Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 7-a după Paști [2017]

Iubiții  mei[1],

percepția noastră despre om și lume este pe măsura stării noastre interioare. De aceea, unii vor spune că oamenii sunt răi și corupți în mod fundamental, negăsind prea multe lucruri bune la oameni, pe când alții vor spune că oamenii sun buni și muncitori și suferă mult pe pământ. Pentru că oamenii vorbesc prin prisma propriei lor experiențe. Iar dacă omul e păcătos și lipsit de evlavie, dacă e pătimaș, el va zugrăvi toate lucrurile în negru și va vorbi despre oameni la modul negativ. Dar dacă el este un om al evlaviei, atunci va privi profund oamenii și îi va judeca după faptele lor și după mentalitatea lor și după atitudinile lor și nu la modul discreționar.

Pentru că oamenii fac și bune și rele, iar ei nu sunt doar albi sau negri la suflet, ci orice lucru bun ne personalizează și ne face oameni, iar orice păcat ne strică interior, ne urâțește.

Însă binele și răul pe care îl facem țin de alegerea noastră interioară. Și atât binele, cât și anti-binele, adică răul pe care îl facem, au consecințe directe în viața noastră, pentru că au consecințe imediate și veșnice. Tocmai de aceea, păcătosul care nu se pocăiește rămâne mort duhovnicește, pe când cel care se pocăiește se mută continuu „din moarte întru viață [ἐκ τοῦ θανάτου εἰς τὴν ζωήν]” [In. 5, 24, BYZ]. Pentru că păcatul este omorârea noastră, pe când viața noastră e slava lui Dumnezeu. Și a trăi în slava lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu Dumnezeu, cu Dumnezeul iubirii noastre.

Dar viața cu Dumnezeu e viață eclesială. Și viața eclesială e viața în comuniune și în ajutor reciproc, e viața în iubire frățească și în sfințenie. Pentru că Dumnezeu trimite slava Lui în noi în Biserica Sa, dacă trăim ca reale mădulare ale Lui, adică în curăție și sfințenie, și ca reali frați duhovnicești cu toți ceilalți care vor să se mântuiască ca și noi.

Dumnezeu ne umple de slava Lui în orice Slujbă și rugăciune a Bisericii, dacă căutăm o relație veșnică cu Dumnezeu și o deschidere continuă către semenii noștri. Și El ne umple de slava Lui pentru ca să ne sfințească pe noi în mod deplin.

– Ce se întâmplă însă, dacă nu căutăm relația cu Dumnezeu și nici nu ne deschidem continuu față de semenii noștri, dar totuși venim la Biserică și suntem membri ai ierarhiei bisericești?

– Ne agonisim nouă înșine judecată [κρίμα] mâncând și bând din Sfântul Potir al Domnului, nedistingând Trupul Domnului [μὴ διακρίνων τὸ Σῶμα τοῦ Κυρίου] [I Cor. 11, 29] de mâncărurile comune. Pentru că venim să ne împărtășim cu Domnul fără evlavie și sfințenie în noi înșine, și Îi slujim Lui cu lehamite și indiferență.

Însă o astfel de slujire indiferentă a Lui aduce urgia lui Dumnezeu peste noi. Pentru că ne apropiem să Îi slujim Lui fără să ne pese că nu suntem plini de sfințenia pe care El ne-o cere. Și dacă nu ne pasă de sfințenia Lui, atunci desconsiderăm întreaga sfințenie a Bisericii și considerăm Slujbele Bisericii ca Slujbe „goale” de prezența lui Dumnezeu.

Și avem acest sentiment sfredelitor al „absenței” lui Dumnezeu pentru că nu simțim slava Lui în noi. Nu o simțim în noi și de aceea ne simțim singuri, copleșitor de singuri. Iar din mijlocul unei astfel de singurătăți a păcatului, slujirea lui Dumnezeu e o dramă și o povară enormă.

Însă mulți membri ai ierarhiei Bisericii și mulți creștini ajung să trăiască această dramă a singurătății în mijlocul iubirii lui Dumnezeu pentru că nu vor să accepte că există doar o singură viață a Bisericii și anume sfințenia. Vor să fie lumești în viața de zi cu zi, vor să nu se deosebească de ceilalți, să nu aibă probleme, să nu li se ceară mai mult decât celorlalți, să nu se nevoiască și nici să citească teologie, să nu se sfințească continuu, dar să pară „bisericești” când vin la Biserică. Dar asta nu se poate! Și pentru că nu se poate, tocmai de aceea venirea și slujirea lor în Biserică e un întreg teatru „evlavios”, pentru că vor să mimeze viața și gândirea duhovnicească la Biserică, doar aici, pe acelea pe care nu le trăiesc în fiecare clipă a vieții lor.

Și mentalitatea seculară a oamenilor Bisericii asaltează continuu teologia și viața duhovnicească a ei. Pentru că creștinii cu mentalitate și viață seculară vor să schimbe Biserica, cu rânduielile și gândirea ei profund teologică, după modul lor de a fi și de a gândi. Pentru că vor o Biserică fără asceză, fără contemplație, fără sfințenie, fără simțirea și vederea lui Dumnezeu, fără finalitate ontologică. Vor o Biserică golită de transcendența ei, adică de prezența lui Dumnezeu în ea, și care să fie o instituție „puternică” în această lume, adică potentă financiar și cu o imagine bună.

Însă când Biserica ajunge o instituție „puternică” și „respectată”, adică una dintre celelalte instituții agreate de către Stat, ea își estompează viața interioară, își minimalizează și își diluează mesajul teologic, dând de înțeles că „s-a înrădăcinat” în istorie și „merge” după vântul istoriei.

Numai că Biserica nu își are rădăcinile pe pământ, ci în cer! Fundamentul Bisericii nu e format din legile și cutumele unui Stat, ci fundamentul ei este însuși Dumnezeul treimic. Pentru că prin slava lui Dumnezeu s-a întemeiat Biserica și ea funcționează divino-uman, căci este un organism viu divino-uman. Biserica este Dumnezeu trăind împreună cu Îngerii, Sfinții și cei credincioși Lui.

De aceea, voia Lui e începutul, cuprinsul și împlinirea Bisericii și a lumii și nu voia noastră. Noi numai în măsura în care conlucrăm cu voia Lui sau întrucât voia Lui devine voia noastră putem fi mădulare reale și nu alienate ale Bisericii.

Căci, la Botez, noi devenim mădularele Lui mistice. Dar rămânem astfel numai dacă ne hrănim continuu cu cuvântul Lui, cu Tainele Sale, cu viața Sa cea dumnezeiască. De aici nevoia continuă de ridicare din păcatele noastre pentru a fi cu El. De aici nevoia continuă de spovedire a păcatelor noastre și de împărtășire cu Domnul. Căci Sfânta Euharistie este „mâncarea ce rămâne întru viață veșnică [τὴν βρῶσιν τὴν μένουσαν εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [In. 6, 27, BYZ]. Este mâncarea preadumnezeiască ce ne unește cu Dumnezeu, umplându-ne de viața Lui cea veșnică.

Și niciun Sfânt al Bisericii nu s-a sfințit pentru că s-a aliniat standardelor de viață lumești, ci pentru că a trăit după voia lui Dumnezeu.

Iar Biserica îi cinstește pe Sfinții ei în mod nominal, dar și în sinaxe diferite. Ca spre exemplu în duminica de azi, unde mai mulți Sfinți Părinți sunt cinstiți în sinaxă, într-o adunare aparte.

– Și de ce sunt cinstiți astfel, în sinaxă?

– Pentru a se sublinia o anume particularitate a lor. Spre exemplu, când îi cinstim pe Sfinții români, atunci sinaxa Sfinților români vrea să sublinieze că aceștia toți s-au sfințit aici, pe pământ românesc sau că s-au născut aici sau că au venit la noi din altă parte și aici s-au sfințit și au adormit sau că Sfintele lor Moaște au fost aduse la noi și ei sunt receptați de mult timp ca fiind „ai noștri”.

Însă când avem sinaxa Sfinților Părinți care au participat la un Sinod Ecumenic, atunci Biserica subliniază aportul lor comun, adică aportul fundamental al sinodalității la viața Bisericii. Pentru că Biserica e sinodală și comunitară, e o comuniune de credință și de iubire frățească și nu o organizație „secretă”, „dubioasă”, „închisă în sine”.

Și așa se face că astăzi îi pomenim pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, despre care Sfântul Atanasios cel Mare a spus că au fost 318[2]. Iar personalitățile lor teologice și duhovnicești sunt copleșitoare.

În Sacrorum Conciliorum, ed. Mansi, vol. 2, se confirmă numărul celor 318 [trecenti decem & octo] Sfinți Părinți[3].

Și primul sinodal pomenit aici este Osius, Episcopul Hispaniei, urmat de Presbiterii Victor și Vincentius de la Roma. După provincia Romei urmează Episcopii din provincia Egiptului[4], apoi cei din provincia Tebaidei, ai Libiei, ai Palestinei, ai Feniciei, ai Siriei, cei din Arabia, din Mesopotamia, din Persia, din Cilicia, din Cappadocia, din cele două Armenii, din cele două provincii ale Pontului, din Galatia, din Asia, din Lidia, din Frigia, din Pisidia, din Licia, din Pamfilia, din provinciile insulare, din Caria, din Isauria, din Cipru, din Bitinia, din Europa, Dacia, Misia, Macedonia, Ahaia, Tessalia, Calabria, Africa, Dardania, Dalmația, Pannonia, Gallia, Goția și Bosfor[5]. Și Episcopii participanți la Sinod sunt trecuți în mod nominal în rândul provinciei lor.

Sfântul Osius Mărturisitorul, Episcopul Cordobei, e pomenit pe 27 august și el a pledat pentru introducerea lui deoființă [ὁμοούσιος] în Crez și a semnat primul actele Sinodului I Ecumenic[6]. El a prezidat și Sinodul din Sardica (Sofia de azi, în Bulgaria) din 343, apărându-l pe Sfântul Atanasios cel Mare, care era principalul adversar al arianismului[7].

Sfântul Atanasios cel Mare a participat la Sinod ca Diacon al Sfântului Alexandros al Alexandriei, căruia i-a urmat în Patriarhat începând cu data de 9 mai 328, fiind Patriarh al Alexandriei timp de 45 de ani și trăind 16 ani în exil[8]. Sfântul Atanasios cel Mare s-a născut în 295 și a adormit în data de 2 mai 373, la vârsta de 78 de ani, fiind pomenit pe 18 ianuarie[9]. Sfântul Alexandros al Alexandriei e pomenit pe 29 mai și a fost Patriarh al Alexandriei între 313-326, adormind pe 17 aprilie 326. În anul 320, el a fost primul care l-a condamnat pe Arios la nivel sinodal[10]. Sfântul Spiridon al Trimitundei e pomenit pe 12 decembrie și, prin minunea cărămizii, a vorbit sinodalilor despre Dumnezeul treimic. Și, la Nicea, la Sinod, el l-a cunoscut pe Sfântul Nicolaos al Mirelor Lichiei, pomenit pe 6 decembrie, cu care a început o prietenie trainică[11].

Un alt participant la Sinod a fost și Sfântul Pafnutios, Episcopul Tebaidei de Sus și este pomenit pe 19 aprilie. În 335, el l-a însoțit pe Sfântul Atanasios cel Mare la Sinodul de la Tiros[12].

În ediția Mansi aflăm toate numele celor 318 Sfinți Părinți. Iar folosul cercetării istoriei Bisericii este imens, pentru că datele pe care le poate furniza munca de cercetare sunt nebănuite. Începi să cauți ceva anume și poți descoperi lucruri și mai importante. Pentru că Dumnezeu ne călăuzește spre descoperirea și redescoperirea multor adevăruri și evenimente istorice și duhovnicești.

De ce redescoperirea unor evenimente, mărturii și persoane importante? Pentru că multe amănunte cad în uitare din cauza lipsei lor de cercetare. Ceea ce, cândva, era important, acum poate fi periferic. Sau, dimpotrivă, sunt negate și minimalizate adevăruri și realități istorice de necontestat, din diverse motive rele.

De aceea, când vrem să ne ocupăm de istoria Bisericii trebuie să mergem la istoricii ei și nu la denigratorii ei din toate timpurile. Iar când vrem să vedem poziția Bisericii față de ceva anume, trebuie să mergem la Sfinții ei, la cei care au apărat învățătura Bisericii și mărturia lor să o credem.

Pentru că azi s-a ajuns la situația nefastă ca diverși teologi și oameni de știință să nege teologia, opera sau viața a numeroși Sfinți Părinți ai Bisericii pe motive din ce în ce mai halucinante. Iar mie îmi plânge inima când văd asemenea comportamente la oameni credincioși, la oameni care presupun că „fac bine” negând istoria, Tradiția și Sfinții Bisericii.

Așadar, cum sunt oamenii? Sunt după cum noi îi vedem! Și nu îi putem vedea frumoși, dacă suntem urâți interior. Însă, cu adevărat, pe fiecare dintre noi ne cunoaște Dumnezeu. Și oricât am încerca noi să ne „albim” lingvistic, doar din gură, acest lucru nu se poate niciodată.

De aceea, pentru ca să fim cu adevărat frumoși, trebuie să ne curățim de patimi! Mântuirea noastră începe odată cu curățirea noastră de patimi. Pentru că Domnul dorește ca noi să fim sfințiți de Dumnezeu întru adevărul Lui [In. 17, 17]. Adică El dorește ca să ne curățim de patimi cu adevărat și să credem cu adevărat, potrivit adevăratei credințe, în Dumnezeul nostru treimic.

Hristos S-a înălțat!

Domnul să ne miluiască și să ne întărească pe toți întru bucuria Lui cea dumnezeiască! Amin.


[1] Începută la ora 9. 47, în ziua de 22 mai 2017, zi cu cer înnorat, zi de luni, cu 17 grade la ora 9.00. Și terminată la 15. 27. A apărut soarele și sunt 23 de grade.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/19/predica-la-duminica-a-6-a-dupa-pasti-2017/.

[3] Sacrorum Conciliorum, ed. Mansi, vol. 2, col. 692.  [4] Ibidem. [5] Idem, col. 693-696.

[6] Cf. https://orthodoxwiki.org/Hosius_the_Confessor și https://en.wikipedia.org/wiki/Homoousion.

[7] Cf. https://orthodoxwiki.org/Hosius_the_Confessor.

[8] Cf. https://orthodoxwiki.org/Athanasius_of_Alexandria.

[9] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1783/sxsaintinfo.aspx.

[10] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Alexandru_al_Alexandriei.

[11] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Spiridon_al_Trimitundei

[12] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Pafnutie_al_Tebaidei.

Did you like this? Share it:

Previous

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [66]

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [72]

12 Comments

  1. sofronie

    Cei cu mentalitate seculară din Biserică smintesc pe oameni și invers, cei din afara Bisericii îi învață la rău pe cei care cât de cât mai sunt credincioși. Însă cel mai adesea se lasă influențați oameni care „de abia așteaptă să fie smintiți”. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Aveți dreptate în toate cele trei afirmații ale dumneavoastră, domnule Sofronie!

      Biserica noastră e plină de oameni care gândesc teluric, pământesc, secular, fapt pentru care propagă tot felul de superstiții și erezii în mediul bisericesc. Și acestea îi smintesc pe oamenii credincioși care citesc teologie, care se informează, care sunt oameni ai evlaviei.

      Dar, cel mai adesea, oamenii nu se smintesc, pentru că nu au o conștiiță teologică suplă, ci sunt foarte bolnavi de neștiință teologică. Și când te atingi de superstițiile lor sunt în stare să nu mai vină la Biserică, decât să renunțe la ele.

      Însă ce e superstiția? O încercare de a explica un lucru teologic care te depășește. O încercare ineptă de a explica ceva pentru care nu ai competență.

      Spre exemplu, e foarte răspândită în poporul nostru superstiția „dezlegării picioarelor” mortului la Înmormântare. De ce se practică? Pentru ca mortul „să nu meargă împiedicat” pe lumea cealaltă. Însă pe lumea cealaltă merge sufletul, care nu poate fi legat cu sfoara! Și cu toată grosolănia superstiției, care e formată în jurul necunoașterii traiectului sufletului în veșnicie, ea este considerată „o sfântă tradiție” de mulți dintre țăranii noștri.

      Însă, dacă ar crede că sufletul e însoțit de Sfinții Îngeri la judecata lui Dumnezeu și că el primește Raiul sau Iadul potrivit vieții sale de pe pământ, după voia lui Dumnezeu, și nu datorită sforii, atunci nu ar fi robiți unei astfel de inepții. Dar pentru că nu li s-a explicat eshatologia particulară a sufletului, tocmai de aceea ei și-au format o „teologie” după mintea lor, care neagă toată importanța vieții omului și a Slujbelor Bisericii și dau întâietate unui gest lipsit de orice încărcătură religioasă.

      Căci dacă sfoara „îl mântuiește” pe om, de ce să îi mai facem Înmormântare? Îi zicem o rugăciune, dezlegăm sfoara și îngropăm mortul în 3 minute, nu? Însă oricât ar părea de prostească sau de comică această situație, în multe sate din România găselnița asta e „mai importantă” decât toată teologia Înmormântării.

      Și astfel de superstiții, da, sunt o recădere în păgânism a poporului nostru. E dramatic!

      Vă mulțumesc pentru comentariu! Numai bine!

  2. Pr. Ovidiu

    Parinte dragă, ipocriții nu vor putea fi așa veșnic. Va veni și vremea când pe Dumnezeu nu Îl vor mai putea minți. Fac asta cei ce uită că viața și lumea de acum se termină și că urmează Dreptatea lui Dumnezeu. În zadar se tulbură oamenii după cum zice Psalmistul și în zadar gândesc deșertăciuni, căci visele lor pământești le face Dumnezeu de rușine.
    Har și voie bună de la Hristos să aveți!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Părinte Ovidiu,

      e adevărat, pe Dumnezeu nu Îl putem minți niciunul dintre noi, oricât de „inteligenți” ni se pare a fi!

      Și vedem acest lucru în cazul demonilor: ei au capabilități îngerești, sunt duhuri, sunt rapizi, sunt puternici în comparație cu noi, se ascund de noi, își fac tot felul de planuri ca să ne omoare…dar răutatea lor e prostească, e naivă. Pentru că ei cred că mintea le-a fost dată de Dumnezeu ca „să plănuiască” rele.

      Însă mintea lor și a noastră e un dar de la Dumnezeu pentru ca să facem lucruri bune, să Îl lăudăm pe Dumnezeu, să Îl cunoaștem, să Îl vestim tuturor. Iar dacă noi credem că viața ne-a fost dată doar pentru a fi duplicitari, ne înșelăm în mod amarnic.

      Pentru că noi trebuie să trăim cu adevărat frumos, cu adevărat sfânt și nu trebuie să mimăm sfințenia. Căci sfințenia e starea noastră firească, starea pentru care noi am fost creați de Dumnezeu și de aceea e împlinirea noastră. Dar dacă ne fariseizăm tot timpul nu câștigăm nimic, ci pierdem totul. Pentru că veșnicia e și ea pentru noi, nu doar timpul.

      Da, dacă am fi trăit doar acum și aici, dacă viața pământească ar fi fost totul, ar fi fost „benefică” travestirea, mimarea sfințeniei, a respectabilității, a profesionalismului. Pentru că după moarte nu mai urma nimic. Dar viața noastră abia începe odată cu moartea noastră! Și a ne trăi viața de acum în mod neglijent e sinucidere curată. Pentru că de viața de acum depinde toată veșnicia noastră.

      De aceea, dacă vrem să fim logici, nu putem trăi decât sfânt pe pământ, dacă de viața de aici depinde toată veșnicia noastră. Dacă sfințenia e vocația omului, dacă El ne-a creat pentru ca noi să fim Sfinți ai Lui pentru toți vecii, atunci a alege contrariu înseamnă o asumare veșnică a ratării. Înseamnă să mizezi pe Iad pentru toți vecii, adică pe cartea pierzătoare.

      Vă mulțumesc pentru rugăciune, Părinte Ovidiu, și Dumnezeu să ne întărească pe fiecare în slujirea noastră pastorală! Numai bine!

  3. Ioana

    Dumnezeu să ne ierte, Părinte, pentru neatenția noastră la cele sfinte și iertați-ne și sfinția voastră! Binecuvântați Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă lumineze și să vă întărească, doamnă Ioana!

      Iar dacă vă acuzați de neatenție față de Cele Sfinte ale Dumnezeu, adică de o venire interioară deficitară pentru a vă împărtăși cu Domnul slavei, atunci simțământul dumneavoastră interior e adevărat.
      Pentru că toți suntem netrebnici și nevrednici ca să ne împărtășim cu El.

      Dar, îndăznind la mila Lui, iubindu-L pe El din toată inima noastră, de aceea venim să ne împărtășim cu Domnul, pentru ca să avem viața Lui întru noi.

      Căci adevărata atitudine față de Hristos euharistic este venirea spre El și nu întoarcerea spatelui! Pentru că Dumnezeiasca Liturghie ne cheamă continuu ca să venim și să ne împărtășim cu Domnul și nu ne învață să fugim de El.

      De aceea noi trebuie să ne spovedim și să ne împărtășim continuu în anul bisericesc, pentru că de aceea slujim Dumnezeiasca Liturghie: pentru ca toți să ne împărtășim împreună. Căci Preoții nu fac Liturghia doar pentru ca să se împărtășească ei, ci pentru ca toată comunitatea bisericească să se împărtășească.

      Vă mulțumesc pentru comentariu, doamnă! Toate cele bune!

  4. Marian

    Domnul să ne ferească de indiferența față de El și să ne dea să ne pocăim și să ne mutăm continuu din moarte la viață, cum bine ziceți. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Marian!

      Și continuu trebuie să ne suspectăm fiecare în parte dacă suntem cu El sau El ne este indiferent. Pentru că există minute, clipe, ore, zile când putem să facem doar voia noastră, și aceea păcătoasă, și nu voia Lui.

      Da, atitudinea interioară față de Domnul e o problemă de fiecare clipă! Și de ea ține starea credinței noastre. Căci una e să te rogi mult pe fiecare zi și alta e să te rogi din când în când, atunci când îți amintești. Constanta trăire cu Dumnezeu ne arată vii duhovnicește, pe când uitarea Lui arată că stăm în păcate, în nesimțire interioară, în indiferență.

      Vă mulțumesc pentru apreciere! Numai bine!

  5. Horia

    Vă mulțumim că păziți dreapta învățătură a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe! Domnul să vă ajute!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc pentru apreciere și rugăciune, domnule Horia! Și dumneavoastră trebuie să faceți același lucru: să propovăduiți și să apărați învățătura Bisericii prin tot ceea ce faceți. Vă doresc numai bine!

  6. Nicolae Voicu

    „Biserica este Dumnezeu trăind împreună cu Îngerii, Sfinții și cei credincioși Lui”: bună definiție, sărut mâna!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc pentru apreciere, domnule Nicolae! Numai bine și multă înțelepciune!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén