Eminescu: între modernitate și tradiție [73]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Mai departe, vom purcede, în dezbaterea noastră, de la analogia între cosmosul mare și cel mic, pentru a scoate în evidență faptul că aceeași minuție caracterizează urzeala amândurora, purtând amprenta perfecțiunii. Și nu numai atât, dar vom putea sesiza că, mai degrabă, universul mic se comportă expansionist, sau, altfel spus, nu macrocosmosul devine paradigmatic, nu el impune paradigme universale, ci microcosmosul. De asemenea, ordinea creației este de la detaliu spre panoramă și nu invers.
La Eminescu s-a remarcat comparația Raiului cu o prisacă și a genezei aștrilor cu roiuri de albine. Este una dintre cele mai semnificative corelații între cele două structuri/ ierarhii, macro și micro-cosmică, și ea ne dezvăluie un alt ideal/ telos eminescian: ordinea desăvârșită, cosmică și socială. În fragmentele manuscrise, viziunile sunt concludente[1].
În primul rând, Raiul e configurat ca o stupărie: „În a raiului prisacă stă moșneagul plin de zile,/ Dumnezeu”. Versurile i-au atras atenția și Rosei del Conte – dar și lui Gáldi[2] –, care a remarcat sursa biblică a imaginii lui Dumnezeu ca un moșneag, de la Daniel 7, 9, unde este vorba de Cel vechi de zile (Antiquus dierum/ Paleos ton imeron), ea trimițând la comentariile aferente ale Sfântului Dionisie Areopagitul.
Imaginea Raiului interferează însă cu cea a Moldovei, descrisă de Ureche și Miron Costin ca un tărâm paradisiac. Și nu doar tiparul edenic imprimat în vechile cronici ne împinge a stabili o paralelă cu versurile eminesciene, dar și detaliul prisăcarului, identificat neîndoielnic de poet în Letopisețul lui Grigore Ureche, de unde aflăm că, „păstorii din munţii ungureşti [din Ardeal], pogorându după vânat, au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese (s. n.) şi îndrăgind locul, au tras pe ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat…”[3] în Moldova.
Simion Dascălul completează cu ceea ce zice că „scrie la letopisețul cel moldovenescu, la predoslovie”, deși „această poveste nu se află însemnată de Ureche vornicul”, anume că vânătorii maramureșeni „au găsit o priseacă cu stupi și un moșneag bătrân, de prisăcăriia stupii…”[4].
Dar și Ureche scrie: „Iani, de s-ar învăța cei mari de pre niște muște fără minte, cumu-ș[i] țin domniia, cum ieste albina, că toate-și apără căscioara și hrana lor cu acile și cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre nimeni nu vătămă, ci toate de învățătura ei ascultă”[5].
De aceea, stupul sau „statul albinelor”[6] devine modelul pentru o societate ideală, la Eminescu, idee exprimată și de sihastrul Euthanasius în nuvela Cezara, dar și pentru construcția perfectă[7].
Dar Eminescu a mers mult mai departe și, adăugând imaginii sale poetice și viziunea profetului Daniel despre Cel vechi de zile (Paleos ton imeron este invocat și de Dimitrie Cantemir, în cuvântul introductiv la Hronic[8]) – imagine recurentă în iconografie, după cum și Del Conte semnala –, a ajuns la: „În a raiului prisacă stă moșneagul plin de zile,/ Dumnezeu”. Aici își au sursa imaginile cosmogonice ale stelelor care izvorăsc ca roiuri, reproduse de Perpessicius după manuscrise:
Într-a haosului lume trimeţi colonii de stele
Pe câmpiile albastre ale cerurilor tale
Stupi bătrâni trimiţi tu [-n] lume mândre colonii de stele
Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n [in]finit
Pe-ale cerurilor câmpuri, mâni albastre culeg miere
Pe câmpiile albastre ale cerurilor nalte
În câmpiile albastre ale cerurilor – pleacă
Colonii de stele de-aur dintr-a raiului prisacă
Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n [in]finit
Ele culeg, mierea vieţii, ceara faptei şi-nspre sara
Veciniciei lor, în stupii vechi şi negri se-ntorc iară
Dormind evi până l-a unei vieţi [din] urmă răsărit.
Ca un stup bătrân trimiţi tu > Stupi bătrâni;
În a cerului prisacă
Ele culeg mierea vieţii, ceara faptelor pe cale
Colbul de pe a lor aripi, ceara vis[elor] faptelor;
Veciniciei lor se-ntorc iar
Veciniciei lor în stupii cei bătrâni se întorc iară;
Dormind evi de întuneric pân l-al vieţii…
Mai cunoscute sunt versurile din Scrisoarea I, unde coloniile lumilor vin să populeze universul: „în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”.
Iar în Memento mori: „popoarele de stele iese-n roiuri luminoase /…/ Și din sure văi de caos colonii de lumi pierdute/ Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;/ Dar și ele-atrase tainic ca de-o magică durere/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Niciun atom luminat”.
Comparația limbii române sau a poeziei cu „un fagure de miere” nu vizează doar dulceața ei, cum se poate deduce imediat, ci și – sau mai degrabă – hexagoanele fagurelui, geometria limbii: „De mult mă lupt cătând în vers măsura,/ Ce plină e ca toamna mierea-n faguri” (Iambul) – se referă la perfecțiunea construcției metrice și este în logica celeilalte analogii, cu sculptura în marmură.
Mintea însăși este ca un stup, eremiții/ monahii își stupifică mintea (cred că Eminescu face aluzie la metoda isihastă de atenție/ pază a gândurilor): „dacă corpul ți-l chinuiești și mintea/ Ți-o stupifici”… (Andrei Mureșanu). Chiliile mănăstirilor le aseamănă cu cele ale fagurelui: „Mama-i /…/ l-au învățat/ Să tâlcuiască semne /…/ În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare/ Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai” (Codru și salon).
[1] Reproducerile manuscriptice vor fi, în acest caz, după: M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 175.
[2] Cf. L. Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei RPR, București, 1964, p. 302.
Gáldi insistă, ca mulți alții, pe interpretarea prin apelul la filosofia antică greacă. În mai multe cazuri, credem că am oferit argumente mai solide pentru a justifica orientarea principială spre izvoarele interne. Spre exemplu, el interpretează prăpastia din Scrisoarea I ca fiind infinitul/ apeiron-ul antic, fără să sesizeze că în literatura noastră medievală și în limba veche, atât de cunoscută lui Eminescu, prăpastie însemna abis/ adânc de ape. Îndeamnă însă la studii comparative Eminescu-Dosoftei.
[3] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1987, p. 12.
[4] Idem, p. 13. [5] Idem, p. 135.
[6] La Eminescu, de altfel, „terminologia apicolă este, ca și la Creangă (în Amintiri din copilărie și în basmul Harap-Alb), bine reprezentată”, iar „obârșia lor [a termenilor] trebuie să fie căutată în limba veche”, cf. G. I. Tohăneanu, Eminesciene…, op. cit., p. 85.
[7] „Este incontestabilă legătura dintre concepția sa și cea a marilor teoreticieni conservatori, precum antiutilitariștii S. T. Coleridge, Th. Carlyle, ori teocrați ca Joseph de Maistre, datorită fondului comun de idei, dintre care reținem pe cele care privesc caracterul natural al instituțiilor, Evul Mediu ca mare epocă organică, organicitatea ordinii aristocratice în stat”, cf. Mihai Dorin, Civilizația românilor în viziunea lui Eminescu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1998, p. 38.
Inclusiv „în opera politică [a lui Eminescu], Evul Mediu deține prioritate”, cf. Idem, p. 63.
În opinia sa, „pornind de la distincția făcută de Noica între elementul etern și cel istoric al arhitecturii culturale, considerăm că personalitatea culturală a lui Eminescu se compune dintr-o parte arhetipală, eternă, primită de poet de-a lungul anilor din humusul autohton, și o alta dobândită prin asimilări succesive. […] Format în climatul spiritual ortodox, Eminescu a rămas atașat de acesta, cultura occidentală, asumată fără prejudecăți autohtoniste, ajutându-l să-și clarifice ideile”, cf. Idem, p. 34.
[8] A se vedea Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ediție îngrijită, studiu introductiv, glosar și indici de Stela Toma, Ed. Minerva, București, 1999, p. 3.