este o aluzie la regele Solomon, care a cerut de la Dumnezeu înțelepciune.

[3] Aluzie la: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Lc. 10, 18).

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 386. Expresia „cine știe cine” apare și în poezia Duhovnicească, a lui Arghezi, și îl indică pe cel rău, pe diavol.

[5] Idem, p. 389.

[6] Aluzie la pretenția lui Lucifer: „mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza jilțul meu” (Is. 14, 13).  Dar întreg contextul este grăitor și îl vom reproduce: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!” (Is. 14, 12-13).

[7] Sicriul lumilor, pentru că în altă parte citim: „Văd caosul că este al lumilor săcrii”, la dispoziția lui Satan, „arhanghel al morții cei bătrâne” (Andrei Mureșanu).

[8] M. Eminescu, Opere, VII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 184.

[9] Însă hibrizii sunt o obsesie mai veche în literatura noastră, de regăsit și la Cantemir, cel ce a creat mai multe astfel de personaje în Istoria ieroglifică.

Did you like this? Share it: