Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 4-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

ce este pentru noi păcatul? Ce se întâmplă când noi păcătuim? Pentru că Domnul i-a spus celui vindecat de către El: „Vezi, sănătos te-ai făcut [Ιδε ὑγιὴς γέγονας]! Să nu mai păcătuiești [μηκέτι ἁμάρτανε], ca nu ceva mai rău să ți se facă ție [ἵνα μὴ χεῖρόν τί σοι γένηται]!” [In. 5, 14, BYZ].

În limba greacă, χείρον [heiron] este comparativul lui κακός [cacos], care înseamnă rău. Iar Domnul ne spune că mai răul vine în viața noastră dacă păcătuim, în cunoștință de cauză, împotriva milostivirii lui Dumnezeu.

Căci cel care fusese în slăbiciune [ἐν τῇ ἀσθενείᾳ] timp de 38 de ani [In. 5, 5, BYZ], ajunsese astfel datorită păcatelor lui. El suferise pentru păcatele sale și nu pentru că era un om Drept.

Și când Domnul l-a vindecat și omul s-a făcut sănătos, El l-a atenționat că păcătuirea înseamnă boală, că ea ne îmbolnăvește și că, mai răul, vine când noi nu vrem să ne îndreptăm viața, nici măcar atunci când reprimim, în dar, sănătatea pe care noi am pierdut-o prin iresponsabilitatea noastră.

Pentru că sănătatea e darul mântuirii noastre. E darul prin care noi suntem capabili să ne mișcăm, să umblăm, să ne nevoim, să muncim, să facem binele care ne sfințește. Însă când noi ne îmbolnăvim, ne îmbolnăvim tocmai pentru că am exagerat cu ceva anume, tocmai pentru că am păcătuit în sufletul și în trupul nostru. Și păcătuim față de sănătatea noastră prin multa mâncare, prin multa băutură, prin mâncare și băutură improprii firii noastre, prin multa muncă, prin multa relaxare, prin neodihnirea noastră, prin neatenția la nevoile noastre sufletești și trupești.

Și păcătuim în ascuns, păcătuim fără privirile celorlalți, și credem că acest lucru nu se vede. Credem că nu are urmări în noi, în ființa noastră. Însă orice păcat are urmări reale în ființa noastră! De aceea, orice păcat trebuie spovedit. Pentru orice păcat trebuie să cerem iertarea lui Dumnezeu. Pentru orice păcat al nostru trebuie să ne pară rău, pentru că orice păcat e distructiv, e mortal…

La prima vedere, a nu citi cărți teologice, cărțile Bisericii, pare a nu avea „urmări” prea mari în ființa noastră. Mulți cred că „se poate trăi și fără”…citirea de cărți teologice. Însă acolo, în aceste sfinte cărți ale Bisericii stă tot modul nostru de-a fi și toată știința mântuirii noastre. Cum fără regulile de circulație nimeni nu ajunge un șofer admirabil, tot la fel nimeni nu poate să se lumineze și să se educe și să se schimbe interior fără teologia Bisericii. Pentru că teologia Bisericii e începutul, e cuprinsul și împlinirea vieții noastre bisericești și a mântuirii noastre.

De aceea, prostia, bădărănia, nesimțirea, neatenția, nepăsarea, neștiința, răutatea, superstițiile, ereziile se nasc din…necitirea cărților Bisericii. Pentru că Dumnezeiasca Scriptură, cărțile Sfinților Părinți, cărțile de slujbă ale Bisericii, dogmele și canoanele Bisericii și întreaga Tradiție și întregul cult și întreaga experiență și istorie a Bisericii reprezintă adevărata academie și cea mai înaltă a acestei lumi. Pentru că la academia divino-umană a Bisericii nu învățăm să ajungem ingineri sau avocați sau politicieni, ci învățăm cum să ajungem Sfinți. Iar Sfinții vor moșteni lumea transfigurată, întreaga creație care va intra în mod deplin în Împărăția lui Dumnezeu.

Iar când auzim aceste lucruri, atât de mari, de copleșitoare, atunci cuvintele Domnului nostru au cel mai mare impact în inima noastră. Pentru că nu trebuie să păcătuim și mai mult decât am făcut-o până acum, dacă am cunoscut milostivirea Lui.

– Și când am cunoscut noi milostivirea Lui?

– Când cuvintele Lui ne-au schimbat viața. Când El ne-a chemat în Biserica Sa și am cunoscut slava Lui și „ne-am umplut de viața Lui cea nesfârșită”[2]. Pentru că, ori de câte ori ne spovedim și ne împărtășim cu Domnul, noi ne umplem de slava dumnezeirii Sale, ne curățim, ne luminăm și ne sfințim duhovnicește, pentru că ne unim în mod ființial și cel mai profund cu Domnul slavei. Și de aceea, noi suntem intimii Lui, noi suntem uniți duhovnicește, în mod interior, cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre, cu Cel care este deoființă și împreună-veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că prin unirea noastră cu El, Hristos Dumnezeu ne face sălaș al Treimii celei Preasfinte, pentru că slava Treimii coboară în noi și, prin ea, Dumnezeul nostru treimic e cu noi și în noi, învățându-ne toată dreptatea și tot adevărul și toată sfințenia.

Pentru că mai răul vieții de aici înseamnă păcătuirea cu obstinație, păcătuirea pe considerentul că „Dumnezeu nu ne face nimic, nu ne pedepsește, dacă nu ne-a făcut până acum”. Și tânărul/ tânăra trăiesc „aventuros” cu această înșelare drăcească în inima lor, se cred puternici și frumoși și sănătoși și…starea lor de sănătate relativă sau aparentă îi face să…se simtă „în stare” să păcătuiască. Chiar „se întrec” în păcătuire, în cine păcătuiește mai mult și mai greu. Pentru că ei cred că păcatul „nu există”, el „nu are urmări”, ci tot ceea ce noi facem în viață e „bine”.

Ba, mai mult, nu numai tinerii sunt imaturi în problematici de viață interioară, ci și cei maturi, ba chiar și oameni bătrâni sau foarte bătrâni. De ce? Pentru că viața interioară, duhovnicească, se înțelege și se trăiește numai în Biserică. Pe ea nu o poți învăța „la școala vieții”, cu care mulți se laudă, pentru că numai pe ea au frecventat-o. Ci viața cu Dumnezeu o învățăm numai de la El și numai în Biserica Lui, aici, unde El locuiește în noi și între noi, fiind pacea și bucuria noastră cele veșnice.

Așa stând lucrurile, nu veți afla mai nimic despre ce înseamnă patimă și virtute de la școală, de la mall sau de la televizor, dar veți afla lucruri punctuale despre acestea două și despre multe alte lucruri ale mântuirii noastre, dacă veți citi Filocalia românească, capodopera traductorială a Dumnezeiescului Dumitru Stăniloae, Părintele nostru, al tuturor românilor ortodocși. Căci el ne-a pus în brațe știința mântuirii oamenilor, pe care Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii au trăit-o și au lăsat-o în scris pentru mântuirea noastră.

Dar dacă noi nu citim și nu cunoaștem știința mântuirii, a sfințirii omului în Biserică, atunci înseamnă că ea nu există? Dacă nu am fost cu toții pe lună, înseamnă că racheta nu există? Dacă nu am văzut cu toții rinoceri sau elefanți și i-am văzut doar la televizor și online, înseamnă că rinocerii și elefanții nu mănâncă și nu se înmulțesc?

Însă, sunt enorm de multe lucruri pe care nu le știm și nu le înțelegem, și de aceea nu putem sta o zi degeaba fără ca să cunoaștem altceva din marea creație a lui Dumnezeu. Căci dacă pierdem ziua, noi suntem mai mici, noi stagnăm, noi ne autolimităm în materie de cunoaștere și experiență. Dar dacă facem din viața noastră o viață de studiu și de rugăciune, o viață de experiență și de comuniune și de comunicare, atunci ne lărgim mintea, ne lărgim inima, ne extindem la nesfârșit experiența, pentru că devenim oameni care îmbrățișăm tot mai mult, cunoaștem tot mai mult, suntem tot mai mult.

Dar eu am întâlnit oameni, cu siguranță și dumneavoastră, care nu vor…mai mult. Am întâlnit oameni care se tem să fie mai mult decât sunt, să facă mai mult, să iasă în evidență. De ce? Pentru că nu vor „să aibă probleme”. Probleme de…invidie, de răutate, de nesimțire. Nu vor să fie agasați de oameni, nu vor să fie vorbiți de rău, nu vor să fie invidiați și să li se pună piedici peste tot. Și, într-un anume fel, acești oameni au dreptate: dacă faci multe lucruri ești „luat la ochi”. Luneta e pusă pe tine. Lupa e pusă pe tine. Ți se caută noduri în papură, ți se caută prin gunoaie, ți se ascultă telefoanele, informatorii în jurul tău roiesc și toți se dau de „prieteni” ai tăi la cataramă. Dar ei nu sunt „prieteni”, ci ciripitori!

Și când spun că pot să facă mai mult, dar nu pot tocmai din cauza ciripitorilor, a invidioșilor de profesie, a răzbunătorilor calificați, da, ei au drepta- te! Însă au dreptate pe sfert.

Pentru că reversul medaliei e acesta: mediocritatea nu înseamnă niciodată împlinire, ci renunțare la tine însuți, sinucidere interioară. Ținerea talanților în nelucrare, pentru a nu avea probleme în viață, înseamnă a nu-ți asuma riscurile împlinirii, adică ale sfințeniei. Căci viața are riscurile ei, iar sfințenia are riscuri și mai mari. Fiindcă nu oamenii, în primul rând, se luptă cu noi, când vrem să ne sfințim viața, ci tot Iadul se luptă cu noi.

Dar riscurile sfințeniei ne fac să câștigăm totul. Ele ne bagă în Rai. Pentru că Iadul și oamenii lui de pe pământ se luptă cu noi, însă mai puternic decât toți e Domnul slavei, e Stăpânul vieții noastre, e Dumnezeu Pantocratorul, Cel care ne ține pe toți în palma Sa cea prea delicată, pe niciunul netrecându-ne cu vederea. Iar a rămâne submediocru sau mediocru cu bună știință, deși ai multe potențe de la El, înseamnă a-L desconsidera enorm de mult pe Cel care ți le-a dat, dimpreună cu marele dar al vieții și cu marele dar al sănătății.

Astfel că, noi nu ne putem permite o viață de lene, o viață de nelucrare, ci viața noastră e sfințenia. Și cine nu vrea să se sfințească, nu vrea să fie viu în veci. Cine nu vrea să se sfințească nu vrea să fie mădular real al Bisericii și nici moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul ne vorbește despre lume și ne spune că noi nu suntem din lume, pentru că El ne-a ales pe noi din lume [In. 15, 19, BYZ] și ne-a umplut de slava Lui și de tot adevărul mântuitor , ne spune că noi, creștinii Lui, suntem în mod fundamental alții, la nivel interior, decât lumea care trăiește la întâmplare. Că noi, pe-afară, deși părem „ca lumea”, în interiorul nostru nu suntem ca ea. Pentru că în interiorul nostru noi suntem plini de slava Lui și de virtuți dumnezeiești și de tot adevărul Bisericii, pentru că priveghem continuu la mântuirea noastră, și nu suntem niște pierde-vară, mânați de tot felul de iluzii și de mode ale lumii noastre.

Nu, noi nu suntem la fel! Ci noi suntem diferiți față de lume. De aceea, lumea ne urăște [In. 15, 19, BYZ]. Pentru că El ne-a ales pe noi din lume și ne-a curățit și luminat și sfințit prin Dumnezeieștile Taine ale Bisericii și ne-a făcut fără prihană, fiii după har ai lui Dumnezeu, „seminție aleasă [γένος ἐκλεκτόν], împărătească preoție [βασίλειον ἱεράτευμα], neam sfânt [ἔθνος ἅγιον], popor întru păstrare [λαὸς εἰς περιποίησιν]” [I Petr. 2, 9, BYZ]. Căci noi suntem sfințiți de El pentru că Dumnezeu vrea să ne păstreze/ să fim cu El pentru toți vecii și nu numai pentru viața de acum și de aici. El ne sfințește și ne păstrează în comuniunea cu Sine pentru toți vecii. De aceea, mai binele nostru, care este sfințenia, e pentru binele cel veșnic al vieții noastre.

Căci noi trăim aici, în istorie, o viață sfântă în Biserica lui Dumnezeu, dar numai pentru a trăi veșnic în slava lui Dumnezeu, dimpreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. De aceea, noi, acum, ne pregătim pentru veșnicia cu Dumnezeu și nu pentru „moartea eternă”, căci nu există „moarte eternă” pentru noi, cei înviați întru El.

Din acest motiv, viața creștină este cel mai pozitiv și mai plin de bucurie mod de existență din această lume. Pentru că noi suntem plini de slava, de sfințenia și de bucuria cea veșnică a lui Dumnezeu. Și praznicul Învierii Domnului în care suntem, acest praznic de multe zile și care e plin de bucurie și de seninătate, este o icoană palidă a veșnicei bucurii cu Dumnezeu. Pentru că bucuria lui Dumnezeu este inexprimabilă. Bucuria Lui copleșește orice minte rațională. Dar ea, bucuria lui Dumnezeu, este conținutul vieții noastre interioare. De aceea noi nu suntem ca lumea, adică ca cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu și nu sunt inimi cu El. Pentru că lumea care nu Îl cunoaște pe El e singură în ea însăși, e fără bucurie, e fără nădejde. Dar nădejdea noastră e Dumnezeu și El nu ne rușinează niciodată. Pentru că El e pacea, El e bucuria, El e frumusețea noastră duhovnicească, El e Cel care ne umple de sfințenie și de bucurie.

Însă…cel care ne mănâncă bucuria din noi e tot păcatul pe care îl săvârșim. Tot păcatul, toată patima, toată neștiința teologică și practică sunt cele care ne urâțesc interior. Minciuna, curvia, iubirea de bani, indiferența la durerile altora, nemilostivirea, răutatea, vorbirea de rău, judecarea aproapelui nostru, desconsiderarea lui pe diverse motive bizare sunt cele care ne fac inumani. Și dacă devenim inumani, atunci nu semănăm cu Dumnezeu, cu Cel care S-a făcut aproapele și prietenul nostru.

Pentru că aproapele nostru ne face să Îl vedem pe Hristos în el. Când îi vedem pe oameni trebuie să Îl vedem pe Cel care a murit pentru păcatele noastre, ca viață să avem întru El. Când îi vedem pe ei, trebuie să avem conștiința că ei sunt chemați, împreună cu noi, la aceeași moștenire părintească veșnică, la Împărăția cea veșnică.

Dar unde aproapele nostru nu poartă chipul lui Hristos sau când noi nu vedem în el pe Hristosul nostru, atunci el este „un nimeni” pentru noi. Și îl batjocorim și îl minimalizăm și îl excludem și îi facem probleme, pentru că conștiința noastră este decuplată momentan de la sursa vieții, Care e Dumnezeu. Pentru că atunci când păcătuim mult și ne urâțim interior, ne adormim conștiința, o facem în mare parte nelucrătoare. Și de aceea îndrăznim mereu și mereu să facem rele peste rele. Stivuim rele peste rele și ni se pare că „am driblat” viața…Dar nu am câștigat nimic în fapt, decât o interminabilă silă față de noi înșine. Care, atunci când lăsăm conștiința să ne mustre, sporește tot mai mult.

Pentru că păcatul nu e firesc pentru noi, nu e normal, nu ne caracterizează! Păcatul e boala care ne face urâți, e întunericul interior care dă pe afară, e o priveliște groaznică, pentru că e o sinucidere lentă.

Însă cine înțelege asta, până când nu e prea târziu? Cine ia în seamă păcatele pe care le face zilnic și le pune pe hârtie pentru ca să le spovedească? Cine se gândește la mântuirea lui și a întregii lumi? Care e creștinul ortodox, care iubește viața cu Dumnezeu și vrea să îi aducă pe toți la comuniunea cu El?

Așadar, iubiții mei, ajutorul nostru este Dumnezeu [Ps. 61, 9, LXX] și a Lui este mila [Ps. 61, 13, LXX]. Și El va răsplăti fiecăruia după faptele lui [Ibidem].

De aceea, să gândim la ce este bun și frumos și să facem voia Lui în toate zilele vieții noastre, pentru ca să fim cu El în toți vecii!

Hristos a înviat!

Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă bucure întru toate, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 4 mai 2017, cu 18 grade la ora 8. 30. O zi de joi. Terminată la ora 11. 11.

[2] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 280. Ultima rugăciune din Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasilios cel Mare.

Did you like this? Share it:

Previous

Predică la 12 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2017]

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [65]

7 Comments

  1. sorin

    Doamne ajuta. Am trait acest mai rau din cauza pacatului si stiu ca este adevarat. Daca nu ascultam de El, Dumnezeu Se indeparteaza de noi din ce in ce mai mult. multa sanatate!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, domnule Sorin! Iar dacă v-ați înțelepțit în mod practic e un lucru bun. Pentru că puteți spune și altora că păcatul nu te face niciodată „mai deștept” sau „mai bun”, ci el te urâțește interior.

  2. Ioana

    Învățătura cărților bisericești este sfântă și curată. Numai noi nu ne dăm seama de importanța ei majoră pentru mântuirea sufletelor noastre. Doamne ajută, Părinte, să vă dea Dumnezeu și Maica Domnului multă sănătate și putere de muncă în continuare!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc pentru rugăciune și pentru mesaj, doamnă Ioana!

      Și e un mare adevăr faptul că în cărțile bisericești noi găsim o învățătură dumnezeiască, plină de descoperiri dumnezeiești, care ar trebui să fie știută de către toți. Pentru că ea e mântuitoare pentru noi.

      Iar cărțile de cult fac parte integrantă din Sfânta Tradiție a Bisericii. Un lucru care trebuie cunoscut de către orice creștin ortodox în parte, pentru că învățătura teologică din cărțile de cult e normativă pentru noi toți.

      Vă doresc numai bine și mult spor în tot ceea ce întreprindeți!

  3. Meletie Adelfos

    Urmările păcatelor se simt în noi imediat după ce păcătuim chiar dacă nu vrem să recunoaștem. Ne simțim imediat tulburați, neliniștiți și bucuria noastră se întunecă și nu mai avem sufletul ușor ca înainte. Și invers: conștiința curată ne face bucuroși și liniștiți.Prin păcate ne împlinim dorința de plăcere dar nu ne simțim bine cu ce am devenit. Doamne ajută, Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Frate Meletie,

      aveți dreptate întru totul! Urmările păcatului sunt imediate, căci ele încep din momentul păcătuirii. Lăsăm păcatul să ne corupă și mai mult, să ne strice interior, și oricât dorim noi să mimăm că „ne e bine”, noi știm cu toată ființa noastră că nu ne e bine. Pentru că păcatul afectează întreaga noastră persoană și nu doar o parte din ea.

      Tot la fel, curățirea de patimi scoate păcatul din întreaga noastră ființă și nu numai din minte sau din inimă sau din trup. Și subliniez asta, pentru că mulți cred că păcatul ne afectează parțial sau deloc.

      Tocmai de aceea sunt și indiferenți sau tratează cu larghețe problema păcatelor și a spovedirii lor: pentru că ei cred că „pot trăi” cu păcatul în casă, adică cu moartea. Însă un om conștient de păcatele lui nu poate să stea cu mortul în casă, ci îl îngroapă prin pocăință și se curățește de moartea interioară prin spovedirea și împărtășirea cu Domnul.

      În ceea ce privește „împlinirea dorinței de plăcere” prin păcătuire aceasta e o înșelare demonică. Pentru că în acest caz avem de-a face cu o simțire pervertită a plăcerii. Pentru că păcatul nu ne „împlinește”, ci ne însingurează, ne rupe de Dumnezeu și de oameni.

      Adevărata plăcere însă, plăcerea curată, binecuvântată e cea trăită în relația cu Dumnezeu, în care ne bucurăm de El și ne veselim întru slava Lui, dar ne bucurăm și de oameni, ca daruri ale lui Dumnezeu față de noi și ca persoane dialogice și comunionale în relație cu noi.

      Dar când credem că păcatul ne aduce „împlinire”, atunci credem că neascultarea de Dumnezeu e „un bine”. Însă neascultarea de Dumnezeu e însăși răul nostru, pentru că e alegerea noastră rea. Și dacă noi alegem neascultarea de Dumnezeu, noi aducem nefirescul în noi, adică păcatul, care ne face să gândim, să simțim și să acționăm inuman, adică pervertit.

      De aceea trebuie să spovedim tot păcatul și toată intenția noastră rea, pentru ca să fim liberi de moarte în noi înșine. De moartea spirituală, care e adevărata moarte a omului.

      Vă doresc numai bine și vă mulțumesc pentru prietenie!

      • Meletie Adelfos

        Sărut mâna Părinte, mulțumesc pentru răspunsul pe larg și vă doresc multă pace!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén