Titlul volumului Operele imperfecte e dat de ideea conținută în poemul  Lecția despre cub – poem pe care eu l-am comentat deja, altădată[1].

Poate părea ciudat că, după ce se străduise a ne oferi, în Epica magna, cel mai reușit volum al său din punct de vedere estetic (după propria mărturisire a poetului), titlul volumului următor este el însuși o declarație antiestetică sau, mai bine zis, antiestetizantă. Pentru că nu principiul estetic este condamnat (și condamnabil), ci principiul estetic absolutizat.

Pentru că absolutizarea lui înseamnă, de fapt, aneantizarea valorii artistice, transformarea artei într-un obiect de cult al modei trecătoare, într-o vedetă fără substanță.

E posibil ca acest protest al lui Nichita să fi fost îndreptat și împotriva celor care i-au contestat valoarea estetică a volumului Epica magna, adică tocmai latura la elaborarea căreia lucrase atent, după declarația poetului.

Volumul Operele imperfecte stă sub semnul presentimentului morții:
„Îmi mirosea a înserare a vieții” (Deșert);
„Au început să-mi lustruiască coșciugul /…/ M-a izbit îngerul în spinare, mamă/ nu sub forma plăcerii/ ci în chipul tăcerii” (Ciocârlia);
„Simt cum îmi crește un mormânt” (Cântec III);
„Muște albastre, muște albe, muște verzi/ țin loc de gene./ Miroase a sfârșit de lume,/ a cruci și a semne” (Euclid și soldatul latin);
„În ales te îmbraci de singurătate/ cu moarte” (Alesul).

Dar nu e vorba numai de un presentiment (care s-a adeverit), ci și de sentimente copleșitoare de inutilitate generală a lucrurilor, de dezamăgire crudă și de neputință, însoțite de o revoltă nemaiîntâlnită (în volumele anterioare) împotriva faptului de a se fi născut.

Toate acestea, combinate, produc o poezie sângeroasă, care, ideatic și sentimental, este opusul acelui Nichita din O viziune a sentimentelor sau 11 elegii. El însuși simte că „îmbătrânesc…între aceste ruine adolescente,/ între coloanele care însă mai miros/ a piatră proaspăt lustruită” (Starea medie). „S-a mistuit zeul” (Starea medie) și „Ah, doamne, eu sunt împărat/ ce-a fost odată/ ca și niciodată” (Basm).

E un volum scris sub auspicii sumbre pentru poet, o carte neagră dacă e să o caracterizăm după starea de spirit care i-a dat naștere, fiindcă se simțea într-o stare de „prăbușire”, ca și cum „nimeni cel dornic de neființă/ îi străbătuse aripa” (Clepsidra)

Un volum în care Nichita se luptă cu el însuși și cu poezia, cu Dumnezeu și cu toată lumea: „se aude Dumnezeu pe după codri lătrând” (Cântec III), „mie însumi îmi sunt un cal troian” (Calul troian) și dacă „mă voi spăla cu un cuvânt/ economie de apă fac” (Starea confesiunii).

Iar celorlalți le spune: „Voi nu știți, dragii mei, că sunteți morți /și când mișcați, că sunteți trași la sorți,/ că n-aveți Rubicon,/ că n-aveți Domn,/ că este nu este. /…/ Ah, vai mie, vorbesc morților” (Alesul).

Pare că depresia și sentimentul absurdului au cucerit ultimele redute de optimism ale poetului și sunt pe cale să îi epuizeze resursele de bucurie și de speranță.

Voi cita consistent din studiul meu din 2002, pentru că am punctat acolo foarte bine ideile esențiale ale acestui volum de versuri:

„Volumul Operele imperfecte (1979)[2] apare la puțin timp după Epica magna, dar el reprezintă o schimbare esențială în poezia nichitiană. Aş putea spune că Nichita a renunțat la poezia pe care a scris-o până acum, pentru o cu totul altfel de poetică. […]

De acum înainte, poezia lui Nichita nu face decât să măsoare această sciziune între sine şi sine, între om şi logosul său, încât limbajul devine o monadă absurdă, o perfecţiune imperfectă – o perfecţiune a limbajului care se subminează pe sine prin conştiinţa inconsecvenţei interioare. […]

De acum, trecând prin ultimele volume şi până la sfârşitul vieţii, poezia sa va fi un strigăt, o încercare disperată de a recuceri redutele poeziei, de a afla perfecţiunea în care a crezut atât de mult – în geniul său – dar sfârşeşte de cele mai multe ori prin a fi învins de o forţă supraumană, de propriul său demonism – de unde şi numeroasele viziuni sângeroase ale lui Nichita.

Poetul încearcă acum o scriere cu tine însuţi[3] absurdă, adică cu propriul sânge, folosit în loc de cuvânt, o hemografie[4], în care fiinţa umană încearcă să se transporte în fiinţa cuvântului, să-şi exprime ceea ce îi este propriu, cu sine însuşi, ignorând diferenţa specifică, incompatibilitatea ontică între sine şi cuvânt.

Drept urmare, dialectica poeziei se schimbă radical, transformându-se într-o filosofie poetică aparte, în care absurdul nu este unul programatic, ci rezultă din neputinţa de a fi absolut exact, este un dicteu semi-automat al unei minţi şi al unui suflet care se vrea cât mai precis exprimat în cuvinte, dar care descoperă tragedia non-sensului, ca oglindă a celui existenţial şi chiar exacerbare a lui.

În poemul Papirus cu lacune, Nichita devine durere transparentă prin care nu ştiam cine privea pe cine privea, pentru că, într-adevăr, poezia lui s-a transformat într-un strigăt de durere şi de neputinţă, o mare metaforă a durerii de multe feluri.

Acum devine iconoclast, atât faţă de Divinitate, cât şi faţă de viaţă şi de vechile sale idealuri: iubirea, poezia, arta. Viaţa este o condamnare la moarte, …o coerenţă balansând între nimic şi nimic (Cele patru coerenţe fundamentale), contemplarea devenind inutilă, iar cuvântul, el, e dumnezeu, şi/ de la începuturi nu se mai întruchipează/ în făpturile cele vii. Chiar şi trupul omului este rău alcătuit, erezie care se răsfrânge în absurdul poeziei, care ar trebui să fie după icoana omului.

Poetul descoperă că potcoave la copitele cailor suntem (Mâna împăratului)  şi că mă trag amintirile în jos (Cântec liniştit), iar îngerul obosit şi supărat/ m-a pălmuit cu aripile pe faţă, lovindu-l cu zbor invers (Iacob şi îngerul).

De la bucuria întâmplării că sunt, de la descoperirea entuziastă a mirabilului existenţei, Nichita trece printr-o criză de a se simţi aleatoriu şi ne-indispensabil: Ah, n-aş fi vrut niciodată să am durerea/ de-a fi întâmplător (Cu ochii roşii căutând o lege), căci n-am nici o înţelegere… Pentru ceea ce există, nu am/ decât existenţă (Încercarea lui Iov).

Existenţa devine inutilă şi supărătoare, un aer înecăcios/ al faptului că sunt (Starea medie), şi în care poetul se simte prizonier în templul poeziei sale, un zeu care a pierit sau un idol fără viaţă: Îmbătrânesc necheltuit şi neschimbat pe nimic/ între aceste ruine adolescentine, / între coloanele care încă mai miros/ a piatră proaspăt lustruită.// Câteodată mă mai uit lung/ înspre focul din cer/ unde s-a mistuit zeul.

Din această cauză, Mi se face somn de frumuseţe/ şi moarte de sublim (Liniştea de după mit).

Dar sublimul îl mai vizitează câteodată, ca un regret, ca în poezia Evocare, şi mai ales în versul Ea era frumoasă ca umbra unei idei. Ea era frumoasă ca umbra unei idei de perfecțiune. Deşi numai o umbră din această frumuseţe, ea era totuşi frumoasă,  spinarea ei mirosea a piele de copil şi a piatră proaspăt spartă, dar şi a strigăt dintr-o limbă moartă, unind viitorul cu trecutul şi moartea cu viaţa; transcende efemeritatea, unind materialitatea cu inefabilul: nu avea greutate, ca respirarea/  Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari/ era sărată ca sarea/ slăvită la ospeţe de barbari.

Ea putea să aducă salvarea, pentru că întruchipa izbăvirea de potopul care pare să îl înece pe poet: Ea era frumoasă ca umbra unui gând./ Între ape, numai ea era pământ.

Născut pentru o altă vorbire (am parafrazat o metaforă din poemul Amurgul credinţei – aluzie la nitzscheanul amurg al zeilor), Nichita se simte ca peștele pe uscat, în această limbă care nu este poezească şi în care nu poate să creeze ce vrea el, ci cămașa asta a vorbirii/ mi-au asudat, s-au murdărit,/ în lacrima gândirii,/ în care s-au sleit (Cântec).

Poezia devine astfel o lacrimă a gândirii, iar poetul s-a schimbat în perlă… din pricina unei idei/ care nu există pe pământ (Transformarea în perlă).

Chiar dacă se spune că sfârşitul încununează opera, Nichita ştie că Niciodată tristeţea/ nu se va încorona cu o coroană (Fără de nume).

Ca-ntr-un shakespearian joc, poetul declară hamletian că îi imit pe oameni (Dialog cu puricele verde de plantă) sau, rege/ pe un tron în prăbuşire… mărturisesc că mi-e strâmtă coroana,/ prieteni, ca un orizont îmi sunt tâmplele,/ ca o stea sau ca un glonţ îmi este coroana,/ de-a dreptul în frunte (Schimbarea la faţă).

Nichita îşi recunoaşte înfrângerea care îi transformă gloria în suferinţă, şi faptul că poezia lui s-a transformat în vaerînfrângerea mea schimbând-o în vaer, în poemul cu titlu sugestiv La începutul sfârşitului.

În aceste poeme, numai gura mi-a rămas/ pentru surâs (Imediat), fără ca să mai surâdă şi sufletul prin ele.

Prea puțin mai poate poetul să zâmbească, și atunci însă rezultă mai mult o grimasă: Ce repede se stinge lumina unei mâini/ ce ți-a atins privirea întinsă ca un sunet/ și cât de stoarse stelele lămâi/ acresc înfriguratul umblet/ și cum arată ceasul tău solar/ la miezul nopții doar amiaza zilei,/ mai rămânându-te barbar/ la marginea latinei./ Voi spune nu cuvinte, ci statui/ pe care de al Romei frig astral/ le-acopăr cu un sânge amărui/ și, și cu șeaua smulsă de pe cal (Cântec).      

Nichita schimbă logica poeziei nu după o logică fantezistă, ci după o logică a tristeții sale, care încearcă să facă din sânge, daltă și care ar vrea să schimbe răul în bine și caprele în oi: Oificarea caprelor.

După cum se observă, metaforele tristeţii sunt o coroană care doare, dar impactul lor, în limbaj, aduce cu sine o realitate mai zguduitoare prin realismul ei, mai şocantă.

De aceea, numeroasele imagini ale nașterii și ale morții – care pot părea redundante  – sunt expresia unei neliniști existențiale autentice: Nu, nu, nu/ strigă în dureri mama mea, născându-mă/ nu, nu, nu/ strigă ea născându-mă; –/ viața nu e pentru ucidere/ viața nu e pentru ucidere./ Soldatul nădușit zise:/ – Ce sânge, cât de mult sânge/ și ce miros și ce strigăt/ dă femeia când naște/ și fără de nevoința glonțului, –/ revolverul soldatului era cotrobăit de furnici/ pe mare și pe deasupra mării/ soldatul dezbrăcat/ răsărea odată cu luna (Mama mea și soldatul ei).

Sfârşitul poemului are un aer holderlin-ian sau trakl-ian, iar Nichita încearcă să-și universalizeze sentimentul tragic, pentru că numai contopit într-o durere mai mare, el are valoare.

Volumul se încheie tot cu o lecție de geometrie, în care cercului…i se cere iertare pentru că, în mod abuziv, a fost tăiat în două şi s-a făcut o sciziune în unitatea lui” [5].

Numai că această „cu totul altfel de poetică”, pe care o sesizam atunci, nu va fi dusă mai departe. Căci, după cum am arătat, în Noduri și semne „poemele lui sunt pentru încântarea noastră, dintr-un gest de umanitate, care l-a făcut disprețuit sau iubit”, el dorind „să rămână în conștiința noastră cu o fotografie de tinerețe, de o angelitate jovială unică. Nichita nu a vrut să mai schimbe acest autoportret romantic în versuri”[6].


[1] A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/29/arta-nu-este-superioara-omului/.

[2] Nichita Stănescu, Operele imperfecte, Ed. Albatros, 1979.

[3] Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, vol. I, op. cit., p. 5.

[4] Ibidem.

[5] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești, op. cit., p. 119-126, cfhttp://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/26/nichita-stanescu-fenomenul-limbii-poezesti/.

[6] Idem, p. 128.

Did you like this? Share it: