Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Întorcându-ne la problema planurilor/ perspectivelor, într-o tradiție foarte veche, care pornește din antichitate, lumea e un teatru pentru Dumnezeu, ipostază pe care Sfântul Pavel a tradus-o astfel pentru mentalitatea creștină (termenul românesc echivalent, în limba și literatura veche, era priveliște): Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe niște osândiți la moarte, fiindcă ne-am făcut priveliște lumii și îngerilor și oamenilor” (I Cor. 4, 9).

În creștinism s-a păstrat denumirea dar s-a pierdut semnificația de teatralitate/ reprezentație, ca și premisa lui Deus ludens. Sfinții Părinți și autorii de Vieți ale sfinților au perpetuat concepția de teatru al lumii, mai ales martirii fiind desemnați ca priveliște/ teatru al îngerilor și oamenilor.

Cultura bizantină a respins instituția teatrului (care a supraviețuit doar în primele șapte secole ale erei creștine), arta dramatică, dar a conservat concepția de theatrum mundi în accepțiunea pe care am menționat-o. Nu cu mult înaintea lui Eminescu, Dimitrie Cantemir, în Divanul, dezagrea comediile ca pe o pierdere de timp[1], dar utiliza conceptul de teatru (teatrul lumii), în mai multe ocazii, în Istoria ieroglifică, cu sensul de priveliște[2].

Despre faptul că Eminescu a receptat aceste semnificații ale teatrului dintr-un context creștin (Shakespeare, Gracián și Oxenstierna nu făceau excepție) –  Sfântul Ioan Hrisostom scria: „Viața aceasta este o scenă de teatru și vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc și toate visurile zboară când se arată raza luminei, tot așa și acum […] toate se strică, toate se nimicesc și dispar”[3] – ne conving mai multe argumente.

Semnificativ ni se pare că, în Memento mori, ideea de spectacol sau de teatru e inserată nu în tabloul Greciei antice, ci în cel al vechiului Israel:

Dar venit-a judecata, și de sălcii plângătoare
Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare;
În zădar rugați pieirea ­– muri se năruie și cad!
Cad și scări, ş-aurite arcuri, grinzi de cedru, porți de-aramă

Soarele[4] privește galben peste-a morții lungă dramă
Și s-ascunde în nori roșii, de spectacol speriat.

Funcția îndeplinită de draperiile norilor este evidentă. Dar nu numai lumea e teatru[5] pentru Dumnezeu („Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită” (Memento mori) – uimirea indicând un simptom al independenței cu care lumea vrea să se autoguverneze într-un gest de sfidare la adresa Creatorului ei), ci și Dumnezeu e teatru pentru lume, care încearcă să-I descopere chipul, deși măștile mitologice sau filosofice nu-L revelează: „icoana-ți n-o inventă omul mic și-n margini strâns./ Jucăria sclipitoare de gândiri și de sentințe [= rațiunea omenească],/ Încurcatele sofisme nu explic a ta ființă /…/ Cum ești tu nimeni n-o știe. /…/ Niciun chip pe care lumea ți-l atribuiește ție/ Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de ființi o mie,/ C-un cer încărcat de mite asfințești din ev în ev” (Memento mori).

Într-un elogiu suprem adresat lui Shakespeare, Eminescu afirma: „Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe/ Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe” (Cărțile).

În tabloul Greciei mitologice, într-un superb schițat peisaj alegoric din același poem, „înserează și apune greul soare-n văi de mite”. Dar soarele în Scriptură Îl indică pe Dumnezeu: „Soarele în ivire vestește […] făptura Celui Preaînalt” (Is. Sir. 43, 2) sau El Însuși este numit „Soarele dreptății” (Mal. 3, 20).

În versul lui Eminescu, Dumnezeu e Soare greu de cunoscut, care luminează în „văile de mite” ale acestei lumi, fără ca mitele să conțină altceva decât aproximarea adevărului despre El[6]: imagini/ icoane (în sensul larg al cuvântului, care nu e sinonim cu icoanele ortodoxe)/ reproduceri șterse, palide (inclusiv ideatice, nu neapărat picturale).

„Mii de ani cugetă-n mite la enigma încâlcită/ Care spațiul i-o prezintă cu-a lui lumi și cu-a lui legi” (Memento mori): peisajul cosmic reprezintă, de asemenea, reflectarea atributelor Sale, de către raționalitatea/ armonia și de către legile/ rațiunile cosmice sădite de El în univers, pe măsura receptivității rațiunii umane. Consecințele poetice sunt că orice există în acest univers poate fi considerat semnificant alegoric. De asemenea, consecutivă este și scrierea cu rune sau cu hieroglife a concepțiilor/ viziunilor eminesciene, pentru care contemporanii sunt la fel de iliterați ca și pentru alfabetul stelar.

Ruinele edificiilor istorice sunt urmele interogațiilor umane despre Dumnezeu: „Întrebările de tine/ Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine”. În suflet, autoscopia propriei istorii descoperă aceleași ruine ale interogațiilor: „Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare, /…/ De-oi vedea a ta comoară nu regret chiar de-oi muri. /…/ Eu un om de te-aș cunoaște, chiar să mor mi-ar părea bine”.

Cine este acest Dumnezeu pe care Eminescu vrea să-L cunoască ca pe un om? Dacă mitele nu conțin icoana lui Dumnezeu, dacă omul nu inventă icoana Lui, în mod paradoxal, el, omul, are în sine însuși icoana lui Dumnezeu, pe care nu poate s-o inventeze cu rațiunea sa decăzută.

O singură persoană din istorie poate să deslușească cel mai bine această taină, însuși Cel ce este Dumnezeu și om.

La Hristos (și la un alt eveniment creștin esențial) se referă și poemul intitulat Învierea[7], în care „Izvorul de viețe” este o sintagmă psalmică[8] și liturgică – și ne amintim că și Luceafărul se adresa Părintelui, spunându-i: „tu izvor ești de vieți/ Și dătător de moarte”[9].


[1] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 42: „comediile cele ce oamenii le fac nu strică cuiva ceva, fără cât zăbovesc fără dobândă”.

[2] A se vedea Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 36, 83, 163 etc.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei pastorale de la I Timotei, traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1861, trad. Arhiereu Theodosie A. Ploeşteanu, Bucureşti, ed. Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1911, p. 143.

A se vedea și cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 648-649, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] Aici pare a fi o personificare a astrului diurn, nu o alegorie. Dar se poate interpreta și că Dumnezeu, deși pedepsește după dreptate, nu este totuși indiferent față de suferința umană.

[5] Într-o variantă a Glossei (un alt titlu premergător al poemului: En spectateur): „mie-mi pare c-un actor sunt”, cf. M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 85, n. 1.

[6] Am expus anterior această idee în teza noastră doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 414-415.

[7] Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Şi negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună…miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”.

[8] Ps. 35, 9: „Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină”.

[9] Probabil o parafrază la Iov 1, 21, unde se spune că Dumnezeu este Cel care și Cel care ia viața: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”. Sintagma este binecunoscută din slujba de înmormântare.

Did you like this? Share it: