Câteva poeme cuprind viziuni „sângeroase” ale morții: Nod 2, Nod 12, Nod 30. Ceea ce e de remarcat, însă, este convingerea lui că „moartea…nu-l moare” (Nod 2).

Și aici Nichita împrumută, din nou, o perspectivă tipică pentru viața și mai ales „petrecerea” (moartea) Sfinților Mucenici:

Roata îi rupe carnea
și carnea nu i se mai sfârșește!
Roata îi rupe osul
și osul nu i se mai sfârșește!
Roata îi rupe sângele
și sângele nu i se mai sfârșeșe,
împărate!

I-am jupuit pielea de pe el
și sub piele i-am găsit tot piele!
I-am spart ochiul și sub ochi
i-am găsit tot ochi!
I-am smuls limba
și sub limbă i-am găsit
tot limbă, împărate!

I-am tăiat inima
dar sub ea aflăm tot inimă!
I-am despicat fruntea
dar sub ea aflăm tot frunte!
I-am frânt șira spinării
dar sub ea aflăm tot șira
spinării, împărate!

Au început să ni se roadă
de sudoare, trupurile și mințile,
cum se roade ceasul cel mare
al primăriei, – de timp!
Ne tocim de moartea lui
care nu-l moare, împărate!

Lucrăm la el întruna, lucrarea, –
dar el nici măcar nu se începe!
El nici măcar nu se începe!
Măcar nu se începe!
Nu se începe,
împărate!

În viețile Sfinților Mucenici din primele secole, prin darul deosebit al lui Dumnezeu dat lor atunci, aceștia treceau prin torturi inimaginabile fără să simtă durerea. Împărații prigonitori stăteau uluiți și nu înțelegeau, călăii puși să-i chinuiască oboseau lovindu-i sau mutilându-le oribil trupurile (așa cum descrie și Nichita în poezia sa), după care, adesea, Dumnezeu îi făcea complet sănătoși, spre enervarea și disperarea tiranilor.

Nu mă îndoiesc că Nichita a privit spre Sfinții Mucenici ca spre niște modele exemplare, chiar dacă nu a urmat paradigma vieții lor. Dar și el a încercat, pe cât a putut, să nu își frângă „șira spinării”, să nu își strice „inima” și „fruntea” și să nu își oprească „limba”. Căci „osul e o bucurie numai atunci când este os al frunții,/ când apără iar nu dezbină” (Tonul).

Și aceasta pentru că a crezut în Bine, a crezut în Frumos, în Dumnezeu, cu toate clătinările și păcatele lui.

A încercat, cum spunea altădată, să rămână „roșu vertical”: „Roșu, roșu vertical/ cascadă, pantă de deal/ săltând din oul secundei/ ovalul de ou,/ și înfățișat nouă/ ca un ecou/ pe care sfera-l întinde/ oricând și oriunde,/ naștere, zestre/ a lui A FI schimbându-se în ESTE”.

Acum, la apusul vieții,

Cum te uiți la o eclipsă de soare
printr-un geam afumat,
tot astfel se uită prin mine
ochiul din spatele meu, opal
spre ochiul fix din orizont, oval
coborând din deal spre o vale
urcând o vale spre deal
.

(Semn 7)

Ondulările spațiului mioritic coboară mereu pe-un picior de plai și urcă spre o gură de Rai. Iar Nichita era îndurerat că „țara mea era un geam/ prin care nimeni nu privea” (Nod 11).

Și de aceea a vrut să fie amintit de posteritate și în ipostaza lupului (din Un pământ numit România), el, „lupul cu gât de lebădă…care urla și striga și mârâia,/ plin de fulgi de zăpadă,/ întins pe prima ninsoare” (Nod 1).

Știa că va lăsa în urma sa „vulpea argintie” a poeziei – pe care o prinsese în laț – „ca o rază a frigului /…/ cât un orizont de lungă și de curbată”, în timp ce el: „mă înfrigurasem de tot și mergeam prin zăpadă/ și ningea atât de des/ încât de vedere nu mai aveam nevoință” (Semn 4).

Dar dacă „vulpea vie” o putuse prinde (Arta scrisului, vol. Oul și sfera), pentru daimon recunoaște că nu are capcane:

Ce faci acolo, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine,
ce faci acolo?
Capcane, nu vezi, eu fac capcane!
Lețuri pregătesc și lanțuri pregătesc,
nenumărate chei fără de lacăt!
Ce faci acolo?, m-a-ntrebat daimonul meu pe mine.
Precum ți-am zis, eu fac capcane,
Pândesc un animal ca să se prindă-n ele!
Pândesc cu cheia mea un lacăt!
Aha, mi-a spus daimonul, ești vânător, știam.
Nu știi nimica, i-am răspuns,
eu n-am capcană pentru tine!

(Nod 29)

El este cel care încearcă să găsească lacătul Împărăției cu cheia poeziei sale.

Doar că, dacă altădată credea că, în poezia sa, poate întinde capcane harului – „l-am făcut pe A, divina capcană. // Eu i-am spus: am pus capcanele la începutul pădurii,/ din A și din A./ Acum stau la o oarecare depărtare și aștept prinderea hranei mele. // El m-a auzit. El a tăcut” (Arta scrisului) –, acum recunoaște că „eu n-am capcană pentru tine”. Că „daimonul meu” vine când vrea „în gazda făpturii mele” și la fel „se duce și mă lasă” (Nod 28).

Însă ea, poezia lui,

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt,
fuioare de suflet în vânt,
delfin în ghearele sprâncenelor mele,
piatră stârnind în apă inele,
stea în lăuntrul genunchiului meu,
cer în lăuntrul umărului meu,
eu în lăuntrul eului meu.

(Semn 12)

Experiența poeziei se lăuntricizează. Poetul lasă trupul poematic al operei sale în urma sa, dar experiența trăirii și a scrierii devine interior spiritual, devine „eu în lăuntrul eului meu”.

Dar opera sa a stârnit și teamă celor…invidioși. Și Nichita nu trece cu totul peste acest aspect: „Fără de arme fiind, Doamne, cum de-am putut să stârnesc/ atâta groază?” (Prin tunelul oranj (IV)).

Și cred că poetul, născând o imagine poetică percutantă, a chintesențiat, în aceste două versuri exprimarea retorică mai amplă dintr-o didahie a Sfântului Antim Ivireanul:

„[Sfinții Apostoli,] oameni făr’de arme și nedichisiț[i] de ale oștirii, […] blânzi pentru nerăutate, au înălțat nu steaguri de oaste, ci numai Crucea, semnul păcii, propoveduind, nu cu sunet de tobe și de surle, ci numai cu neputincioasă limbă și neînvățată, pe Hristos și credința și fulgerund, nu zic, cu fulgerile săbiilor, celor ascuțite, ci numai cu strălucirile unei vieți bune, neumplând pământul cu oști”…[1].

Arma cuvântului este de ajuns ca să înspăimânte. Iar Nichita ajunge să constate și el acest lucru: „Fără de arme fiind, Doamne, cum de-am putut să stârnesc/ atâta groază?”.

Deși e neliniștit în fața morții, ca Blaga (Prin tunelul oranj (II), Prin tunelul oranj (V)) sau ca Arghezi (Mozart și câinele spaniol (nod 21)) – însă, totodată, trăiește și curiozitatea și dorința lui Blaga de a vedea stelele veșniciei[2]: „cum lumina stelelor răsare,/ pe o cu totul altă înserare” (Nod 32) –, pe Nichita îl preocupă imaginea sa ultimă. Și poetul alege, în mod neașteptat, să-și recupereze statuia din primele volume (cu amendamentele de rigoare, desigur):

Ca și cum ai vedea munții plângând,
ca și cum ai ceti în deșerturi un gând,
ca și cum ai fi mort și totuși alergând,
ca și cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid și trist, fumegând.

(Semn 5)

*

Eram vrăjit și nici nu mai mișcam,
toți vulturii stăteau înțepeniți în aer,
iar soarele spărsese cerul,
cu sunet de lumină și cu vaer.

Pe jumătate doar din ea,
copilul îl născuse,
ea două capete avea,
timpul încremenise
bătut în palma ta, Iisuse!

O eli eli lama sabahtami,
o eli, eli!

Mi se îngroșase râul
ca o jugulară peste gât,
pe câmpul ăsta nearat, urât,
iar caii se evaporau ușor,
deasupra nu era vreun nor,

mă înzeiam, mă înzeiam,
nu mai muream, nu mai muream,
în brațul meu întins și rece
ca sceptru eu țineam ce nu mai trece, –

și fix eram,
piatră eram –
și nici pământul nu-l roteam
nu răsăream, nu apuneam, –
și țara mea era un geam
prin care nimeni nu privea.

Stam rege fix, de piatră și de stea
ținând oprit cuvântu-n gura mea,
necântător.

(Nod 11)

„Sfinx pătrunsă de-nțeles”

Ultimul poem al ultimului volum publicat, Nod 33 (în liniștea serii) ne vorbește tot despre încercarea sa de a lega pământul de Paradis: printr-„un mod atât de dulce/ de a se întâlni două cuvinte”. Pe care a vrut să ni-l lase moștenire ca pe A, începutul unui alt mod de a gândi poezia, care privește mereu spre începutul lumii și spre cuvintele care au fost „la începutul lumilor lumii”.


[1] [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 5-6.

[2] A se vedea comentariul meu la poemul Mi-aștept amurgul de Lucian Blaga, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/11/27/mi-astept-amurgul/.

Did you like this? Share it: