Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 6-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

eu îi iubesc foarte mult pe cei delicați. Pe oamenii duhovnicești care sunt delicați. Adică pe cei care știu să iasă…cu multă atenție, cu multă grijă spre sufletul celorlalți și știu să îi odihnească. Pentru că știu cum arată oamenii ursuzi, cum arată cei care se sperie și de propria lor umbră, cum arată oamenii evlavioși dar rigizi, cum arată oamenii smeriți, plini de gândirea la păcatele lor și la Iad, dar care nu știu să îmbrățișeze…dar și cât de mare nevoie este de oamenii subțiri la minte, de oamenii delicați ca o floare abia înflorită, de oamenii care știu să odihnească oameni.

Pentru că delicatețea sau odihnirea altora e prima treaptă spre sfințenie, adică spre purtarea greutății altora. Căci Domnul nu ne cere doar să le facem bine, nu ne cere doar să îi iubim, ci ne cere să îi purtăm în noi și să ne identificăm cu confrații noștri. Și vorbesc de identificare cu semenul nostru în sensul reflexiv al cuvântului, adică acela de a ne transpune în situația cuiva. De a trăi și de a acționa așa după cum ar face-o cel pentru care noi pătimim duhovnicește.  Iar astăzi, când îi pomenim pe Sfinții Împărați și Întocmai cu Apostolii Constantinus cel Mare și mama sa Helena[2], noi avem în persoanele lor exemple copleșitoare, magnifice, providențiale de asumarea religioasă nu numai pentru o regiune anume, ci pentru un întreg imperiu. Căci într-o lume păgână până în măduva oaselor, Sfântul Constantinus a mizat pe minoritatea creștină a vremii lui, tocmai pentru că a crezut în Dumnezeul care l-a chemat la El în mod minunat. Și Dumnezeu l-a chemat cu delicatețe și l-a învățat să iubească Biserica Lui. Ceea ce Sfântul Constantinus a făcut toată viața sa de după convertire: a iubit în mod nețărmurit Biserica și a luptat neobosit pentru pacea și unitatea ei.

Iar ceea ce atunci, în sec. al 4-lea, părea „nebunie curată”, adică îmbrățișarea Creștinismului din partea unui împărat roman, acum se dovedește a fi fost un gest pe deplin revoluționar la nivel politic și social și indiscutabil providențial, dorit de Dumnezeu, atâta timp cât convertirea Sfântului Constantinus e sinonimă cu convertirea întregii lumi. Fapt pentru care, în mod liturgic, Sfântului Constantinus i se recunoaște meritul de a fi „Părintele tuturor împăraților, ca cel ce mai înainte de toți a luat porfira de la Dumnezeu”[3].

Pentru că el a primit împărăția de la Dumnezeu, tocmai pentru ca să facă bine Bisericii Sale.

Să o protejeze de toți cei care doreau să o strice, să o scindeze, să o tulbure. De unde înțelegem că toți cei care ajută Biserica, fiind în puncte de conducere cheie, au un mandat al lor de la Dumnezeu, o împuternicire a lor de către El, pentru ca să fie ajutători ai Bisericii Sale. Ceea ce e o mare fericire personală. Și cum Dumnezeu nu trece cu vederea pe niciunul care face bine aproapelui său, chiar dacă acest bine constă în a dărui un pahar de apă rece [Mt. 10, 42, Mc. 9, 41], mai mult decât sigur El nu trece cu vederea multul bine pe care cineva îl face întregii umanități.

Ce înseamnă să descoperi un antivirus, care să anihileze un virus care a decimat deja populația globului? Înseamnă să mântuiești o întreagă lume de la moarte. Însă ce înseamnă să mântuiești o întreagă lume de moartea spirituală, de moartea închinării la demoni, prin aceea că o aduci în Biserica Dumnezeului Celui viu? Înseamnă că mântuiești de moartea veșnică o întreagă lume. Pentru că prin intrarea în Biserică fiecare are posibilitatea de a se mântui, de a se sfinți. Adică de a trăi veșnic cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui. Iar aceasta e adevărata salvare a lumii!

Adevăratul antivirus care ne mântuiește pe noi e credința creștină, e viața în Biserica lui Dumnezeu, e viața bisericească, pe care Marele Constantinus a luptat să o prezerveze și a și reușit să facă acest lucru preafericit. Pentru că noi, cu toții, îi datorăm lui credința noastră, pentru că îi datorăm totul Bisericii iubite de el, pe care el a păstrat-o unitară și curată la nivel dogmatic, canonic și teritorial.

Sinodul I Ecumenic de la Nicea [Νίκαια][4] a durat 30 de zile: între 20 mai și 19 iunie 325[5]. Există date contradictorii în ceea ce privește numărul de participanți, dar tradițional se vorbește de 318 Sfinți Părinți care au participat la Sinod, acest număr fiind indicat de Sfântul Atanasios cel Mare[6].

Pe lângă o mare parte din Crezul ecumenic de azi, în care s-a formulat dogma triadologică, la Nicea s-au dat 20 de Sfinte canoane.

– Care este conținutul acestor canoane ecumenice stabilite sinodal?

Primul canon stabilește că automutilații nu pot fi hirotoniți, dar pot fi hirotoniți cei care au fost mutilați de către alții[7].

Însă de ce problema automutilării a fost luată în calcul la un asemenea nivel? Pentru că prin ea, cel în cauză spune că Dumnezeu „l-a făcut defect” într-o anumită parte a corpului și el trebuie „să o înlăture”, pentru ca să se simtă „bine”. Iar canonul îi vizează pe cei care se scopesc sau se castrează, care își taie glandele sexuale, adică testiculele. Și fac acest lucru pentru ca „să nu mai aibă probleme” cu patima desfrânării. Însă patima desfrânării nu își are sediul în sexualitatea noastră, ci în sufletul nostru, pentru că acolo dorim noi plăcerea păcătoasă și perversă. Prin intermediul trupului, patima desfrânării se manifestă. Însă ea parazitează sufletul, pentru că în el trăiește și prin trup doar se manifestă.

De aceea, când Sfinții Părinți au negat autocastrarea, au negat o asceză pur somatică, trupească, pentru că lupta cu patimile se dă în suflet și nu în trup. Trupul participă la efortul de despătimire, ca unul care a fost infestat de păcatul care a trecut din suflet în trup, dar curățirea de patimi e mai întâi de toate a sufletului, pentru că în suflet stau patimile noastre și de acolo ele se manifestă și  murdăresc întreaga noastră persoană.

În al doilea canon de la Nicea s-a stabilit faptul că neofiții, adică convertiții recent la dreapta credință, nu trebuie să fie hirotoniți[8]. De ce? Pentru ca să nu se mândrească în mod prostește cu faptul că au ajuns atât de repede în clerul bisericesc. Pentru că hirotonia nu înseamnă stăpânire în Biserică, ci slujire. Dacă ai conștiința că ești „stăpân”, că ești „șef” peste ceilalți, pentru că ești Episcop sau Preot, nu ai înțeles nimic din viața Bisericii. Dar dacă îți simți, cu toată ființa ta, hirotonia ca pe o mare responsabilitate și ca pe o muncă imensă pentru binele întregii Bisericii, atunci miroși a Episcop, a Preot sau Diacon. Pentru că ai în tine mirosul smereniei, mirosul slujirii, mirosul dumnezeiesc al jertfirii pentru ceilalți. După exemplul capital al Domnului, Care Și-a pus sufletul Său ca răscumpărare pentru noi toți [Mt. 20, 28; Mc. 10, 45; I Cor. 1, 30; Efes. 1, 7; Col. 1, 14; I Tim. 2, 6; Evr. 9, 15].

Așadar, în canonul 1 s-a stabilit asceza corectă a Bisericii, care e cea sufletească și nu cea trupească, pe când în al doilea canon s-a stabilit starea autentică a slujirii preoțești: smerenia și nu grandomania.

În canonul al 3-lea s-a stabilit ca membrii ierarhiei bisericești să nu aibă concubine/ amante[9].

De ce nu trebuie să aibă? Pentru că Biserica pledează ferm pentru unicitatea căsătoriei, pentru sfințenia ei și pentru fidelitatea conjugală. Biserica a apărat, apără și va apăra întotdeauna familia lăsată de Dumnezeu, adică pe aceea formată din mamă, tată și copii. Și apărând familia, Biserica apără firescul umanității.

Însă cei care pledează pentru viața ca experiment orgiastic au o filosofie de viață neconformă cu a Bisericii. Pentru că ei cred că „scopul” vieții umane e acela de a trăi cât mai multe și mai intense plăceri perverse și degradante. Numai că scopul vieții umane e sfințenia, adică transfigurarea integrală a omului, prin slava lui Dumnezeu, în Biserică. Iar sfințenia este împlinirea omului din toate punctele de vedere. Este umplerea de bucuria și de pacea lui Dumnezeu, de curăția și de bunătatea Sa, de delicatețea și de frumusețea Sa, în care tot sufletul și trupul nostru e împlinit, e săturat și nu dorește nimic mai mult. Pentru că nimeni și nimic din lumea asta nu ne poate dărui bucurii și desfătări mai mari decât Dumnezeu, iar toate bucuriile și desfătările Lui sunt sfinte, curate și fără de păcat.

Al 4-lea canon vorbește despre alegerea și hirotonia Episcopilor. Iar Episcopii trebuie aleși și instalați în mod colegial[10]. De ce? Pentru ca să fie ales Episcop, în mod sinodal, cel mai capabil dintre candidați. Și dacă alegerea se face de către toți Episcopii dintr-o eparhie, atunci nimeni nu poate spune că a fost exclus de la actul alegerii. Și dacă a ieșit cel care a primit cele mai multe dintre voturi, atunci e un lucru bun, pentru că majoritatea decide. Însă, dincolo de aspectul concret al alegerii, al hirotoniei și al instalării Episcopului, canonul ne vorbește despre iubirea și buna-înțelegere care trebuie să existe între Episcopii Bisericii, adică de aspectul duhovnicesc al problemei în cauză. Pentru că Sfintele canoane se ocupă de problemele practice ale Bisericii, dar dintr-o perspectivă duhovnicească și nu telurică. Ele sunt gândite cu minte sfântă, duhovnicească, și nu ca „legi” care „să favorizeze” pe unii și „să minimalizeze” pe alții. Pentru că unde e voia lui Dumnezeu cu cineva, canoanele sunt depășite de El în mod providențial, fiind ales și un Episcop mai tânăr ca vârstă sau cineva la care nu se gândise nimeni în afară de El.

Și istoria Bisericii e plină de excepții canonice, de excepții dorite de Dumnezeu. Căci există Episcopi care au fost hirotoniți fără voia lor sau în mod extatic, și în atare condiții canoanele Bisericii s-au arătat ca realități extrem de flexibile și nu coercitive. Pentru că aceste canoane ale Bisericii sunt pentru om, pentru binele lui, pentru mântuirea lui, pentru binele Bisericii, și nu au fost create ca „mitraliere” îndreptate împotriva celor indezirabili. Dar cei care le folosesc pe post de „mitraliere”, aceia gândesc trupește și nu duhovnicește.

Pentru că această cârmă canonică a Bisericii are rolul de a duce nava eclesială în Împărăția lui Dumnezeu și nu de a pierde pe drum, în valuri, pe pasagerii de la bordul ei.

Căci numai un marinar incapabil își pierde marfa sau pasagerii pe drum, pe când cel destoinic îi duce până la capăt.

Al 5-lea canon se ocupă cu sinoadele mitropolitane și cu excomunicările din Biserică[11]. Și s-a stabilit faptul ca sinoadele mitropolitane să aibă loc de două ori pe an, iar hotărârile sinoadelor locale să fie acceptate de către toți[12]. De ce? Pentru că sinodalii trebuie să gândească și să acționeze comunional. De fapt, așa gândește și acționează Biserica în integralitatea ei: comunional. Iar dacă ne rupem de traiul în comun și de împărtășirea în comun și de împreuna-reflecție teologică în Biserică, ajungem să trăim extremist. Să trăim fiecare de capul nostru. Iar demonii ne vor încuraja tot mai mult să facem acest lucru și ne vor da să credem că suntem „pe drumul cel bun”.

Dar noi nu vom fi împreună, ci pe coclauri! Pentru că vom fi în locurile prăpăstioase ale falsei păreri despre noi înșine, care ne va face să ne frângem gâtul.

Canonul al 6-lea vorbește despre întâietățile Patriarhiilor ortodoxe și iarăși despre alegerea sinodală a Episcopului[13]. Pentru că în Biserică trebuie să domnească rânduiala, ordinea, frățietatea, pacea. În canonul al 7-lea, se subliniază importanța Patriarhiei Ierusalimului[14], căci este cea mai veche Patriarhie a Bisericii.

În al 8-lea canon, se stabilesc pașii pentru reprimirea schismaticilor în Biserică[15]. De ce? Pentru că Biserica nu este indiferentă față de cei care s-au desprins de ea din diverse motive. După cum nu e indiferentă nici față de eretici, de cei care s-au separat și mai categoric de Biserică la nivel de învățătură, morală și cult.

În al 9-lea canon, se vorbește despre ispitirea celor care vor să fie hirotoniți[16]. Adică despre cântărirea vieții lor, ca să se observe dacă sunt vrednici pentru preoție. Însă istoria Bisericii ne dovedește că un astfel de canon, ca și altele asemenea, care interzice hirotonia celor cu anumite păcate, nu a fost folosit pe post de „satâr”, pentru ca să taie intrarea lor în cler. De ce? Pentru că nici Dumnezeiasca Euharistie nu a fost văzută și dăruită doar celor mai desăvârșiți dintre oameni. Și că Dumnezeieștile canoane ale Bisericii au fost raporta- te întotdeauna la om, la situația concretă, au fost aplicate iconomic și nu în absolutul lor.

Căci canonul al 9-lea de la Nicea ne spune că Biserica apără numai ceea ce este fără de prihană[17]. În absolutul său, canonul cere clericilor să fie ca Îngerii lui Dumnezeu din cer. Însă tot între Tainele Bisericii noi avem și Sfânta Mărturisire sau Spovedanie, unde și clerul și poporul își spovedesc păcatele. Și, în abstract, sfințenia exclude păcatul și implicit mărturisirea lui.

Dar, în mod concret, adică în viața de zi cu zi, și clerul și poporul păcătuiesc, nu suntem Îngeri din cer, ci suntem niște oameni păcătoși care ne străduim continuu să ne sfințim viața, cu harul lui Dumnezeu.

În canonul al 10-lea sunt excluși de la hirotonie cei care au apostaziat în viața lor. Care s-au lepădat de dreapta credință a Bisericii[18]. Care e rostul canonului? De a nu introduce îndoiala în sufletul credincioșilor slujiți de astfel de clerici. Pentru că s-ar putea ca unii să îi fi văzut în căderea lor, să îi fi văzut cum luptau cu Biserica și să se smintească de hirotonia lor întru Preot. În canonul al 11-lea se stabilește pocăința pentru cel care s-a întors din apostazia sa[19]. O pocăință care astăzi ar fi considerată ca „foarte dură”. Pentru că în acest canon se cere ca 3 ani să fie între ascultători și 7 ani să se smerească, adică 10 ani să trăiască ca și cum ar fi catehumen, după care doi ani să stea în Biserică, cu cei credincioși, la toată Dumnezeiasca Liturghie, dar să nu se împărtășească niciodată[20]. Și tocmai după 12 ani de o astfel de pocăință și durere să fie primit în mod deplin în Biserică și să se poată împărtăși.

În clipa de față, canonul e parțial impracticabil, pentru că nu mai există instituția catehumenatului. Doar oprirea de la împărtășire, pe o perioadă mai lungă, se poate face. Însă, cum spovedirea păcatelor și împărtășirea cu Domnul au devenit și ele practici rare, a opri pe cineva de la împărtășire pe termen lung e cu totul nerelevant pentru viața sa interioară, pentru că oamenii noștri, din păcate, sunt „obișnuiți” cu nespovedirea și neîmpărtășirea.

În canonul al 12-lea se vorbește despre păgânii care se convertesc, apoi recad în păgânismul lor[21]. Iar canonisirea lor e de 13 ani[22]. Și asta pentru a arăta că apostazia este extrem de gravă, că ea înseamnă moarte duhovnicească. În canonul al 13-lea se stabilește că toți muribunzii trebuie împărtășiți euharistic[23]. Pentru că toți trebuie să plece de aici uniți cu Domnul și Mântuitorul lor. Canonul al 14-lea vorbește despre pocăința catehumenilor care apostaziază, pe când în al 15-lea se oprește transferul clericilor dintr-un oraș în altul[24]. Însă, practica bisericească ne arată că și canonul 15 a intrat în desuetudine, pentru că transferurile sunt necesare.

Canonul al 16-lea interzice Preoților și Diaconilor părăsirea Bisericilor lor[25], al 17-lea interzice camăta, al 18-lea hotărăște locul Diaconilor și că fiecare treaptă ierarhică are rânduiala ei[26], canonul al 19-lea hotărăște rebotezarea și rehirotonirea unui anumit tip de eretici[27], pe când al 20-lea și ultimul de la Nicea stabilește faptul că duminica și în zilele Cincizecimii să nu se îngenuncheze la Slujbe[28]. De ce? Pentru că duminica noi retrăim Învierea Domnului, iar Cincizecimea e ziua de naștere a Bisericii. Și acestea sunt zile de bucurie și de prăznuire sfântă și nu zile de pocăință, pentru ca să îngenunchem.

Și am vrut să trec în revistă cele 20 de canoane de la Nicea și să le discut întrucâtva, pentru ca să subliniez faptul că ele se datorează în întregime Sfântului Constantinus cel Mare. Fără el, Biserica nu ar fi fost liberă și nici nu s-ar fi putut întruni Sinodul de la Nicea. Bineînțeles, el a pus la dispoziția sinodalilor locul și timpul pentru problemele dogmatice și canonice ale Bisericii și nu le-a impus lor. Sinodalii au decis ce și cum. Și din aceasta se vede multul bun simț și multa delicatețe a Împăratului Constantinus.

Căci, într-o vreme când împăratul tăia și spânzura în imperiul său, Sfântul Constantinus alege să nu se bage în problemele Bisericii, pentru că Biserica are propriile ei rânduieli. Dar, în istorie, împărații, regii, domnii, prinții, dictatorii, oamenii politici s-au tot amestecat și se amestecă în treburile Bisericii, pentru că doresc să suprime sau să folosească impactul social al Bisericii în societate.

Însă, când nu îți vezi lungul nasului, când nu îți cunoști atribuțiile sau când ți le depășești, nu ești delicat, ci bădăran. Pentru că delicatețea nu vexează, ci educă. În fața delicateții te smerești, te schimbi, îți ceri iertare, încerci să o urmezi cu bucurie.

Iar noi, dacă vrem să îi urmăm Sfântului Constantinus și Sfintei sale maici Helena, trebuie să facem următoarele: să fim buni, delicați și onești cu toți oamenii. Să căutăm să-i ajutăm, cu fapta și cu cuvântul, pe oameni. Să ne conducem familiile cu frică de Dumnezeu și cu înțelepciune, pentru ca să nu mâniem pe Dumnezeu. Pentru că El cere de la noi să ne bucurăm întru El, în Dumnezeul păcii și al mântuirii noastre.

La mulți ani celor care astăzi își sărbătoresc ziua patronimică! Vă doresc multă împlinire și pace în tot ceea ce faceți! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 17 mai 2017, la ora 22. 49, într-o zi de miercuri, și terminată a doua zi, la ora 11. 15, pe vreme cu soare și 20 de grade afară.

[2] A se vedea predica mea de anul trecut: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/20/predica-la-sfintii-imparati-si-intocmai-cu-apostolii-constantinus-cel-mare-si-mama-sa-helena-21-mai-2016/.

[3] În prima stihiră de la Litia praznicului, cf. Mineiului pe luna mai, ed. BOR 1893, p. 163.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicaea.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/First_Council_of_Nicaea.

[6] Cf. Saint Athanasius the Great, To the Bishops of Africa. Letter of Ninety Bishops of Egypt and Lybia, în Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. IV, Athanasius: Select Works and Letters, edited by Philip Schaff & Rev. Henry Wallace, Pub. Cosimo, New York, 2007, p. 489: „For this was why an ecumenical synod has been held at Nicæa, 318 bishops assembling to discuss the faith on account of the Arian heresy…”.

[7] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, [f. editură], [f. oraș], 1992, p. 51.

[8] Idem, p. 51-52.  [9] Idem, p. 52. [10] Idem, p. 53. [11] Idem, p. 54. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 54-55. [14] Idem, p. 55. [15] Idem, p. 56. [16] Idem, p. 57. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 58. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 58-59. [22] Ibidem. [23] Idem, p. 59.

[24] Idem, p. 61. [25] Ibidem. [26] Idem, p. 62. [27] Idem, p. 63. [28] Idem, p. 64.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [69]

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [70]

14 Comments

  1. Pr. Iulian

    Hristos a înviat! Ințeleg din ce spuneți dumneavoastră că există trepte de sfințenie destul de diferite și că nu trebuie să ne smintim că și oamenii duhovnicești au neputințe. Și eu sunt de părere că așa trebuie să vedem lucrurile. Doamne ajută, spor în toate!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, Părinte Iulian!

      Există nesfârșite trepte ale sfințeniei. Tocmai de aceea nu trebuie să ne mirăm dacă, pe viitor, se vor naște și se vor nevoi oameni și mai Sfinți decât cei din trecut.

      În ceea ce privește neputințele oamenilor duhovnicești sau ale Sfinților încă în viață e un subiect pentru oameni duhovnicești. Păcatele lor nu seamănă cu ale noastre. Pentru că ele sunt, cel mai adesea, din neputință, din boală, din ispitire, din îngăduința lui Dumnezeu și nu din neștiință sau rea voință ca ale noastre. De aceea zic că trebuie să ne rezumăm discuția la păcatele noastre grosiere, care au în spate multă neștiință, nerecunoștință și răutate.

      Mulțumesc pentru rugăciune! Dumnezeu să vă întărească și să vă miluiască în toate zilele!

      • Pr. Iulian

        E o distincție neapărată și pe care ar trebui să o facem și să o subliniem mai des pentru că mulți se îndreptățesc ca să păcătuiască motivând că și Sfinții sau oamenii duhovnicesti au căzut în păcat. Dar ei nu știu cât s-au pocăit aceia.
        Doamne ajută!

        • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

          Da, trebuie să subliniem această distincție, Părinte Iulian, pentru că păcatele Sfinților și pocăința lor au o altă intensitate decât a noastră! Tocmai de aceea, pocăința lor e transfiguratoare, e primită imediat de Dumnezeu și îi schimbă, pe când a noastră nu face prea multe salturi calitative. Numai bine!

  2. florin

    Doamne ajută. Am auzit că dracii ar face toate pacatele trupești pe care le fac oamenii dacă ar putea, că ei nu le fac pentru că nu au trup dar ar dori să le facă pe toate așa cum îi îndeamnă pe oameni să le facă. Este adevărat? Doamne ajută.

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, e adevărat ceea ce spuneți, domnule Florin! Demonii se folosesc de noi ca să facă păcate trupești, pe care le-ar face și ei, dacă ar avea trupuri. Și vor să le facă, tocmai pentru că au devenit foarte lipiți de pământ, deși ei sunt ființe spirituale. Vă doresc numai bine!

  3. Marius Enache

    Cum putem sa tinem masura dreapta intre asceza trupeasca si cea sufleteasca? Multumesc anticipat pentru raspuns!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Marius,

      această problemă ne-o punem mereu, toată viața noastră, indiferent la ce nivel duhovnicesc am fi. Pentru că mereu ne întrebăm ce înseamnă măsură și ce înseamnă faptă bună și ce înseamnă pocăință. Pentru că niciodată nu vom avea conștiința că „am făcut prea mult” în domeniul curățirii de patimi. Vă mulțumesc pentru întrebare și vă doresc numai bine!

  4. Tamara

    Sarut mana Parinte. Noi vrem ca numai oamenii duhovnicesti sa fie delicati si toleranti cu noi, nu sa fim si noi cu ei tot la fel. Aici e greseala noastra. Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, doamnă Tamara, suntem egoiști! Tocmai de aceea vrem ca ei să ne protejeze și să ne învețe și să ne vindece de toate bolile noastre, iar noi nu facem nici cele mai mici lucruri pentru ei. Spre exemplu să le cumpărăm cărți sau să îi ducem în pelerinaj sau să le plătim spitalizarea, atunci când au nevoie. Profităm de ei, apoi îi uităm. Pentru că suntem egoiști și nesimțiți față de ei. Numai bine!

  5. Meletie Adelfos

    Părinte, dumneavoastră ne întoarceți să vedem scopul ascezei: purtarea greutăților altora, iubirea și ajutorarea lor. La un Sfnat a venit odată o monahie pentru a cere cuvânt de folos și el a întrebat-o: De când te nevoiești, ai început să iubești mai mult oamenii? Și ea a zis că nu. Deci i-a spus: N-ai făcut nimic până acum! Cred că și noi pierdem adesea din vedere care e scopul nevoinței. Binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Frate Meletie,

      ați atins altitudinea neapărată: iubirea! Pentru că întreaga simfonie a ascezei se împlinește numai în iubirea de Dumnezeu și de oameni.

      Tocmai de aceea asceza trebuie făcută cu inimă mare, trebuie făcută dintr-o bucată, cu toată determinarea și nu cu jumătăți de măsură. Și Dumnezeu răspunde acestei asceze pline de iubire pentru El cu multă slavă dumnezeiască.

      Din acest motiv unii se înduhovnicesc în scurt timp, iar tipicarii, care cred că se nevoiesc, dar ei se îndreptățesc în mod continuu, nu cresc deloc, pentru că nu au ca scop pe Dumnezeu și pe semenii lor, ci pe ei înșiși.

      Numai că asceza nu e un sport, ci o școală a lepădării de sine. E școala în care înveți să te smerești, să te umilești, să te dărui altora, să ieși din tine spre alții mereu. Și când ieși din tine spre alții atunci când te rogi, când postești, când scrii, când cânți, atunci îl odihnești pe cel din fața ta, îl ajuți, îi faci bine. Pentru că tu îl ai în vizor pe el și nu pe tine.

      Căci dacă vrei să crești în har, cum să îți „ocrotești” egoismul? Iar dacă vrei să te curățești, cum să aștepți vreun „bine” de la păcatele tale?

      Da, iubirea duhovnicească e împlinirea ascezei noastre! Fără ea suntem morminte văruite.

      Dumnezeu, cu harul și cu iubirea Sa de oameni, să vă binecuvinteze, Frate Meletie, și să vă dăruiască zile bune și pline de nevoință sfântă în viața dumneavoastră monahală! Numai bine! Mă bucur că îmi dați un semn de prietenie din când în când.

      • Grațiela Vlad

        Sărut mâna, Părinte. Mi se pare că văd uneori mireni mai buni decât noi cei care venim la biserică, care sar mai repede în ajutorul celor în nevoie. E din cauza a ceea ce spuneți Dvs aici? Sau mă înșel?

        • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

          Doamnă Grațiela,

          fiecare se comportă după cum simte și vrea! Că cineva vine sau nu vine la Biserică e una și ceea ce face e altceva. Iar dacă, la Biserică, vin oameni care mimează credința, conștiința, bunul simț e păcatul lor. Și dacă există oameni mult mai săritori în ajutorul aproapelui decât oamenii care vin la Biserică, atunci înseamnă că cei care vin la Biserică nu vin ca să fie mai buni. Și e tot o pierdere de timp. Pentru că Biserica e pentru cine vrea să se curățească de patimi, pentru cine vrea să se mântuiască. Iar dacă nu apar schimbări reale, ontologice, intime în urma mersului la Biserică înseamnă că necredința, lenea, conformismul tronează în acei oameni. Vă mulțumesc pentru comentariu! Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén