Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”, a fost doar Dumnezeu și nimic în afară de Dumnezeu: „n-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă /…/ nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” (Scrisoarea I); Pe când /…/ unul erau toate și totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur… (Rugăciunea unui dac). Dar din acest nimic, din această neființă despre care apodictic nu se poate spune nici că era, nici că nu era, El a adus întru ființă lumea care nu era la început:

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1) și „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Fac. 1, 1). Iar Sfântul Ambrozie al Milanului remarca, în Hexaemeron-ul său[1], răspunsul acela adânc: „Deci Îi ziceau ei: Cine ești Tu? Și a zis lor Iisus: Ceea ce v-am spus de la început” (In. 8, 25).

Eminescu își răspunde singur: „Cine ești?… Să pot pricepe și icoana ta…pe om. /…/ Eu un om de te-aș cunoaște, chiar să mor mi-ar părea bine” (Memento mori), „Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? /…/ El este-al omenimei izvor de mântuire,/ Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,/ El este moartea morții și învierea vieții!”[2] (Rugăciunea unui dac).

Acel nimic e numit mai des de Eminescu, în mod alegorico-poetic, „sure văi de chaos” (Scrisoarea I, Memento mori), „a chaosului văi” (Luceafărul), „neagra ceață” (Gemenii), „ceață sură” (Fata-n grădina de aur) etc. Văi de chaos și celelalte reprezintă o precizare poetică ce conferă nimicului o anumită plasticizare.

Unii dintre exegeții români au vorbit despre neființa divină. Dar această interpretare nu se susține, întrucât lumea, la Eminescu, nu este visul unui Brahman – de unde caracterul ei iluzoriu (māyā) –, ci creația unei Minți absolute și personale, iar senzația de vis este impusă de caracterul fulgurant al acestei existențe în raport cu nemurirea, cu veșnicia.

Eminescu nu poate fi acuzat că a recurs la confuzii sau suprapuneri inadecvate, punând în conjuncție, din ignoranță, concepții  și viziuni de neîmpăcat. Într-un articol din 1876 se exprima foarte clar, observând că: „chinezul […] va privi cu un simțământ de superioritate religia creștină, ce i se va părea o palidă exegeză a moralei lui Lao-tse sau a eticei Vedelor”[3]. Pentru ca în altul, din 1881, să scrie – înaintea sărbătorilor pascale – că „învățăturile lui Buddha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului [în teorie, ca principii generale de viață și comportament uman], n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia (s. n.)”.

Tot aici vorbește despre „importanța biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde” și despre „sâmburele vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit”, adăugând că: „a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr (s. n.) care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă. […]

Precum arta modernă [arta Renașterii] își datorește renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii nouă [epoca romantică] se datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos”[4].

Sorin Alexandrescu afirmă că „Eminescu era un luptător singuratic iar jurnalismul său era atunci tot atât de izbitor ca poezia”[5].

Caracterul de vis și iluzie, umbră și fum al acestei lumi, ecou reverberant al Vechiului Testament (Iov, Psaltirea și Ecclesiastul, în particular) și al literaturii și culturii bizantine (în plus, nu există autor în literatura noastră veche, mai ales dintre cei mari, care să nu fi conceput secvențe literare memorabile pe acest subiect), are alt fundament teologic și conceptual decât cel budist[6], iar Eminescu îi succede („Și cred pe înțeleptul [Ecclesiastul/ Solomon]/ Ce-l văd că-n carte zice,/ Că-n lume nu-i ferice,/ Că toate-s năluciri”… (Lectură)).

Poetul care declara „Eu nu cred nici în Iehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni” sfârșea cu: „Eu rămân ce-am fost: – romantic”. Or, romanticii erau „adepți ai ereziei estetice denumite poezia inimii (la poésie du coeur)”[7] – poate de aceea se autodefinea Eminescu drept „copilul nefericitei secte [a romanticilor]/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte [clasică]/…/ fire hibridă” (Icoană și privaz).

În poemul Povestea, se fac alte aluzii la Dumnezeul care este Lumină și Iubire (cf. I In. 1, 5 și 4, 16) și la revelația stelară (am putea-o numi astfel): „Împărați din Răsărit/ Pe al lumei mire[8]/ L-au cătat și l-au găsit,/ Când le-ai dat de știre/ Dulce stea de diamant,/ Plină de iubire”. Relația între profeția mesianică din Psaltire, referitoare la Hristos plin de iubire, ca un Mire când iese din cămara Sa și nașterea Lui în iesle o făcuse însă anterior Antim Ivireanul, într-o didahie la Crăciun, remarcabilă prin intonația poetică a cascadelor sale retorice:

„Că era pre la miezul ernii, când pământul și apele sunt înghețate de ger și de vânturile cele reci; și Fecioara tânără și rușinoasă […] fiind aproape de a naște, purcede pe o cale grea și cu anevoe ca aceasta.

Și, apropiindu-să de Vithleem […] însuș iubitoriul de sărăcie, Domnul, au pohtit într-o coșare smerită, ca să Se nască. […] Făcându-ș și noaptea calea sa jumătate eșit-au aici, în lumina aceasta a noastră, ca un Mire din cămara Sa […] Eșit-au Cuvântul Tatălui, cu trup îmbrăcat, din trupul Fecioarei; eșit-au gol, pentru ca să ne îmbrace pe noi… […]

Că Pruncul acesta, carele să vârgulește în iasle, de ne vom rădica ochii credinții noastre Îl vom cunoaște [a fi Creatorul lumii:] făcând tunete și fulgere în nori și pe cer umbletul stelelor rânduind, soarele și luna de raze împlându-le și mișcarea ceriului îndreptând și toată greimea lumii acest Prunc înfășat o cârmuiaște. […]

Și de te scârbești de iasle, ridică-ț[i] ochii puținel și vei vedea pre ceriu stea noao, care mărturisește lumii nașterea Domnului. […] Și să ne închinăm nașterii Lui, […] împreună cu filosofii [magii]…”[9].

Antim stabilea aici, reafirmând, interdependența între Iubire și creație. Cel cel face tunete și fulgere în nori și Cel ce rânduiește umbletul stelelor pe cer și Care umple de raze soarele și luna (adică, potrivit Hexaemera, umple vasul/ lampa soarelui și pe cel al lunii de lumina creată în ziua întâi) este Același cu Mirele lumii – cum zice și Eminescu –, cu Cel care își iubește creația ca pe o mireasă a Lui.

Edgar Papu, care îi socotea preromantici pe Dosoftei, Cantemir și Neculce, ar fi putut să-l introducă în listă și pe Antim Ivireanul, fără să greșească.


[1] A se vedea PL 14, col. 123 ABC.

[2] Sus inimile voastre este o sintagmă liturgică, iar celelalte sunt inspirate din utrenia Paștelui: „Ziua Învierii, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință” (Irmosul, Cântarea 1); „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Și, cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!” (Cântarea 1); „Să mergem dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viața răsărind” (Cântarea 5), cf. Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 16-17.

[3] M. Eminescu, Opere, IX, ediție inițiată de Perpessicius, studiu introductiv de Al. Oprea, Ed. Academiei RSR, București, 1980, p. 165.

[4] M. Eminescu, Opere, XII, ediție inițiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1985, p. 134-135.

[5] Sorin Alexandrescu, Privind înapoi modernitatea, Ed. Univers, București, 1999, p. 42.

[6] O altă sursă ar putea fi considerată și poezia lui Alphonse de Lamartine, în care întoarcerea universului în neființă reprezintă o pretinsă pedeapsă divină (recunoaștem, reproduse poetic, flamele virulenței oratorice ale unui Bossuet) pentru omul divertismentului, care consideră frumusețea cosmică (podoaba lumii, cum ar spune cei vechi ai noștri) perimată:

Les siècles ont tant vu de ces grands coups du sort:
Le spectacle est usé, l’homme engourdi s’endort.
Réveille-nous, grand Dieu! parle et change le monde;
Fais entendre au néant ta parole féconde.
Il est temps! lève-toi! sors de ce long repos;
Tire un autre univers de cet autre chaos.
A nos yeux assoupis il faut d’autres spectacles!
A nos esprits flottants il faut d’autres miracles!
Change l’ordre des cieux qui ne nous parle plus!
Lance un nouveau soleil à nos yeux éperdus!
Détruis ce vieux palais, indigne de ta gloire;
Viens! montre-toi toi-même et force-nous de croire!

Mais peut-être, avant l’heure où dans les cieux déserts
Le soleil cessera d’éclairer l’univers,
De ce soleil moral la lumière éclipsée
Cessera par degrés d’éclairer la pensée;
Et le jour qui verra ce grand flambeau détruit
Plongera l’univers dans l’éternelle nuit.
Alors tu briseras ton inutile ouvrage:
Ses débris foudroyés rediront d’âge en âge:
Seul je suis! hors de moi rien ne peut subsister!
L’homme cessa de croire, il cessa d’exister!

(Dieu)

În legătură cu vieux palais, a se vedea Epigonii și versul: „Ochiul vostru vedea-n lume de icoane [simboluri] un palat”.

Călinescu îl numea pe Lamartine „marele poet al prăbușirii finale”, cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, op. cit., p. 105. Însă versurile lamartiniene sunt evocatoare pentru polemica doctrinelor și ideologiilor din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea european. Ele dovedesc alimentarea scepticismului religios, consecvent tradiției și deprimat de disprețuirea ei, nu a scepticismului promovat de Diderot, Voltaire, d’ Alembert, Rousseau, Spinoza, Locke, Hume, Nietzsche. Dintre cei care Îl priveau pe Dumnezeu prin vălul firmamentului și mai ales al „nopții bogate” (Sara pe deal) în stele, făceau parte, pe lângă Lamartine, preromanticul Edward Young (Night Thoughts) și romanticul Novalis (Hymnen an die Nacht), din care, de asemenea, se recunosc influențe la Eminescu.

[7] Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității (Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism), postfață de Mircea Martin, Ed. Univers, București, 1995, p. 59.

[8] A se vedea Ps. 18, 5: „În soare și-a pus locașul său; și el este ca un mire ce iese din cămara sa”.

[9] Antim Ivireanul, op. cit., p. 196-197, 199-201. Este un alt element important care îl apropie pe Eminescu de Antim Ivireanul, întrucât locul citat din Psaltire este cel mai adesea interpretat ca o profeție mesianică eshatologică, care anticipează evenimentul Apocalipsei/ Revelației, iar nu pe cel al nașterii lui Hristos. Hermeneutica lui Antim este aproape singulară (cel puțin eu nu am cunoștință de alte exemple), iar reproducerea ei în versurile eminesciene este de luat în considerație cu seriozitate.

Did you like this? Share it: