Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 5-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

săvârșim adesea un mare păcat în viața noastră, în viața noastră socială, și anume pe acela de a încerca să fim pe placul oamenilor, să îi mulțumim pe oameni cu ceea ce facem și spunem, păstrându-ne discursul în cadrul modului lor îngust de a vedea lucrurile, dar făcând abstracție de ce vrea Dumnezeu să facem. Adică îl punem în prim-planul vieții noastre pe om și nu pe Dumnezeu, deși noi suntem creștini, adică născuți duhovnicește de Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, și nu oameni de lume.

Și de ce facem asta? Pentru că nu vrem să avem „probleme” cu oamenii. Nu vrem să îi stresăm, să îi irităm, să îi enervăm cu prezența și cu vorbirea noastră, mai ales cu perspectiva noastră de viață atât de colosală, de bulversantă pentru omul nedus la Biserică, aceea că noi ne pregătim pentru veșnicia cu Dumnezeu, pentru o veșnicie preaveselă și preabucuroasă cu El, și nu pentru fala lumii, pe care o mănâncă mormântul.

Și pentru a nu stresa, ca nici noi să nu fim stresați de către ei, alegem să nu vorbim despre noi înșine, despre adevăratele noastre crezuri. Ne negăm în mod conștient identitatea în fața lor, ne comportăm în aparență ca ei, pentru ca să nu atragem invidia, dușmănia și ura lor asupra noastră. Însă acest lucru este inevitabil! Pentru că noi nu suntem din lume [In. 15, 19], nu suntem din lumea care își face din păcat o haină de gală, ci noi urâm păcatul în noi înșine, ne lepădăm de el, pentru că ne răstignim continuu toate gândurile, toate sentimentele, toate acțiunile, tot ceea ce suntem noi, pentru ca să trăim duhovnicește, adică cu Dumnezeu.

Însă, când vrem să trăim porțiuni din viața noastră pe placul oamenilor, dar nu și pe placul lui Dumnezeu, atunci ne menajăm sănătatea, ne gândim la liniștea și la imaginea noastră socială, vrem ca lucrurile să fie „mai ușoare” pentru noi…dar păcătuim grav față de Dumnezeul mântuirii noastre. Pentru că El dorește ca noi să ascultăm de El în toate clipele vieții noastre, căci El, prin slava Lui din noi, vrea să ne călăuzească spre modul de viețuire care Îi place Lui, dar care ne mântuiește și pe noi.

De aceea, Dumnezeu consideră momentele când noi ne dăm cu lumea ca momente de desfrânare, de rătăcire, de libertinaj, pentru că atunci ieșim din relația de iubire cu El și slujim idolului respectabilității deșarte.

Ce înseamnă să fii respectat în comunitatea în care trăiești, în breasla ta, în tagma ta? Înseamnă să fii apreciat pentru munca și viața ta, pentru modul tău de a fi care place majorității. Înseamnă să ai un nume bun printre oameni.

Dar a avea un nume bun printre oameni și a fi un om respectat de către ei, pentru că ai mai multe studii ca ei sau ești într-o poziție socială superioară lor sau pentru că ai făcut și faci anumite lucruri importante pentru conaționalii tăi nu înseamnă că ești și un om…plăcut lui Dumnezeu. Pentru că a fi respectabil/ venerabil/ bun pentru oameni nu înseamnă și a fi Sfânt. Iar lui Dumnezeu nu îi plac respectabilii, nu îi plac cei care în aparență par buni în fața oamenilor, în ochii lor, ci Lui îi plac Sfinții Lui. Lui Îi plac cei în care El locuiește, chiar dacă ei par sau nu par „buni” și „demni de respect” pentru toți oamenii.

Tocmai de aceea, adesea, Sfinții sunt considerați „păcătoși” și sunt lăudați impostorii, cei care par „buni” în fața lui Dumnezeu, dar ei sunt „buni” doar pentru cei miopi duhovnicește.

Și de ce laudă lumea pe cei care sunt ca ea? Pentru că lumea nu iubește verticalitatea duhovnicească. Nu îi iubește pe cei care vor să o schimbe din păcatele ei. Ci ea îi admiră pe păcătoșii „respectabili”, pe „descurcăreți”, pe fanfaroni, pe duplicitari. Pentru că lumea „se descurcă”, se complace în starea ei de cădere, își construiește autonomia interioară prin negarea sistematică a voii lui Dumnezeu în ea însăși și „binele” ei este teluric. E doar pământesc, fiind format din bani, afaceri, mâncare, băutură, drumeții, petreceri, relaxări…și multă grandomanie.

Tocmai de aceea, lumea nu-i iubește pe creștini și nu îi poate iubi niciodată cu adevărat, pentru că creștinii lui Dumnezeu pun pe primul loc în viața lor pe Dumnezeu și ei trăiesc pentru slava și voia lui Dumnezeu, în Biserica Lui și după învățătura revelată de El Sfinților Lui, se bucură de cele ale lui Dumnezeu, dar gustă din ele cu evlavie, consideră postul ca făcând parte din normalitatea vieții, văd în familie împlinirea reală, dar fără ca să excludă fecioria și monahismul, nu se cred stăpânitorii acestei lumi, dar trăiesc în ei cu arvuna vieții veșnice, unde Dumnezeu va împărăți dimpreună cu Sfinții Lui.

Iar lumea iubește pe ale sale [In. 15, 19]…și Sfinții pe ale lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții nu au nevoie de elogiile deșarte ale oamenilor, ci ei au nevoie de Dumnezeul mântuirii lor. Au nevoie să simtă în ei slava Lui și că El este cu ei întotdeauna.

Și această introducere, în care am distins pe omul teluric de cel duhovnicesc, am făcut-o pentru Evanghelia de azi [In. 4, 5-42], în care Domnul ne-a învățat să nu vorbim cu oamenii doar cele obișnuite, protocolare, ci să trecem la teme profunde ale vieții creștine. Pentru că El a început să discute cu Sfânta Fotini despre apa din fântână [In. 4, 7], încălcând obiceiul disprețuitor al iudeilor față de samaritei [In. 4, 9], și a ajuns să îi profețească și să Se reveleze în fața ei ca Mesias [Μεσίας] sau Hristos [Χριστός] [In. 4, 10-26], fără să se uite că ea, confidenta Lui, e o femeie păgână. Și asta pentru ca să ne spună nouă, tuturor, că așa trebuie să vorbim și noi cu oamenii lumești, cu cei care nu cred sau nu mai vor să vină la Biserică, deși ei sunt botezați ortodox: să vorbim duhovnicește, să vorbim serios, să vorbim principial. Dar nu ex abrupto, nu de la început, ci după ce pregătim terenul sufletesc pentru o discuție profundă, teologică, pentru o discuție de la suflet la suflet.

Căci omul lumesc este un munte de întrebări fără răspuns. El e avar, pentru că îi e frică de moarte, el se iubește pe sine, pentru că nu e iubit de nimeni în mod real, e neștiutor al lucrurilor importante, pentru că nu știe unde să caute răspunsuri pentru întrebările lui, dar, mai ales, nu are fundament, nu are stabilitate interioară, și se lasă tulburat de orice zvon, de orice panică, de orice frică. Și când tu, creștinul ortodox, vrei să vorbești cu el în cunoștință de cauză, când vrei să vorbești cu el, tu fiind un om duhovnicesc, și începi să îi răspunzi la întrebările lui și să îl liniștești, el se agață de tine ca de un colac de salvare, pentru că vede că tu ești stabil, tu ai rădăcini în comparație cu el.

Căci Domnul nu s-a uitat la faptul că ea era femeie, nu s-a uitat la păcătoșenia și neștiința ei, nu s-a uitat la faptul că ea era păgână, ci la faptul că ea era om. Ea era creația Sa, cea făcută după chipul Lui. Ea era un om care avea nevoie de certitudini. Și Dumnezeu stă de vorbă cu cei care au nevoie de încredințări, care au nevoie de relația cu El.

Tocmai de aceea, Evanghelia zilei ne încredințează de faptul că Iisus este Hristos, Cel prezis de Profeți, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel care a înviat a 3-a zi după Scripturi, și că El vorbește cu oamenii și îi încredințează despre divino-umanitatea Sa. Pentru că El dorește ca oamenii să Îl cunoască cu adevărat, să Îl iubească din toată ființa lor și să fie cu El în relație veșnică.

Și Sfânta Fotini, crezând în Hristos Dumnezeu, s-a făcut Apostolul Lui pentru neamul său și a fost convingătoare în fața lor [In. 4, 29-30], în așa fel încât Domnul a rămas două zile la samaritei [In. 4, 40]. Dar El le-a vorbit samariteilor, după cum îi vorbise și femeii, cu aceeași profunzime, și, de aceea, „[cu] mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui [πολλῷ πλείους ἐπίστευσαν διὰ τὸν λόγον Αὐτοῦ]” [In. 4, 41, BYZ]. Datorită propovăduirii Sale către ei.

Însă, dacă nu vorbim oamenilor despre cine suntem noi cu adevărat, cei înviați din morți de către Domnul slavei, cu ce ajutăm lumea? Ce facem noi pentru lume, pentru lumea indiferentă și necredincioasă, dacă nu îi aducem luminarea de care ea are nevoie? Pentru că lumea are nevoie să cunoască adevărul lui Dumnezeu [In. 8, 32], să fie luminată de adevărul lui Dumnezeu, pentru că numai adevărul Lui ne face liberi [Ibidem]. Ne face liberi interior, adică ne dă putere să luptăm cu patimile și neștiințele noastre, cu obiceiurile noastre cele rele.

Tocmai de aceea, darea noastră cu lumea e un mare păcat, o mare prostituare interioară. Pentru că noi, creștinii, ne negăm propria noastră identitate ca „să plăcem” lumii. Numai că lumea nu dă doi bani pe noi dacă ne negăm interior. Pentru că ea nu vrea doar să ne negăm identitatea, ci să renunțăm cu totul la ea, ca toți să fim „la fel”.

Așadar, fie că din lașitate sau din comoditate sau din alte interese minore, noi pactizăm din când în când cu lumea și cu tabieturile ei, prin această pactizare interioară nu câștigăm „bunătatea” lumii față de noi, ci disprețul ei. Pentru că lumii îi plac cei care sunt inflexibili ca și ea.

Un om mândru nu își cere niciodată iertare, după cum cel cameleonic, mincinosul de profesie, nu va recunoaște niciodată că el e turnătorul care ți-e „prieten”. Iar dacă noi, cu astfel de oameni adânciți în rele, încercăm să părem „mai puțin credincioși” în unele momente ale vieții noastre, ei nu au nicio stimă față de noi. Pentru că lor le plac durii, le plac inflexibilii, le plac cei care au ascendent asupra lor și nu cei care se dovedesc a fi slabi.

De aceea, păcătuirea noastră în fața lor, prin aceea că vrem să le facem „pe plac”, e una gratuită pentru ei. Pentru că ei, oamenii lumești, nu bagă în seamă sensibilitățile conștiinței creștine. Dar dacă ești intransigent cu ei, dacă te arăți superior lor prin viața, atitudinea și opera ta, dacă le arăți, în mod explicit, crezurile tale creștine și verticalitatea ta, prin aceasta îi birui și îi umilești. Pentru că pe omul păcătos îl biruie numai adevărul și frumusețea ta duhovnicească, munca și verticalitatea ta interioară, și nu abdicarea de la principiile tale „de dragul” lui.

Sfânta Fotini, când era păgână și vorbea cu Domnul, a vrut apa [In. 4, 15] „izvorând întru viață veșnică [ἁλλομένου εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [In. 4, 14, BYZ]. Pentru că a vrut să aibă ceva netrecător în viața ei. Iar atunci când a vrut să știe locul de închinare [In. 4, 20], ea a vrut o relație reală cu Dumnezeu. Fapt pentru care a aflat de la Domnul, în mod profetic, că „adevărații închinători [οἱ ἀληθινοὶ προσκυνηταὶ] se vor închina Tatălui în Duh și [în] Adevăr; căci și Tatăl pe aceștia îi caută, pe cei care I se închină Lui. [Căci] Duh [este] Dumnezeu; și cei care I se închină Lui, în Duh și [în] Adevăr trebuie a I se închina” [In. 4, 23-24, BYZ].

Iar dacă adevărații închinători sunt cei duhovnicești, cei în care izvorăște apa harului, apa lui Dumnezeu, atunci ei se închină Preasfintei Treimi, Dumnezeului nostru, în toată vremea și în tot locul. Și dacă oamenii lui Dumnezeu se pot ruga oriunde, atunci ei pot să vorbească cu oricine și oricând despre Dumnezeu în rugăciune și pot să le propovăduiască oriunde și oricând.

Dar pentru ca să te rogi pentru alții și pentru ca să le vorbești altora, trebuie ca tu însuți să asculți glasul Lui și să te lași învățat de El voia Sa. Și glasul Lui te va duce acolo unde tu nu știi și unde credeai că nu poți ajunge, și vei vorbi despre El și despre voia Sa la oameni pe care nu îi credeai în stare de receptarea voii lui Dumnezeu. Pentru că El nu greșește niciodată când ne trimite undeva. El nu greșește niciodată când ne trimite oameni pe care trebuie să îi ajutăm sau animale sau păsări, pentru că toate sunt în mâna Lui și El vrea să ne învețe să fim milostivi și buni, îngăduitori și blânzi cu oamenii. Și să căutăm mereu mântuirea lor și a noastră și nu disensiuni prostești și neavenite.

Așadar, iubiții mei, ducerea Domnului la păgâni prevestea chemarea întregii lumi în Biserică! Pentru că scopul lui Dumnezeu nu a fost niciodată doar Israil, ci scopul lui Dumnezeu a fost întreaga lume și întreaga Lui creație. Pentru că El dorește ca să-l îndumnezeiască pe om și întreaga Lui creație și nu dorește doar mântuirea sufletelor noastre.

Dumnezeu dorește să ne sfințească și să ne mântuiască la modul integral. El vrea să fim cu totul ai Lui, așa cum suntem introduși cu totul în apă, la Botez, trăind mistic moartea și învierea Lui în noi înșine. El ne vrea adevărați trăitori și închinători ai Lui, care să nu ne temem de oameni și nici să ne rușinăm de adevărul și de rânduielile divino-umane ale Bisericii Sale, ci să facem mereu voia Lui. Pentru că voia Lui e viața noastră, dar și viața celor care se convertesc prin noi. Și responsabilitatea noastră, a fiecăruia în parte, e imensă, pentru că niciunul dintre noi nu trebuie să fie o sminteală pentru oameni, nu trebuie să fie o povară sau o rușine, ci o mare binecuvântare și înțelepțire a lor.

Căci noi trebuie să fim oameni buni și muncitori, oameni smeriți și drepți, onești și binefăcători în viața oamenilor. Fiindcă numai astfel este slăvit Dumnezeu întru noi, dacă oamenii se bucură când ne văd viața și lucrarea noastră și, luând aminte la noi, și ei încearcă să Îi slujească lui Dumnezeu și oamenilor.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să vă umple de pacea și de bucuria Sa totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 10 mai 2017, o zi ploioasă și înnorată de miercuri, cu 7 grade la ora 7.00.

Did you like this? Share it:

Previous

Iov, cap. 13, cf. LXX

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [68]

16 Comments

  1. Antonie G.

    Parinte, aveți un obicei extraordinar de a atinge puncte ultrasensibile în predicile dv. Pactizarea noastră cu lumea atunci când credem că îi slujim lui Dumnezeu e unul dintre ele și totodată este una din înșelările cele mai mari și mai des întâlnite ale vremii noastre.

    De fapt eu cred că ne dăm seama că îl mințim pe Dumnezeu și că încercăm să driblăm poruncile Lui dar ne este foarte frică de lume și de consecințele nepactizării cu ea, de represiunile la care ne-ar putea supune. Și la care chiar vedem bine că ne supune imediat ce nu mergem odată cu valul ei.

    Aceasta este lupta adevăraților creștini din toate timpurile. Și ea e oricând una dureroasă și sângeroasă fără să fie nevoie de regimuri totalitare care să ne prigonească. Prigoanele dracilor sunt cumplite în orice veac împotriva celor care Îi slujesc Lui fiindcă înțeleg voia Lui și ele vin nu numai prin dictatori și antihriști ci, ceea ce este foarte trist, și prin cei care pretind că sunt slujitorii Lui sau că ascultă de Dumnezeu.

    Hristos cel ce a înviat din morți să vă întărească și să vă dea har să rezistați pentru că glasul sfinției voastre e rar și adevărurile pe care le spuneți nu convin nimănui, când toți încercăm să trăim o viață relaxată și cât mai ușoară. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc mult pentru comentariul dumneavoastră atent, domnule Antonie, și pentru rugăciunea dumneavoastră pentru mine! Sunteți unul dintre cititorii mei preferați, pentru că știți întotdeauna să fiți delicat cu mine, atent…și asta mă bucură mult. Pentru că acesta e semnul că am în fața mea un om delicat și principial.

      Căci nu ați venit să mi-i propuneți pe alții, așa cum fac mulți, și nici nu ați divagat de la subiectele propuse, ci ați vorbit cu mine principial. Și asta mă bucură mult, pentru că de astfel de comentatori am nevoie: care discută punctual ceea ce eu le propun și nu despre câte în lună și în stele.

      Și mă bucur că sunteți conștient, dar nu de acord, cu prigoana rece a creștinilor față de creștini. Căci dacă unii cred că dictatorii omoară Biserica, iar alții cred că ereticii sau antihriștii o distrug, eu cred, mai degrabă, că noi, cei din Biserică, facem cel mai mare rău Bisericii prin patimile și lipsa noastră de delicatețe. Noi, cei care venim la Biserică, ne facem cel mai mare rău unii altora, dacă nu ne comportăm creștinește, principial, binevoitor între noi. Pentru că facem una și spunem alta, avem una în inimă și alta pe buze…și duplicitatea aceasta omoară relațiile dintre noi, din Biserică.

      Însă fiecare vom da seama pentru ceea ce facem. Vom da și încă dăm seama lui Dumnezeu pentru ceea ce facem. Dacă vrem să ne vindecăm la Biserică, atunci să arătăm acest lucru: dorința de vindecare și pașii spre vindecare! Dacă vrem lucruri colaterale, atunci venim degeaba în mod fundamental.

      Pentru că Biserica e pregătirea pentru Împărăția lui Dumnezeu și nu un loc de unde plecăm și venim ca să ne aflăm în treabă. Și dacă venim la Biserică pentru ca să Îi slujim lui Dumnezeu și oamenilor, atunci asta se vede în tot ceea ce trăim, vorbim și facem. Pentru că venitul la Biserică ne sfințește și nu ne face…și mai bădărani și mai răi și mai corupți…

      Vă doresc numai bine, domnul meu, și multă binecuvântare în tot ceea ce faceți!

  2. Pr. Ovidiu

    Așa e, Părinte, unii nu se pun la adăpost pentru a-I sluji lui Hristos, și sunt considerați „păcătoși”, în timp ce alții se gândesc numai la cum să placă lumii și sunt văzuți ca „evlavioși” și „sfinți”. Dumnezeu să ne ierte că suntem orbi. Sărut mâna, binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Părinte Ovidiu,

      unul din marile riscuri ale slujirii preoțești e acesta: faptul de a fi înțeles greșit în slujirea și în predicarea ta! Risc pe care îl cunoașteți foarte bine din lucrarea dumneavoastră pastorală.

      Oamenii te percep după cum vor și, mai ales, după modul în care se implică în viața Bisericii. Dacă unii ne tratează cu indiferență, iar alții ne răstălmăcesc cuvintele din neștiință sau din răutate, cei care ne înțeleg și sunt de acord cu noi întru totul sunt puțini. De aceea, cel mai adesea, slujirea și predicarea noastră se adresează celor care au „ceva” să ne spună, să ne reproșeze, să ne învețe.

      Vor să ne învețe despre Biserică și despre rânduielile Bisericii și despre viața în comunitate cel mai adesea oameni care nu prea dau pe la Biserică și nici nu trăiesc în mod activ și parohial viața Bisericii. Și asta pentru că nu ne cunosc. Cei care vin regulat la Biserică și care știu ce facem și ce spunem, se rușinează de noi și au evlavie față de noi, cinstindu-ne ca pe Slujitorii lui Dumnezeu. Dar cei care stau…la distanță de noi își permit să spună primul lucru care le vine pe limbă, căci și așa ei nu se simt făcând parte din Biserică, deși sunt botezați ortodox.

      Da, sunt multe de subliniat! Multe lucruri dureroase. Însă marea slavă a lui Dumnezeu care inundă Biserica și bucuria lui Dumnezeu care coboară în noi la Slujbe și minunile cele mari și nespuse ale Lui cu noi sunt întotdeauna mai multe, mai importante și fundamentale pentru viața noastră. Și dacă ele nu ar fi, viața preoțească ar fi un mare chin. Însă „chinul” nostru e, de fapt, o mare binecuvântare. O mare binecuvântare dumnezeiască.

      Dumnezeu să ne bucure și să ne mântuiască, Părinte!

  3. Gabriel

    Când ești intransigent nu e bine, ești considerat inflexibil și rău cu oamenii. Dar când ești bun și îngăduitor nu te ia nimeni în seamă și te calcă toți în​ picioare. Așa că oricum ai face, lumea tot nemulțumită e Părinte. O zi frumoasă, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule Gabriel! Orice ai face nu vei mulțumi pe toată lumea.

      Însă rolul Preotului e acela de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor, indiferent dacă e plăcut sau nu, rugându-se pentru ei, slujindu-le, predicându-le, sfătuindu-i în diverse contexte de viață. Pentru că oricât de duri sunt sau par a fi oamenii sau de necizelați, atunci când te rogi lui Dumnezeu pentru ei și le propovăduiești, Dumnezeu e Cel care umblă la mintea și la inima lor.

      Și El îi schimbă pe oameni prin Slujitorii Lui, într-un timp mai lung sau mai scurt, dar în mod real. De aceea nu trebuie să căutăm să convertim imediat pe toată lumea, ci să dăm mărturie bună, profund teologică pentru toată lumea. Pentru că cuvintele lui Dumnezeu încolțesc în oameni în ritmul lor de viață și de înțelegere, iar binele dreptei credințe e profund, e real și de lungă durată.

      Vă mulțumesc pentru comentariu și vă doresc numai bine!

  4. Irina

    Aveți perfectă dreptate, Părinte. Noi, dacă cineva a semnat câteva note informative la securitate, îl considerăm că a pactizat cu dușmanul, cu regimul ateu. Nu contează că a făcut-o din neputință sau că au fost doar 2-3 note, de formă sau că n-a spus mare lucru în ele. Îl punem imediat la zid, că a fost colaborator.
    Însă pe noi nu ne vedem că pactizăm cu diavolul toată ziua, ca să ne facem viața mai ușoară, chiar dacă nu există aceleași presiuni uriașe asupra noastră întotdeauna. Dacă ne-am vedea, n-ar mai fi România plină de corupție așa cum este. Așa că eu cred că aveți foarte mare dreptate când spuneți că aceste pactizări cu lumea pe care le facem ca să ne fie mai bine, să ne fie viața mai ușoară, sunt în realitate mari și grave păcate înaintea lui Dumnezeu. Și cred că, dacă nu le-am face, și țara noastră ar arăta altfel. Doamne ajută, binecuântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă dau dreptate, doamnă Irina!

      Căci colaborarea cu Securitatea, ca să îți fie „bine”, e tot la fel de nocivă ca pactizarea cu mentalitatea lumii seculare ca să îți fie „bine”. Atunci, prin notele pe care le da informatorul, își făcea lui rău și făcea și altora. Era un focar de infecție spirituală pentru toată lumea.

      Dar și azi suntem un focar de infecție spirituală pentru Biserică, dacă vrem să fim și cu Dumnezeu și cu lumea în același timp.Pentru că modul nostru de a dilua viața creștină în noi înșine îi afectează și pe cei care ne văd. Mai ales dacă suntem membri ai ierarhiei Bisericii sau dacă suntem credincioși curenți ai Bisericii. Pentru că cei care nu vin la Biserică, văzându-ne pe noi pactizând cu modul lor de a fi, își găsesc îndreptățiri și mai multe pentru ca să nu vină la Biserică pe mai departe.

      Iar mie, diverși oameni neduși la Biserică, când mi-au vorbit despre „motivele” pentru care ei nu vin la Biserică, mai întotdeauna mi-au spus motive exterioare lor: sunt certați cu Preotul din parohia lor, le-a cerut nu știu câți bani la Înmormântare și nu le-a dat chitanță pe toți banii sau nu suportă viața „lumească” a Preotului. Sunt rari cei care se acuză pe ei înșiși de necredință sau de indolență sau de alte păcate.

      Însă adevărul e la mijloc: oamenii au multe patimi, tabieturi păcătoase și sunt din ce în ce mai comozi și de aceea „nu au chef” de Biserică, dar nici nu sunt primiți cu brațele deschise de noi, oamenii Bisericii. Adică și noi avem o parte de vină alături de ei, fapt pentru care refuză să vină la Biserică. Și nu pentru că nu ar dori acest lucru, ci pentru că ei consideră că „nu sunt bine primiți”. Sau, mai degrabă, „se tem să fie rău primiți”, și de aceea nu mai vin deloc.

      Da, noi înșine putem să facem România mai bună și mai frumoasă! Pentru că nimeni nu ne va forța să fim buni și muncitori. Iar dacă fiecare ne-am face treaba, acest lucru s-ar vedea imediat. Căci se vede de la o poștă acolo unde se muncește și unde se șomează.

      Vă doresc numai bine, doamnă Irina, și Dumnezeu să vă binecuvinteze cu multă pace și bucurie dumnezeiască!

      • Flori

        Asa este, dar cand sunt bolnavi cu trupul oamenii se duc la spital sau cand ii doare ceva stiu sa sa caute tamaduirea si nu isi pun problema cat de morali sunt doctorii. Doar la Biserica nu pot sa vina din cauza imoralitatii preotilor. Dar daca i-ar durea sufletul cu adevarat nu ar mai sta pe ganduri si nu ar mai calcula atata. Doamne-ajuta!

        • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

          Da, doamnă Flori, dacă i-ar durea sufletul, dacă și-ar conștientiza păcatele lor și ar dori să se vindece de ele, ar veni la Biserică și s-ar spovedi la orice Preot, pentru că toți care sunt Duhovnici îi pot da dezlegare de păcate! Dar pentru că problema mântuirii nu e o problemă vitală pentru ei, tocmai de aceea fac mofturi, inventează tot felul de motive ca să nu vină și să nu se spovedească, de parcă ar fi în ecuație mântuirea Preotului și nu a lor. Dar din treaba asta mai vedem și altceva: că pe mulți îi interesează să fie sănătoși doar trupește, ca să mănânce și să bea și să se distreze, dar nu vor să fie vii și duhovnicește. Dar dacă nu vrei să fii viu duhovnicește, nu ești viu cu adevărat nici trupește. Da, te poți mișca, poți râde, poți părea „bucuros”…dar nu e râsul tău. Vă doresc numai bine, doamna mea! Mult spor în toate!

  5. Marcu Aurel

    Și eu am observat că atunci când încerci să te faci că nu ești așa de credincios în fața celor ce nu le au cu Biserica deloc, nu reușești prin asta să îi convingi pe ei. Dimpotrivă cu atât mai mult le dai prilej să se justifice în sinea lor că nu trebuie să vină la Biserică. Fiindcă uneori te temi să nu le pari un habotnic și să nu îi îndepărtezi din prima și de aceea nu le mărturisești credința ta așa cum este. Dar ei ghicesc că te temi și o iau ca pe o încurajare a necredinței: uite, nici ăsta care se duce la BIserică nu are curaj să își mărturisească credința.
    Doamne ajută Părinte, multă sănătate și numai bine!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, domnule Aurel, simt că te temi să îți mărturisești credința, iar ei cred că ești inconsistent în credință! Dar tu nu vrei „să îi stresezi” prea mult cu credința ta și de aceea nu vrei să le spui mare lucru. Dar ei, dimpotrivă, vor să îi stresezi cu credința ta, pentru că la fel fac și ei când au idei fixe, când au crezuri, când luptă pentru ceva anume. Tocmai de aceea ne cred slabi, când ne gândim la ei, la faptul de a nu-i deranja, și ne cred puternici, când ne certăm la cuțite cu ei. Pentru că le place cearta, conflictul și cine câștigă o asemenea dispută.

      Vă mulțumesc pentru urare și pentru comentariu! Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească întru toate!

  6. Teodor

    Doamne ajuta. Nonconformismul lumii de azi inseamna de fapt cea mai avansata forma de conformism cu patimile si cu pacatele. Dar a nu fi in rand cu lumea e dintotdeauna o mare „vina” a crestinilor…

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, aveți mare dreptate, domnule Teodor! Suntem „vinovați” de faptul că nu suntem „ca lumea” și ni se impută acest lucru pe toate drumurile. Dar când păcatele noastre sunt evidente, nimeni nu spune: „Vai, și creștinul Ionel e ca noi, să îl iertăm pentru că curvește sau se îmbată ca porcul!”, ci atunci ei devin „morali” și spun: „Cum e admisibil acest lucru, ca un Preot sau un mirean sau un monah să facă asemenea păcate? Ce fel de creștini sunt aceștia?” Dar ei, „moralii”, fac aceste păcate și nu au nicio mustrare de conștiință. Le fac de plăcere și zilnic. Așa că opinia publică e fariseică, după cum sunt și păcatele ei. Adică păcatele celor care se cred „morali” pe stradă, dar nu sunt morali și acasă și pe stradă și în toată viața lor.

      Pe de altă parte, nici nu poți fi cu adevărat om, om moral, om drept, om chibzuit, fără viața Bisericii. Pentru că numai în Biserică omul se curățește de patimi, se luminează, se educă, se umple de adevărul și de slava lui Dumnezeu.

      Dacă omul nedus la Biserică ar fi „omul adevărat”, atunci nu am avea nevoie de Biserică, pentru că am fi oameni „buni” și fără ea. Dar nimeni nu ajunge curat și bun fără Dumnezeu, adică fără capul Bisericii și Făcătorul întregii zidiri. Așa că filosofia umanistă pledează pentru un om educat, manierat, social, dar nu pentru un Sfânt. Biserica pledează pentru Sfinți, pentru că Domnul Iisus Hristos, capul Bisericii, e Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit în același timp.

      Vă doresc numai bine! Mulțumesc pentru comentariu!

  7. Ioana

    Suntem preocupați să nu stresam pe oameni dar nu și pentru ca să nu Îl supărăm pe Dumnezeu. Facem totul ca să fim pe placul oamenilor, să le intrăm în voie: alergăm toată ziua să dăm cadouri și mită oamenilor dar pe Dumnezeu nu alergăm să Îl îmbunăm deși El ne poate da viața veșnică sau moartea veșnică.
    Am reflectat la cuvintele dumneavoastră și m-am umilit în cugetul meu. Sărut mâna Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc că vă problematizați atât de frumos, doamnă Ioana! Iar dacă v-ați umilit citindu-mă, atunci harul lui Dumnezeu e cel care v-a atins inima și v-a învățat să prețuiți vederea și recunoașterea de sine. Pentru că suntem preocupați să plăcem oamenilor, tocmai pentru că Îl desconsiderăm pe Dumnezeu. Și Îl desconsiderăm pentru că credem că „putem” și „trebuie” să ne facem „un rost” fără să Îl băgăm în seamă. Încercăm „să Îl ocolim” pe Dumnezeu, în speranța că „ne va lăsa în pace”. Însă El nu ne lasă niciodată în pace! El ne cere să dialogăm cu El, cu noi înșine și cu semenii noștri. Dumnezeu ne pune la muncă pe fiecare zi și nu ne încurajează niciodată să șomăm, ci să ne odihnim activ. Pentru că praznicele noastre sunt zile de slujire, de dăruire, de muncă în folosul altora și nu sabatizări pline de mâncare și băutură și somnolență. Vă mulțumesc pentru prietenie și comentariu! Și vă subliniez acest lucru: ceea ce nu facem pentru noi înșine, nu va face nimeni în locul nostru. Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén