Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: iunie 2017 (Page 1 of 8)

Eminescu: între modernitate și tradiție [90]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Inserată în ideea comunicării cosmice este și cea a animării cadrului natural: „Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă” (Călin (file din poveste)), „Respirarea cea de ape îl îmbată, ca și sara” (Scrisoarea IV). Ritmul acesta pulsatil universal nu înseamnă neapărat animism/ panteism (cum crede G. Gană, pe urmele unui curent exegetic care propagă această teorie[1] – consecințele unei astfel de perspective ar fi mult mai ample și mai profunde, și de asemenea evidente, dacă ar fi fost cu adevărat însușită de poet), ci poate fi explicat și prin dorința de reproducere a caracterului rațional/ dialogic nesecționat al lumii, a aspectului neintrovertit al (dia)logosului cosmic: pădurea vorbește clătinând din bolți („Astfel zise lin pădurea/ Bolți asupra-mi clătinând” (O, rămâi)), „ale păsărilor neamuri /…/ vorbesc cu-atât de multe/ Înțelesuri” (Freamăt de codru) etc.

Chiar peisajul celest se domesticește, înaltul abrupt al cerului se rotește în jurul semnificației de domă cosmică, de casă (vatră cosmică)/ cetate (castel)/ templu universal:

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,
Rumenind străvechii codri și castelul singuratic.

(Călin (file din poveste))

*

Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi,
Dând atâta întunerec rotitorului talaz. /…/

Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește,
Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește,
Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară
Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

(Scrisoarea IV)

*

În lac se oglindă castelul. /…/
Păreau uriași ce în cuib de balaur
Păzea o măreață comoară de aur,
Căci luna, ce roșă prin ele răsare,
Comoară aprinsă în noapte se pare. /…/

Și luna se-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră…

(Diamantul Nordului)

*

Cum norii strigă jalnic și marea sparge piatră
Și tunete bătrâne pe-a cerurilor vatră
Pocnesc cu-a lor ciocane…

(Mureșanu)

*

Norii sunt o spuză-n ceruri și prin ei topite stele.

(Memento mori)

*

Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă /…/
Stele galben tremurânde mișcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci și moi icoane
Împle văile de lacrimi de-un sclipet împrăștiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mișcă-ncet.

(Călin Nebunul)

*

Dar un nor pe ceruri negru se înalță și se-ncheagă,
Se formează, -ncremenește și devine-o domă-ntreagă,
Plin de umbra de columne ce-l înconjură-mprejur;
Prin columnele-i mărețe trece câte-o rază mată,
A lui cùpolă boltită e cu-argint înconjurată,
Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur.

Luna înspre ea îndreaptă pasuri luminoase,-ncete /…/
Ale domei scări negrite se-nsenin – ca neaua sara – ;
Intră-n domă. Ard columne sub lumina ei cea clară
Și-și aruncă unu-ntr-altul umbra neagră dintre ei.

Stelele în cârduri blonde pe regină o urmează,
Aerul, în unde-albastre, pe-a lor cale scânteiază
Și rămân întunecate nalte-a cerurilor bolți;
Doma strălucește-n noapte ca din marmură zidită,
Prin o mreajă argintoasă ca prin vis o vezi ivită,
A ei scări ajung din ceruri a stâncimei negri colți.

(Memento mori)

Luna ca o vatră (vatra cerului și vatra satului, din Sara pe deal, se află pe același ax/ osie[2], măsurat (cruciform) de salcâm – bălsămitor prin florile sale – și de cumpăna de la fântână, a cărei sugestie axiologică e dublată de cea a izvodirii creației ca o cumpănire între pământ și cer) sau ca tezaur (alături, semnificativ, de imaginea castelului/ cetății) ori ca o regină care intră însoțită de stele (în Ondina și Ecò, luna este „regina albelor nopții regine”) în templul cerului ca să se roage, reprezintă tot atâtea imagini care produc o reverberare a simbolismului arhaic (și) creștin, cu reprezentarea centrului lumii, evidențiat de Mircea Eliade.

I se poate asocia și paralelismul catapeteasmă/ iconostas cu icoanele sfinților – cer cu icoanele stelelor din concepția creștin-răsăriteană. De asemenea, confuzia, pe teren simbolic-alegoric, între stele și sfinți sau îngeri (care apare foarte des în opera eminesciană, în felurite contexte) se explică tot prin apelul la hermeneutica medievală.

Antim Ivireanul, spre exemplu, ne poate lămuri că „Îngerii sunt stele […] Că așa zice în cartea lui Iov în 25 de capete: Stelele sunt necurate înaintea Lui, dară cu cât mai vârtos omul…”[3]. Iar Sfinții „sunt pre lângă Hristos ca niște stele, carii iau lumina lor de la acest Soare al dreptății”[4].

Dar și într-o altă carte, pe care Eminescu a deținut-o în manuscris, Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, se vede această corespondență:

„Deci unora [dintre Sfinți] le era fața de luciia luminat, ca stealele, altora mai mici, cum zice apostolul: stealele cu razele să slăvesc[5]. Iar unora le era fața ca luna pre întunearecul nopției, altora ca lumina de z[i]uo, altora ca și un fier ars, scântei lăsa, altora ca soarele, altora ca zăpada, altora ca și o lână albă, altora albă și rumenă ca și florile, fieșcare după fealul lor, ca fulgerul”[6].


[1] Exemplele Elenei Tacciu (Romantismul românesc…, vol. II, op. cit.), din Eminescu și din poezia romantică europeană, spre a ilustra un „animism cosmobiologic” (p. 18) sau o „retorică antropocosmică” (p. 19) a poeților romantici nu mă conving, pentru că ele se pot interpreta și fără a face recurs la o viziune panteistă/ animistă asupra universului, și anume prin a lua în considerare resimbolizarea cosmosului ca patrie originară a ființei umane, redescoperirea corespondențelor tainice dintre rațiunea umană și rațiunile cosmice, și a comunicării/ comuniunii dintre om și ambientul său natural. Altfel spus: reproducerea unei situații primordiale, pe care romanticii o aveau în scop.

Elena Tacciu face o paralelă (binevenită, de altfel) și cu poezia folclorică românească (p. 20-22), dar cu atât mai mult nu ni se pare că aceasta ilustrează o „poetică animistă” (p. 21). Nu exclud faptul de a putea exista poeți sau secvențe poetice romantice (dar nu în literatura română) care să se preteze acestei interpretări. Personal nu ader însă la ea în cazul exegezei eminesciene.

Reproduc însă și remarcile Ricardei Huch: „Filosofia naturii – romantică – poate fi greșit interpretată ca panteistă. […] Ei [romanticii] voiau să știe tot atât de puțin de un Dumnezeu inconștient ca și de unul în devenire și din această pricină s-au îndreptat împotriva lui Hegel, provenit din sânul romantismului, care concepea istoria naturii și istoria lumii ca o dezvoltare a lui Dumnezeu. […]

Ideea propriu-zis romantică despre Dumnezeu este următoarea: Dumnezeu nu este identic cu lumea. El este punctul central al lumii și totodată cel care o cuprinde și o poartă. Dumnezeu este în tot dar nu tot este Dumnezeu. […] Relația noastră cu Dumnezeu este cel mai bine formulată de versetul biblic: în Dumnezeu trăim, în El ne mișcăm și existăm [Fapt. Ap. 17, 28: «Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem»]”, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 357.

[2] Pentru Dimitrie Cantemir, cerul avea un axon:

„Astronomii, adecă a stélelor cunoscători […] întru toate câte întru a ceriului trup stéle să poartă, doaă numai neclătitoare și nemutătoare a fi arată, carile una în partea ceriului diasupra, iară alta în partea ceriului dedesupt a să afla povestesc: una polus arcticus, iară alta polus antarcticus le număsc, prin carele a ceriului trup și rătundzală să învârtéște. […] Că precum 2 roate într-o osie să liagă, așé acéle printr-o o mintească [mentală] osie (carea axon să chiamă) una cu alta să, prin atâta de meidian despărțire, întrulocadză”, cf. Divanul, ed. cit., p. 9.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 124. [4] Idem, p. 10.

[5] I Cor. 15, 41: „Alta este strălucirea soarelui și alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebește în strălucire”.

[6] Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, op. cit., p. 187.

Mergem înainte

suntem într-un tunel
și trebuie să ieșim la lumină
lumina e în față
lumina e înainte
înapoi nu e decât tăcere
suntem cu Dumnezeu
trecem prin păduri dese
dar trecem cu Dumnezeu
trecem peste ape mari și rele
prin valuri înalte
peste piscuri aspre
dar lumina ne plouă torențial
ne umple plămânii
cu speranță
înotăm prin apă de lumină
ne scăldăm în viață
mergem înainte

Eminescu: între modernitate și tradiție [89]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Codrul, imaginat paradisiac și imperial la Eminescu, care anterior a fost cetate, nu este deloc străin de viziunea exprimată în Psaltirea versificată a lui Dosoftei („svânta cetate din măgura svântă”):

Domnul este mare,
Lăudat și tare.
Mai cu de-adins este
Lăudat cu veste
De-a Lui bunătate,
În svânta cetate
Din măgura svântă,
Ce stă fără smântă [sminteală/ clătinare].

Cetate frumoasă
De piatră vârtoasă,
Bine-ntemiată,
De Domnul gătată;
În țară-I vestită
Câtu-i de tocmită.

Muntele Sionul
Ce ș-au ales Domnul
Despre miazănoapte
Dă raze cât poate.

Pre coaste de munte
Cu ulițe multe,
Cetatea cea mare
Craiului cel tare,
Cu curț desfătate,
Cu pânzele nalte.
Strajea nu-i lipsește,
Domnul o-ntărește. /…/

Auzât-am veche
’Ntr-auz de ureche
Poveste trecută,
Ș-acmu vedem multă,
Că Dumnezău toate
Câte va, le poate.

(Ps. 47, 1-26, 45-50)

Moldova apare și ea, în versurile dosofteiene, ca un spațiu patriarhal (ne referim la belșugul lui Iov sau al patriarhului Avraam) sau edenic (fapt repercutat și la Miron Costin, în Poema polonă): „Vinul și cu grâul, și cu de tot viptul,/ Cu cirezi și turme, copără pământul./ Dară miere dulce! Cine poate spune/ Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!” (Stihuri la luminatul herb al Țărâi Moldovei).

Aceste trăsături aurorale și paradisiace din poezia și literatura veche sunt perpetuate în lirica eminesciană, în cadrul natural format din codrii eminescieni nepătrunși, întunecoși, care-i păreau lui Călinescu o junglă sălbatică și lui Gană o grotă vegetală.

Belșugul de fericire aduce la un loc, în poezia lui Eminescu, naturalul sălbatic și serenitatea domestică, cea mai bună ilustrare oferind-o, probabil, Sara pe deal, dar și, într-o măsură mai diminuată, Floare albastră.

Dacă Moldova medievală, în viziunea eminesciană, ar fi o junglă sălbatică de codri nepătrunși, unde, cum zicea tot Călinescu, până și oaia este sălbatică, în schimb, codrul zânei Dochia din Memento mori, care mai înainte fusese cetate („Codrul – înaintea vrajei – o cetate fu frumoasă./ A ei arcuri azi îs ramuri, a ei stâlpi sunt trunchiuri groase,/ A ei bolți streșini de frunze arcuite-ntunecat”), este de o ingenuitate blândă, unde până și căprioarele sunt domestice:

Sara sună glas de bucium[1] și cerboaice albe-n turme
Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme,
Vin rupând verzile crenge cu talangele de gât;
Și în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare
Pân’ din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare,
Pe-umăr gol donița albă – stemă-n părul aurit.

Din copaci ies zâne mândre, de-mpărat frumoase fete,
Ținând donițe pe umeri, gingașe, nalt-mlădiete,
Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se înclin,
Ce sub dulcile lor mâne își oferă răbdătoare
Ugerele lor împlute, și în doniți sunătoare
Laptele-n cadență curge, codru-mplând c-un murmur lin. /…/

Și din ce în ce mai mândre, mai înalte, mai frumoase
Sunt pădurile antice, ele-ngroapă-ntunecoase
Cu-a lor vârfuri munții mândri, stâncile ce-n cer se-ntind.

Ideal este peisajul în care frumusețea naturală ingenuă, nealterată, originară, edenică, atempoarală este completată de blândețea și dulceața domestică. Este o frumusețe sălbatică în absența sălbăticiei, de aceea, cum remarca și Tudor Vianu, nici nu trezește pasiuni insurgente, asprimea nihilistă a ideologiilor revocatoare de lumi.

Acest fel de spectacol natural provoacă o melancolie senină, nu este generatoare de prăpăstii interioare pe care contemplația unui peisaj romantic corespondent, în literatura europeană, le generează de obicei. Deosebit de semnificativ pentru noi este faptul că Tudor Vianu și Ion Negoițescu au deviat de la sensul general al interpretării lor când au ajuns în acest punct[2].

Impenetrabilii codri, purtători de adâncimi insondabile, sunt o imagine în adâncime a Paradisului, ei care concentrează/ recapitulează/ convoacă tot cosmosul în oglinzile izvoarelor, care susțin acel dialog cosmic („Cu frunzișul fremătos/ Povestești așa frumos” (Mușatin și codrul)) înregistrat de urechea umană (poetică, nu în sensul de fatezistă, ci dimpotrivă, rațional-sensibilă) în foșnet, susur și clipiri de ochi stelare.


[1] A se compara cu versul: „Sara pe deal buciumul sună cu jale” (Sara pe deal).

[2] A se vedea notele 94 și 187 din lucrarea de față.

Iov, cap. 24, cf. LXX

1. Și pentru ce pe Domnul L-au ascuns orele [διὰ τί δὲ Κύριον ἔλαθον ὧραι]?

2. Iar cei neevlavioși hotarul au încălcat, turma împreună cu păstorul prinzând.

3. Măgarul orfanilor au luat și vaca văduvei au luat-o zălog.

4. Au abătut pe cei neputincioși din calea cea dreaptă [și] împreună s-au ascuns cei blânzi ai pământului.

5. Și au ieșit ca măgarii în câmp [ἀπέβησαν δὲ ὥσπερ ὄνοι ἐν ἀγρῷ], pentru mine ieșind fapta lor [ὑπὲρ ἐμοῦ ἐξελθόντες τὴν ἑαυτῶν πρᾶξιν]. S-a îndulcit pâinea lor întru cei mai tineri [ἡδύνθη αὐτῷ ἄρτος εἰς νεωτέρους].

6. Câmp înainte de ceas/ de vreme [ἀγρὸν πρὸ ὥρας], nefiind al lor, au secerat, iar cei neputincioși au lucrat fără plată și fără mâncare celor neevlavioși.

7. [Și] mulți goi au adormit fără haine și veșmântul sufletului lor l-au luat [ἀμφίασιν δὲ ψυχῆς αὐτῶν ἀφείλαντο].

8. De picăturile munților se umezesc [ἀπὸ ψεκάδων ὀρέων ὑγραίνονται]. Căci neavând ei [παρὰ τὸ μὴ ἔχειν αὐτοὺς], [cu] umbra stâncii s-au îmbrăcat [σκέπην πέτραν περιεβάλοντο].

9. L-au răpit pe cel orfan de la sân și, căzând, l-au smerit.

10. Iar pe cei goi i-au adormit cu nedreptate și, flămânzind, bucata de pâine le-au luat.

11. În[tru] cele strâmte cu nedreptate au pândit, iar calea celor Drepți nu au cunoscut.

12. Pe care din cetate și [din] casele lor îi izgoneau, iar sufletul pruncilor a suspinat tare. Iar El, pentru ce acestora cercetare nu a făcut [Αὐτὸς δὲ διὰ τί τούτων ἐπισκοπὴν οὐ πεποίηται]?

13. Pe pământ fiind ei și nu au cunoscut. Și calea dreptății nu au cunoscut și nici pe cărările ei [nu] au mers.

14. Dar cunoscând lucrurile lor [γνοὺς δὲ αὐτῶν τὰ ἔργα], [El] i-a dat pe ei întru întuneric [παρέδωκεν αὐτοὺς εἰς σκότος] și noaptea va fi ca un hoț [καὶ νυκτὸς ἔσται ὡς κλέπτης].

15. Și ochiul preacurvarului[1] a păzit întunericul [καὶ ὀφθαλμὸς μοιχοῦ ἐφύλαξεν σκότος], zicând: «Nu mă va vedea mai înainte ochiul». Și ascundere a feței a pus.

16. A săpat în întuneric case. Ziua s-au pecetluit pe ei înșiși [și] nu au cunoscut lumină.

17. Că împreună cu dimineața lor [este] umbra morții [ὅτι ὁμοθυμαδὸν τὸ πρωὶ αὐτοῖς σκιὰ θανάτου]. Că va cunoaște tulburările umbrei morții [ὅτι ἐπιγνώσεται ταραχὰς σκιᾶς θανάτου].

18. Ușor este peste fața apei. Să blesteme partea lor pe pământ

19. și să scoată la lumină oasele lor uscate pe pământ. Căci brațul orfanilor au răpit.

20. Apoi a pomenit păcatul lui. Și ca o ceață de rouă [ὁμίχλη δρόσου] nevăzut s-a făcut. Și să se dea lui pe care [le-]a făcut și să se zdrobească tot cel nedrept, la fel [cu] lemnul cel nevindecat [ἴσα ξύλῳ ἀνιάτῳ].

21. Căci sterpei bine nu i-a făcut și femeie nu a miluit

22. și [cu] mânie [i-]a răsturnat pe cei neputincioși. De aceea, ridicându-se, nu are să creadă despre viața sa.

23. Îmbolnăvindu-se, nu nădăjduiește să se vindece, ci va cădea [întru] boală!

24. Căci pe mulți [i-]a chinuit. Înălțarea lui s-a stins și ca nalba [μολόχη][2] în căldură sau ca spicul din pai el însuși căzând.

25. Iar dacă nu [este așa], cine este cel care zice [că] minciuni eu zic și va pune întru nimic cuvintele mele?”.


[1] Al adulterului.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Althaea_(plant).

Eminescu: între modernitate și tradiție [88]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În fine, revenind la discuția inițială asupra caracterului tripartit al spațiului eminescian[1], al treilea cosmos (specific mai degrabă postumelor) este de asemenea un univers terestru-paradisiac, dar în care transfigurarea ia proporții neobișnuite și unde are loc permutarea dimensiunilor (aș putea spune dilatarea, dacă nu ar fi o înșelare a ochiului) și metamorfoza alegorică a făpturilor, configurate în poeme ca Memento mori, Miradoniz ori – cu specificația că, din terestru, peisajul devine lunar – în Sărmanul Dionis

Mă gândesc, între altele, la transformarea insectelor în bijuterii sau la rare abstracțiuni – fluturii sunt „flori de aer” (Fata-n grădina de aur) sau „idei scăldate-n aur” (Memento mori), ori la arhitectura fantezistă a norilor[2]. Spre exemplu: „Norii mișcă sus în ceruri înfoiatele lor nave –/ Rostre de jăratec ș-aur, vele lungi de curcubău”, în Memento mori.

Dacă vom face o analiză comparativă între Eminescu și primii poeți ai literaturii române, Dosoftei și Miron Costin, simetria liniilor vizuale, trasate într-un spațiu de convergență, poate să ne surprindă. În versurile lui Dosoftei există o natură cosmică și o natură domestică – așa cum se individualizează și în cele eminesciene –, între care există o întrepătrundere.

Prima dintre ele, natura cosmică, este panoramată în imagini de o certă sensibilitate plastică și care dezvăluie în Dosoftei „ctitorul poeziei lirice românești”[3] și primul nostru poet străbătut de fior cosmic și metafizic:

Încă zoare nu revarsă
De soare, când va să iasă…

(Ps. 5. 7-8)

*

Ai tocmit și luna să crească, să scază,
Să-ș ia de la soare lucoare din rază.
Stele luminate ce lucesc pre noapte…

(Ps. 8, 9-11)

*

De la Tine z[i]ua luminează,
Și noaptea cu stelele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.

(Ps. 73, 65-68)

*

Luna ai făcut cu rază,
Să crească-n vremi și să scază,
Și soarele ș-nemerește
Apusul ce odihnește.
Din tuneric feceș [făcuși] noapte…

(Ps. 103, 83-87)

*

De unde soare dă rază
Pănă-n scapăt ce s-așază…

(Ps. 112, 7-8)

*

Făcut-au lumini mare,
De dau raze și zare /…/

Soarelui i-au dat s-aibă
Să facă z[i]ua albă,
Să sloboaze lucoare,
Prin milă stătătoare.

Preste nopț[i] au pus lună
Cu stelele-mpreună…

(Ps. 135, 25-34)

*

Și-ntunerec ce s-ar face,
Nu m-aș teme să mă calce,
Că noaptea m-ar desfăta-mă
Cu lumină fără samă.

Că-ntunerecul s-albește
De Tine, când Te zărește,
Și noaptea să luminează
Ca z[i]ua slobozând rază.

Că-ntunerec și lumină
Îț[i] este, Doamne, pre mână.

(Ps. 138, 33-42)

*

Cela ce-au pus stelelor măsură /…/
Mare este Domnul…

(Ps. 146, 13-15)

*

Cela ce-Ș dă omătul ca lâna
Și negură spulberă cu mâna,
Ca cenușea cu sâta când cerne,
Preste tot pământul de s-așterne.

Cela ce aruncă sloi de gheață /…/
Cine poate să-I sufere gerul
Ce-mpietrește apele ca herul?

(Ps. 147, 13-20)

*

Lăudațî-L, soarele și luna,
Cu lucoare ce daț totdeauna.
Lăudațî-L, stele și lumină,
Ce daț[i] raze pre noapte senină. /…/

Că Domnul au cugetat cu gândul
De le-au făcut și-I țân toate rândul [rânduiala, ordinea].

(Ps. 148, 7-16)

*

Fugi-va soarelui raza și a stelelor șireaguri,
A tot ceri lucă s-a rumpe, și acea de aur lună.

(Prorocia sibilei Eritreia)[4]

Ne raliem opiniei că „această sacralizare cosmică își va pune o pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii românești”[5], ca și aceleia că Psaltirea în versuri constituia „o carte de căpătâi [pentru Eminescu] în care găsea germenii cei mai activi ai poeziei românești pentru multă vreme. Rime rare, ritmuri și imagini din Psaltirea lui Dosoftei aveau să treacă în propriile sale versuri”[6].

Relația dintre om și natură (pe care atâta s-a bătut monedă falsificată în didacticismul comunist), a prințului eminescian cu pădurea protectoare, poate avea întemeieri (expresive și vizionare) în poezia psalmilor, mai degrabă decât în baladele folclorice (respingem ideea că Dosoftei ar fi urmărit modele folclorice[7], exceptând nivelul prozodic, fapt remarcat și de alți cercetători[8]):

Ferice de omul /…/ [care] va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.

(Ps. 1, 1, 9-12)

De aici[9] ar fi putut supraviețui expresia om verde sau român verde. Scăparea este „la munte cu pădure deasă” (Ps. 10, 5), „C-aș zbura lesne, de-aș depărta-mă/ La păduri dese unde nu-i teamă” (Ps. 54, 17-18), iar casa/ Biserica lui Dumnezeu e „în măgura cea deasă” (Ps. 14, 3-4).

Ne amintim că pădurea a fost desemnată ca topos central al imaginarului cosmic eminescian, observându-se simbolistica alegorică ce o configurează ca spațiu edenic și ocrotitor. În acest punct, relația cu Dosoftei[10] și cu viziunea literaturii vechi credem că este mult mai profundă decât s-a bănuit.

Simbolismul heraldic înscris în stema Moldovei și cel al codrului eminescian sunt identice – herbul lui Dosoftei și herbul lui Eminescu:

Stau împregiur [de] dânsă trei planite-n hoarbă,
Soarele și Luna, și Venus [Luceafărul], podoabă.

(Stihuri la luminatul herb al Țărâi Moldovei)

*

Lună, Soare și Luceferi
El [codrul] le poartă-n a lui herb.

(Povestea codrului)

În afară de aceasta, Eminescu include în corola de atribute eterne ale codrului o expresivitate de factură psalmic-dosofteiană (inclusiv ritmul poeziilor e același), doar că puțin metonimizată (o natură altfel circumscrisă în simboluri):

Hiara codrilor cea multă
Toată de Mine ascultă.
Am și dobitoace multe,
Și de zâmbri-am cirezi multe,

Păsări încă am cu cârduri,
De să țân de hrană-n câmpuri.
Am și țarine destule,
De-M[i] sunt slugile sătule.

Și când Mi-a trebui pâine
N-oi veni să cei la tine,
Că-M[i] este lumea pre mână
Cu de tot cu de ce-i plină.

(Ps. 49, 45-56)

*

Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor…

(Revedere)

Codrul, ca orizont paradisiac, precizat nu temporal-descriptiv ci într-o heraldică alegorică (ca stemă, blazon al Edenului/ Raiului, al patriei originare) recuperează virtuțile omnipotenței creatoare divine, pentru o panoramă simbolică oferită contemplației și reflecției umane. În interiorul acestui spațiu, perechea de îndrăgostiți poate să reitereze cuplul primordial, așa cum deja critica literară a sesizat, devenind un loc comun didactic.

Natura sălbatică și cea domestică poartă, așa cum s-a apreciat în mai multe rânduri, o amprentă oarecum autohtonizantă (ferindu-ne însă de exagerări) la Dosoftei – preferat fiind tot anotimpul văratec[11]. Fauna aceasta bogată este reprezentată paradigmatic și la Eminescu, pentru care natura reprezintă prima motivație a romantismului său, înaintea iubirii: poezia La Bucovina vorbește despre natură ca sursă principală a romantismului. Ulterior, în Singurătate, cea care face să se nască versul este melancolia datorată absenței femeii iubite.

Așadar, într-o expresivitate sublimată, lapidar-simbolică:

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.

Lună, Soare și Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Și curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de vești,
Filomele-i țin orchestrul
Și izvoare spun povești.

Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape, pe potici,
Vezi bejenii de albine,
Armii grele de furnici… /…/

Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curții mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalți cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte [etc.].

(Povestea codrului)

În Mușatin și codrul (poem-sinteză al poeziei naturii, în opinia lui Tudor Vianu), pădurea îi propune lui Ștefan cel Mare să fie împăratul său („Zice codrul liniștit:/ «M-am pus de am înfrunzit/ Pentru că tu m-ai dorit»./ Iară valurile sună/ Mișcătoarele se adună,/ Printre mrejele de frunze/ Cearcă soare să pătrunză /…/ Codrul i se închina/ Și din ramuri clătina:/…/ «Hai Mușat să ne-nțelegem/ Și-mpărat să ni te-alegem,/ Împărat izvoarelor/ Și al căprioarelor»…), în timp ce alte secvențe poetico-dramatice (din Gruie-Sânger etc.) îl propun pe Hristos ca domn al Moldovei. Am amintit de aceasta pentru că la Dosoftei apare de multe ori ilustrată ipostaza de împărat a lui Mesia[12], al cetății Sionului (Ierusalimului celui etern).


[1] S-a vorbit și despre „ideea timpului tripartit: «Trecutul marmură, prezentul Dumnezeu, viitorul umbră» (Fragmentarium)”, cf. E. Tacciu, Romantismul românesc…, vol. II, op. cit., p. 39.

[2] Astfel de fantaste construcții aeriene și celeste identifică Gaston Bachelard la Shelley: „Shelley locuiește în infinitul cerului, într-un palat construit din bucăți de zi intensă și senină, acoperit cu plăci de lumină de lună. Când vom studia unirea imaginară dintre ceea ce luminează și ceea ce înalță, când vom arăta că aceeași „operație a spiritului uman” ne duce spre lumină și spre înălțime, vom reveni asupra acestei voințe de construcție diafană, asupra acestei solidificări opaline a tot ceea ce iubim cu pasiune în eterul trecător. […]

Viața aeriană este viața reală: dimpotrivă, viața terestră este o viață imaginară, o viață trecătoare și îndepărtată. Pădurile și stâncile sunt obiecte indecise, trecătoare și plate. Adevărata patrie a vieții este cerul albastru, „hrana” lumii e alcătuită din suflarea vântului și din miresme”, cf. Gaston Bachelard, Aerul și visele, op. cit., p. 43-44, 46-47.

[3] Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996, p. 48.

Consemnăm și opinia: „A spune că până la 1800 cultura română n-a cunoscut pagini de literatură propriu-zisă, dacă nu e o eroare comisă din inocență, atunci e un act de certă rea voință pusă sub protecția negației ce scutește comod de efortul și răbdarea necesare lecturii textelor de o mai mare vechime”, cf. Elvira Sorohan, Singurătatea scriitorului, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2004, p. 24.

[4] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373.

[5] Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009, p. 343. Autoarea consideră în Psaltirea în versuri se poate observa „argheziana împletire dintre slova de foc și slova făurită, dintre muncă și har” (p. 336).

[6] Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p. 159.

M. Dinu observă, în ceea ce privește rimele rare, „apropierea și sub acest aspect, dintre Dosoftei și Eminescu, un alt explorator consecvent al lexicului românesc, aflat în permanentă căutare de nestemate ritmice. Ambii ilustrează tipul de creator pe care dificultățile îl stimulează și care știe să tragă foloase estetice din încorsetările impuse de convențiile unei poetici normative”, cf. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi. Incursiune în poezia și poetica dosofteiană, Ed. Academiei Române, București, 2007, p. 15.

[7] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.

[8] „Dacă există cu adevărat un poet român indiferent la modelul folcloric, acesta e tocmai Dosoftei”, cf. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi…, op. cit., p. 19.

[9] Coroborând și cu Lc. 23, 31, în care Hristos, dus să fie răstignit, Se numește pe Sine lemn verde (fiind simbolizat astfel și de pomul vieții din Geneză, conform comentariilor patristice): „Căci dacă fac aceasta cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?”. De altfel Sfântul Augustin (și alți Părinți) interpretează psalmul 1 ca mesianic/ hristologic.

[10] A se vedea și cartea mea: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[11] „Tu i-ai dat pământului frâmsețe,/ De l-întoarce vara-n tinerețe./ Primăvara-i de Tine făcută,/ Să plodească roua roadă multă” (Ps. 73, 69-72); „Tu trimiț ape prin tăuri,/ De cură printre munț răuri,/ De să toate heri adapă/ Și le prisosește apă./ Și colunii când li-i sete/ Tu-i adăpi fără scumpete.// Tu strângi păsările-n hoarbă/ La părău ce vin să soarbă,/ De prin pietri, de prin gauri/ Slobod cântece și glasuri./ Tu sloboz roauă pre munte/ Dintr-a Tale cămări multe /…/ Tu dai fânului să crească/ Dobitoacelor să pască,/ Și crești pajiștea cea moale,/ De scoate grâul din foale,/ De-ș culeg oamenii hrană/ Să le hie și pre iarnă./…/ Copacilor de pre câmpuri/ Tu le dai sațâu pre timpuri,/ Și chedrilor din Livanul/ Ce-i răsădești pre tot anul./ Acoló vrabii ș-or face/ Cuiburi, di-or ședea cu pace,/ Că le este rodionul/ Povață, pus de la Domnul.// Cerbilor le-ai dat să salte/ Pre munțâi cu dealuri nalte,/ Și iepurilor scăpare/ Le-ai dat s-aibă sub stânci tare./…/ Lupii urlă și scâncează,/ Când spre vânat să gătează. /…/ Și marea, câtu-i de lată,/ Și largă, și desfătată,/ Într-însă să țin heri multe,/ Jigănii mari și mănunte./ Preste luciu de genune/ Trec corabii cu minune./ Acoló le vine toană/ De fac chiții gioc și goană” (Ps. 103, 39-112).

[12] Alt împărat n-avea, Doamne, fără Tine,
Tu purtai războiul oștii, cum să vine.

(Ps. 43, 15-16)

*

Inema mea scoate cuvântul cel dulce
Și cătră-mpăratul lucrul îm voi duce.
Limba îm voi face condei de scrisoare
A scriitori grabnic ce nu-i pre supt soare /…/

Cu cât ești de ghizdav [frumos, minunat] tinde și stejește
Cu a Ta putere și împărățește,
Pentru adevară și pentru blândețe etc.

(Ps. 44, 1-13)

*

Cântați pre-mpăratul,
Că nu-i ca dâns altul…

(Ps. 46, 33-34)

*

Doamne, dă-Ț giudețul la-mpăratul,
Dă-Ț și dereptatea și tot sfatul /…/
Pacea-n lume ca munțâi să crească,
Dereptatea dealuri să-ș ivască.

Să-ș facă mișeilor [sărmanilor] giudețe,
Asupriții să-i ia cu blândețe,
Pre clevetnic și pârâș să plece,
Și puterea strâmbilor să sece.

Și să custe ca soarele Craiul,
Și ca luna să-i fie lung traiul.
Și să-ntreacă preste rod de rudă,
Că s-a pogorî fără de trudă

În fățare ca roua pre lână
Și-n pământ ca picătura lină.
’N zâle-I dreptatea va da rază,
Pre mulțâme de pace să șază,

Pănă când să va rădica luna,
Ca să-mpărățească totdeauna,
De la mare și pănă la mare,
’N tot pământul Domn cu așezare.

(Ps. 71, 1-24)

Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [29 iunie 2017]

Sfintii Apostoli Petros si Pavlos

Iubiții mei[1],

despre cei doi mari Apostoli ai Domnului astăzi pomeniți, despre viața, teologia și lucrarea lor apostolică, se pot scrie zeci de teze doctorale, pentru că merită toată lauda și mulțumirea noastră pentru ce au făcut și fac pentru Biserica lui Dumnezeu. Ei sunt fundamente ale Bisericii, pentru că teologia lor luminată de Dumnezeu e cea care ne zidește interior ca pietre vii și duhovnicești ale Bisericii. Căci fiecare dintre noi suntem zidiți de Dumnezeu pe fundamentele Apostolilor, pe mărturia lor apostolică, pe teologia lor dumnezeiască, pe care Biserica ne-a păstrat-o parțial în Scriptură. Pentru că, fără doar și poate, ambii Apostoli au propovăduit cu mult mai multe lucruri decât cele cuprinse în Scriptură în toată viața lor misionară, dar Scriptura e chintesența propovăduirii lor pentru noi.

Și de aceea e nevoie să aprofundăm continuu viața, opera și teologia lor, pentru ca să le înțelegem curăția vieții, entuziasmul dumnezeiesc pentru propovăduire și slujire, și multele lor harisme dumnezeiești, prin care au dezvrăjit lumea din basmele demonilor.

Căci ei au propovăduit într-o lume idolatră, într-o lume barbară, într-o lume pictată în culori perverse de către demoni. Însă nu s-au bazat pe sofisme, nici pe forța fizică, atunci când au evanghelizat lumea, ci pe calitatea lor de martori autentici ai Domnului, de Apostoli ai Săi, pe care El i-a trimis în lume ca să o scoată din robia și rătăcirea ei. Sfinții Apostoli s-au bazat pe experiența lor directă și extatică și pe harismele dumnezeiești pe care le-au primit de la Dumnezeu.

De aceea, biruința propovăduirii apostolice și, odată cu ea, biruința Bisericii în lume rezidă în slava lui Dumnezeu de care au fost și sunt plini Sfinții Lui Apostoli. Pentru că slava lui Dumnezeu din ei i-a convins pe oameni să creadă în Dumnezeul despre care ei dădeau mărturie. Și astăzi, când ne problematizăm cu privire la strategiile predicatoriale, la relevanța Bisericii în lume, la cum să evanghelizăm sau să reevanghelizăm continuu lumea prin propovăduirea Bisericii, trebuie să acceptăm faptul că nu există o altă soluție pentru a convinge lumea decât sfințenia personală.

Doar sfințenia convinge! Doar ea poate da mărturie veridică despre Dumnezeu, pentru că omul Sfânt are în el slava lui Dumnezeu, adică viața Lui, care îl face să fie viu duhovnicește. Și dacă suntem vii duhovnicește și trăim împreună cu Dumnezeu, atunci toată teologia și slujirea Bisericii sunt dumnezeiești și ele reprezintă viața adevărată a lumii noastre, pentru că ele ne umplu de viața Lui.

Tocmai de aceea, pe mine mă interesează teologia Sfinților. M-a interesat dintru început. Și cred că pe fiecare ortodox trebuie să îl intereseze foarte mult teologia Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că teologia lor e plină de slujirea Bisericii și Slujbele Bisericii sunt pline de teologia Sfinților. Nu poți sluji la strană sau în altar fără să cunoști teologia Sfinților Bisericii. Pentru că ea a intrat în cultul Bisericii, în Slujbele Bisericii și la orice Slujbă noi vorbim în termeni teologici, ne exprimăm teologic, pentru că Slujbele sunt pline de teologia Bisericii.

Iar anul trecut am apelat la același demers: am reliefat teologia Sfinților Apostoli Petros și Pavlos în cadrul predicii de pe 29 iunie[2]. Și acum voi face la fel. Pentru că ei sunt absolut importanți pentru noi prin teologia lor, care trebuie să devină fundamentul vieții noastre. Căci teologia lor este mărturia credibilă a vieții lor sfinte.

Spre exemplu, în Fapte 11, Sfântul Petros ne vorbește despre cum l-a luminat Dumnezeu ca să îi primească pe păgâni în Biserică. Și El ne spune: „am văzut în extaz vedere [εἶδον ἐν ἐκστάσει ὅραμα]” [F. Ap. 11, 5, BYZ]”. Și în aceasta i s-a spus: „Pe care Dumnezeu [le-]a curățit [Ἃ ὁ Θεὸς ἐκαθάρισεν], tu nu spurca [σὺ μὴ κοίνου]!” [F. Ap. 11, 9, BYZ]. Însă, când Duhul Sfânt i-a spus să meargă cu cei 3 bărbați în Chesaria [F. Ap. 11, 11-12], el a fost martorul voii lui Dumnezeu cu cei păgâni. Pentru că, ne spune Sfântul Petros, „și când să încep eu a grăi [ἐν δὲ τῷ ἄρξασθαί με λαλεῖν], a căzut Duhul Sfânt în ei [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον  ἐπ᾽ αὐτούς], ca și în noi [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς], în[tru] început [ἐν ἀρχῇ]” [F. Ap. 11, 15, BYZ]. Adică a venit Duhul Sfânt în cei păgâni, după cum a venit în Apostoli la început, adică în ziua Cincizecimii. Iar Sfântul Petros știa cum vine Duhul și ce face El când vine în om. Tocmai de aceea a văzut și a simțit cu toată ființa lui că experiența extatică a celor din Chesaria era identică cu a lor, cu a Apostolilor, de la Ierusalim, din ziua Cincizecimii.

Și prin asta a înțeles în mod deplin că Dumnezeu dorește ca să umple de harul Său pe toți oamenii și nu doar pe ei, pe Apostoli. De aceea și subliniază acest lucru, în versetul al 17-lea, atunci când spune: „Așadar, dacă Dumnezeu același dar a dat lor ca și nouă [Εἰ οὖν τὴν ἴσην δωρεὰν ἔδωκεν αὐτοῖς ὁ Θεὸς ὡς καὶ ἡμῖν], crezând în Domnul Iisus Hristos [πιστεύσασιν ἐπὶ τὸν Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν], atunci eu ce puternic eram [cât de puternic aș fi fost] să-L opesc pe Dumnezeu [ἐγὼ δὲ τίς ἤμην δυνατὸς κωλῦσαι τὸν Θεόν]” [F. Ap. 11, 17, BYZ].

Și prin aceasta Sfântul Petros ne arată că nu trebuie să ne împotrivim voii lui Dumnezeu, ci trebuie să ne smerim în fața Lui și să ne rugăm să înțelegem voia Lui și să o acceptăm, căci ea ne mântuiește pe noi. Iar dacă am accepta voia lui Dumnezeu cu lumea și cu fiecare dintre noi, atunci cu toții am fi bucuroși și împliniți. Și nu ne-am mai întreba de ce a murit unul, de ce e altul bolnav la pat, de ce sunt atâtea neajunsuri și fărădelegi, de ce lucrurile merg atât de rău în lume: pentru că am înțelege că Dumnezeu stăpânește toate și El folosește toate lucrurile din lume în favoarea noastră.

Dar pentru a înțelege voia Lui e nevoie de multă curăție interioară și de iubire autentică, dumnezeiască. Fapt pentru care Sfântul Petros ne povățuiește: „Sufletele voastre curățindu-le în ascultarea de adevăr [Τὰς ψυχὰς ὑμῶν ἡγνικότες ἐν τῇ ὑπακοῇ τῆς ἀληθείας], prin Duhul [διὰ Πνεύματος], întru iubire frățească nefățarnică [εἰς φιλαδελφίαν ἀνυπόκριτον], din inimă curată [ἐκ καθαρᾶς καρδίας], unul pe altul iubiți-vă fierbinte [ἀλλήλους ἀγαπήσατε ἐκτενῶς]!  Fiind născuți din nou nu din sămânță stricăcioasă [ἀναγεγεννημένοι οὐκ ἐκ σπορᾶς φθαρτῆς], ci [din] nestricăcioasă [ἀλλὰ ἀφθάρτου],  prin cuvântul cel viu al lui Dumnezeu [διὰ λόγου ζῶντος Θεοῦ] și Cel care rămâne întru veac [καὶ μένοντος εἰς τὸν αἰῶνα]” [I Petr. 1, 22-23, BYZ].

Pentru că ne curățim de patimi numai ascultând de teologia lui Dumnezeu, de adevărurile Sale. Iar curățirea de patimi se face prin harul Duhului Sfânt, trăind în Biserică în iubire frățească nefățarnică. Căci aici, în Biserica Sa, noi trăim cuvintele lui Dumnezeu și vedem cum ele ne schimbă continuu. Pentru că cuvintele lui Dumnezeu sunt sămânța vie care ne-a născut pe noi duhovnicește și El ne-a umplut de harul Său prin Sfintele Taine ale Bisericii.

De aceea nu putem despărți propovăduirea duhovnicească a Bisericii de slujirea ei sacramentală, pentru că ambele se compenetrează, se întrepătrund. Evanghelia se vestește în cadrul cultului și predica e integrată în cult. Însă cultul Bisericii cuprinde și Tainele ei, pentru care Evanghelia și predica ne pregătesc. Pentru că viața Bisericii e viață mistică, e viață duhovnicească, e cea pe care o trăim în adâncul nostru, pentru că acolo a coborât harul lui Dumnezeu de la Botezul nostru. Și cine trăiește astfel în Biserică trăiește cu Dumnezeu, pentru că e născut din cuvântul și din Tainele lui Dumnezeu.

Căci propovăduirea Bisericii ne vorbește despre Domnul și despre iertarea Lui și despre frumusețea vieții cu Dumnezeu. Pe când Tainele Bisericii ne umplu de frumusețea lui Dumnezeu, de slava Lui, pentru că noi ne împărtășim cu El în Dumnezeiasca Euharistie a Bisericii și El rămâne cu noi și în noi. Iar ceea ce ne-a vestit predica, Taina primită ne descoperă interior, pentru că ne face intimii lui Dumnezeu.

Căci pentru Sfântul Petros, oamenii liberi sunt robii lui Dumnezeu [I Petr. 2, 16]. Și harul lui Dumnezeu ne dă să răbdăm durerile cele nedrepte, cele pe care le trăim pe nedrept, fără vina noastră [I Petr. 2, 19]. Iar prin aceasta ne arătăm drept robi ai lui Hristos Dumnezeu, prin a Cărui rană noi ne-am vindecat [I Petr. 2, 24].

Și Sfântul Petros folosește aici cuvântul rană la singular, pentru că desemnează întreaga Lui pătimire pentru noi. Însă tot trupul Său a fost atunci rănit pentru noi! Căci El nu a suportat răni „ușoare” pentru noi, ci cele mai dure și mai grele chinuri.

Sfântul Pavlos ne spune că Hristos Dumnezeu a murit pentru noi „ca noi să ne facem dreptatea lui Dumnezeu în[tru] El [ἵνα ἡμεῖς γενώμεθα δικαιοσύνη Θεοῦ ἐν Αὐτῷ]” [II Cor. 5, 21, BYZ]. Ca noi să ne umplem de dreptatea lui Dumnezeu, adică de mântuirea Lui. Căci dreptatea lui Dumnezeu dorește ca toți oamenii să se mântuiască [I Tim. 2, 4], pentru că Hristos Dumnezeu S-a răstignit pentru toți oamenii [II Cor. 5, 14].

Și Hristos propovăduit de Pavlos e Cel care a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogățim din sărăcia Lui [II Cor. 8, 9], adică din iconomia întrupării Sale. Pentru că „S-a deșertat pe Sine [Ἑαυτὸν ἐκένωσεν], chip de rob luând [μορφὴν δούλου λαβών], în[tru] asemănarea oamenilor făcându-Se [ἐν ὁμοιώματι ἀνθρώπων γενόμενος]” [Filip. 2, 7, BYZ]. Și pentru că S-a făcut om ca noi, fără de păcat, El a putut să ne vorbească din apropiere, nouă, celor care suntem copleșiți de slava Lui.

De aceea, adesea, stau în fața Sfintei Mese și cuget la marea Sa smerire continuă pentru noi. Și mă minunez continuu de nespusa Sa iubire de oameni și mă plec în fața Sa în smerenie. Căci El Se coboară pe Sfânta Masă și e cu noi în mod euharistic, deși noi suntem cu totul nevrednici și păcătoși în fața Lui. Și în loc să Îi mulțumim continuu și să fim recunoscători pentru faptul că El Se lasă văzut și ținut și mâncat continuu de către noi, pentru ca să fie cu noi totdeauna, noi ne facem că „nu Îl vedem” niciodată.

Însă vederea euharistică a lui Hristos și simțirea Lui în noi înșine prin împărtășirea cu El și trăirea noastră cu El și lângă El sunt la îndemâna noastră ca acum 2000 de ani, când El era printre noi în trup. Pentru că Hristos ne îngăduie continuu să ne apropiem de El pentru ca viață veșnică să avem.

Dar Sfântul Pavlos ne cere să trăim sfânt în Biserica lui Dumnezeu, pentru că trupul nostru este templul Duhului Sfânt [I Cor. 6, 19]. Căci trupul și duhul nostru, adică sufletul nostru, sunt ale lui Dumnezeu și noi trebuie să-L slăvim pe Dumnezeu în noi înșine [I Cor. 6, 20]. Și ca să-L slăvim pe El trebuie să trăim în slava Sa și în ascultare de poruncile Sale.

Pentru că slăvirea adevărată a lui Dumnezeu e atunci când Îi slujim Lui cu totul, trăind în sfințenie. Căci nu putem separa slujirea noastră de trăirea noastră interioară, fiindcă noi trebuie să Îi slujim lui Dumnezeu cu toată ființa noastră.

De aceea, Sfântul Pavlos ne spune că suntem „bună-mireasmă a lui Dumnezeu” [εὐωδία τῷ Θεῷ] [II Cor. 2, 15, BYZ], dacă trăim în sfințenie. Și cine trăiește în sfințenie, acela nu precupețește cuvântul lui Dumnezeu, ci vorbește despre el din curăția inimii sale, pentru că cuvântul propovăduit e de la Dumnezeu și trebuie propovăduit stând înaintea lui Dumnezeu [II Cor. 2, 17].

Toată viața sa, Sfântul Pavlos a urât orice falsificare a voii lui Dumnezeu. Orice interpretare rea a cuvintelor lui Dumnezeu. Și nu a nedreptățit pe cineva. De aceea și mărturisește despre sine: „n-am făcut rău nimănui [οὐδένα ἠδικήσαμεν], n-am stricat pe nimeni [οὐδένα ἐφθείραμεν], n-am luat vreun folos [necuvenit] de la nimeni [οὐδένα ἐπλεονεκτήσαμεν]” [II Cor. 7, 2, BYZ]. Și în durerile pe care le trăia, el era plin de mângâierea lui Dumnezeu și prea plin de bucurie în toate necazurile sale [II Cor. 7, 4].

De aceea, predica lui convingea, faptele lui erau una cu cuvintele sale, minunile sale adevereau că este locaș rațional al lui Dumnezeu și nu „un fanatic religios”. Pentru că fanaticul religios propovăduiește o credință personală, pe care Dumnezeu nu o  ștampilează cu harul Său. Dar în cazul propovăduitorului adevărat al lui Dumnezeu, el e plin de slava Lui, de curăția și de sfințenia Sa, pentru că e trimis de El cu o misiune sfântă.

Și amândoi Apostolii astăzi pomeniți au plecat de la Ierusalim ca să propovăduiască lumii și au fost martirizați amândoi la Roma[3]. Și cine poate să spună câte ore au propovăduit, cât au suferit pentru El, câte necazuri, griji și strâmtorări au răbdat pentru Biserica lui Dumnezeu? Însă ei, dimpreună cu ceilalți Apostoli ai Domnului, au creat cultul Bisericii, ei au creat ierarhia Bisericii, ei au extins Biserica într-o lume păgână, într-o lume care nu suporta sfințenia, după cum nu o suportă nici lumea noastră.

Așa că nu avem nicio scuză când ne prefacem că „nu avem timp” să Îi slujim lui Dumnezeu sau când invocăm faptul că suntem „prea săraci” și „neajutorați” ca să propovăduim Evanghelia mântuirii. Căci avem condiții uluitor de bune pentru propovăduire, avem multe unelte prețioase la îndemână și onlineul e cel mai prețios dintre toate. Pentru că putem propovădui cuvântul lui Dumnezeu la prețuri foarte mici, dar cu un impact global.

În România, cu 30 de lei pe lună la abonamentul pentru internet, poți sluji la nivel online întreaga Biserică și întreaga lume. Cine nu ne lasă să scriem, să predicăm, să explicăm cărțile Bisericii? Cine nu ne lasă să ne dăruim tuturor confraților noștri, stând acasă, în mijlocul liniștii noastre, de unde ne putem spune experiența și ne putem arăta valoarea morală și intelectuală? Așa că avem condiții uluitor de bune, providențiale pentru a ne nevoi, pentru a propovădui Evanghelia mântuirii și pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Iar dacă nu ne bucurăm de aceste condiții providențiale în mod creștinește, arătăm că nu ne pasă de Dumnezeu și de Biserica Lui. Că suntem indiferenți față de timpul, față de resursele și de așteptările lumii noastre, pentru că ne-am aruncat într-o lene înspăimântătoare.

Sfinții astăzi pomeniți nu au făcut așa! Ei s-au folosit de legile și de ambarcațiunile și de știința vremii lor pentru a zidi și extinde Biserica. Ei s-au comportat ca niște oameni minunați la vremea lor, energici, cu totul determinați, plini de râvnă pentru Biserică, plini de iubire pentru cei rătăciți, fiindcă le doreau tuturor binele. Doreau ca toți să se mântuiască. Ca toți să fie vii duhovnicește.

De aceea, pentru ei slujirea și propovăduirea, adică viața Bisericii, nu era „o meserie”, ci o trimitere sfântă, plină de conștiință, pentru a sluji la mântuirea lumii. Și mântuirea lumii pentru ei însemna Biserica, dar o Biserică vie, sfântă, cu oameni sfinți și nu o instituție preponderent umană. Căci astăzi, mulți dintre creștini și dintre necreștini cred că Biserica este doar „o instituție umană”, pentru că adesea se subliniază ierarhia Bisericii și cum episcopatul se manifestă autoritar în Biserică.

Însă, dacă membrii Bisericii astupă prezența lui Dumnezeu în Biserică, dacă Biserica e tot mai evidentă ca instituție umană și nu divino-umană, în care Hristos e capul ei, atunci noi punem sub obroc mântuirea lumii. Căci creionăm Biserica drept o instituție „ca celelalte instituții”, care se ocupă de impozite, taxe și afaceri, și ea nu mai este percepută ca o Cincizecime continuă, ca rugul cel nears al slavei lui Dumnezeu pe pământ, ca poartă a Împărăției lui Dumnezeu.

De aceea, ca să scăpăm de o perspectivă îngustă asupra Bisericii, de perspectiva juridică, trebuie să ne întoarcem mereu la fundamentele Bisericii, adică la Apostolii și Teologii ei. Și să vedem că Biserica Apostolilor și a Teologilor ei Sfinți însemna cea mai importantă realitate a lumii acesteia, pentru că era împreuna-viețuire a lui Dumnezeu cu oamenii. Căci Sfinții se lăsau călăuziți de Dumnezeu, ei așteptau voia Lui și cereau ajutorul Său ca să o împlinească. Însă, dacă cu toții vorbim despre Biserică și ne dăm cu părerea despre ce înseamnă una sau alta, dar noi nu suntem ca Sfinții Bisericii, oare putem înțelege eclesiologia în mod autentic? Ne mai interesează cu adevărat ce înseamnă Biserica sau ne preocupă doar o imagine neșifonată a Bisericii?

Căci pentru o eclesiologie autentic ortodoxă noi trebuie să apelăm la Tradiția Bisericii, la Sfinții ei. Dar apelul la trecut trebuie să întâlnească în noi prezența lui Dumnezeu, slava Lui, prin care noi putem înțelege și învăța din Tradiția Bisericii. Căci teologii trebuie să fie creativi duhovnicește și nu speculativi. Speculațiile, în teologie, se încadrează la părere de sine.  Însă teologia personală începe de la luminarea și de la vederea lui Dumnezeu. De la darurile lui Dumnezeu pentru noi. Teologia începe de la ce ne învață Dumnezeu în mod personal. Și la ceea ce ne învață Dumnezeu noi trebuie să adăugăm ceea ce ne învață Tradiția Bisericii. Iar ceea ce ne învață Dumnezeu nu intră niciodată în coliziune cu ceea ce ne învață Tradiția, pentru că pe Sfinți tot Dumnezeu i-a învățat teologia Sa.

Așadar, iubiții mei, iubirea pentru Dumnezeu se vede și în iubirea noastră pentru Sfinții Lui! Căci dacă ne arătăm indiferenți față de cei pe care Dumnezeu i-a învățat să își sfințească viața, ne arătăm indiferenți față de Dumnezeu, față de Cel care i-a sfințit pe ei. Și indiferența și nesimțirea față de Sfinții lui Dumnezeu arată că avem o credință bolnavă, una amestecată cu erezii de tot felul. Pentru că credința autentic ortodoxă e una care își asumă și iubește întreaga Tradiție și istorie a Bisericii.

De aceea, ca să ne curățim credința de bolile ei, trebuie să lepădăm de la noi faptele păcătoase și credințele deșarte, neconforme cu teologia și viața Bisericii. Să lepădăm băbismele, lucrurile preluate după ureche, superstițiile de tot râsul. Pentru că neștiința ticluiește multe „învățături” și „practici religioase” care nu au nimic de-a face cu Biserica, dar predica Bisericii trebuie să ironizeze și să deteste toate aceste contrafaceri.

Pentru că, dacă citim Scriptura și biblioteca Tradiției Bisericii, vedem la tot pasul că Teologii Bisericii au negat sistematic ereziile și faptele necreștine. Ei au negat ce era de negat, pentru ca să pună în evidență adevărul Bisericii în toată frumusețea lui.

De aceea, dacă vrem să îi cinstim pe Sfinții Apostoli Petros și Pavlos, atunci să le urmăm râvna lor pentru credință și sfințenie! Pentru că ei doreau ca credința Bisericii să rămână curată, neamestecată cu erezii și învățături păgâne, iar, pe de altă parte, să trăiască în mod sfânt în Biserica lui Dumnezeu și în societate.

La mulți ani celor care își serbează azi ziua patronimică! Vă doresc multă sănătate și pace în tot ceea ce faceți! Canicula e multă, dar și lupta pentru mântuire e în desfășurare. De aceea, nu putem fi creștini decât în cuviința pe care ne-o cere Dumnezeu. Amin!


[1] Scrisă în ziua de luni, 26 iunie 2017, începând cu ora 9. 11. Afară sunt deja 26 de grade. Soare canicular. Și terminată la 13. 22, la 32 de grade. Sfânta Icoană am preluat-o de aici: https://2.bp.blogspot.com/-06g9tufUJG4/V3z_c8R9qvI/AAAAAAAAHPo/_K6DnPBkmcIjGRNYRri17et_uxUI4XzbACLcB/s640/13466287_10201890190852101_9122231119665002024_n.jpg.

[2] A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/28/predica-la-pomenirea-sfintilor-apostoli-petros-si-pavlos-29-iunie-2016/.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Peter și https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [1]

Stau și contemplu poezia lui Marin Sorescu. Și nu reușesc să-l găsesc, în profunzime, pe autorul ei despre care vorbește lumea literară: parodiant, ironic, comic, anticipator al postmoderniștilor.

Pot să fac și o poezie pe tema asta, în spiritul aceluiași Marin Sorescu:

Stau cu mâna la falcă
Și îl caut pe Sorescu în poeziile sale.
Mă uit și nu-l zăresc.
Nu-l văd pe ironistul
Pe zeflemistul de Marin Sorescu.
Degeaba citesc. Degeaba răsfoiesc
Volum după volum.
Nimic.
Niciun ludic.
Toată lumea zice că e acolo.
Numai eu să am orbul găinilor?
Citesc „parodiile” lui,
„Ironiile” lui
Și nu-mi vine niciodată
Să zâmbesc.

Văd în Sorescu și un Marin Preda oltean, nu teleormănean, care scrie romane în poezie.

La Lilieci sunt Moromeții lui Sorescu. Eu zic că e chiar „un roman” mai bun. Mie îmi place mai mult…sub formă de poezie.

Însă, mă înverșunez să nu văd anticiparea postmodernismului. Nimic de la Sorescu nu mi se pare că angajează ironia de tip postmodernist. Sensurile metafizice sunt mereu adiacente în versurile sale.

Spre deosebire de optzeciștii postmoderniști, atunci când în București se dărâmau intens biserici sau se translau în spatele blocurilor, Sorescu lua atitudine în mod explicit (chiar dacă poezia n-a putut fi publicată în anii represiunii comuniste):

Au început să mișune, poznașe,
Pentru șoferi grăbiți, mineri sau clerici,
Indicatoare noi, în vechi orașe:
„Atenție sporită! Trec biserici!”

Cu lanț încinse, trase c-o tânjală,
Alunecă, melci pașnici, pe butuci
Și sfinții nevrozați, pe tencuială,
Își fac cu limba nevăzute cruci.

În fața lor, se cască o distanță
Imensă, presărată cu nevoi,
Când secole-am trăit în transhumanță
Acum plimbăm biserici: n-avem oi!

Și ca un miel, care-a rămas de turmă,
Clopotnița dispare fără urmă.

(Peisaj)[1]

Cred că nu se lasă nimeni înșelat de formularea aparent ireverențioasă a lui Sorescu, despre „sfinții nevrozați” care „își fac cu limba nevăzute cruci”. Este o lectură în cheie psihologică a iconografiei, care s-ar putea face într-o atare situație. Evident că Sfinții nu pot fi cuprinși decât de durere și de milă văzând nebunia ateistă demolatoare. Și evident că oamenii care îi privesc în pictura murală, în asemenea clipe, nu pot decât să se gândească cu groază la felul cum sunt văzute de sus aceste evenimente.

Precum adesea la Arghezi[2], și la Sorescu limbajul este numai în aparență desolemnizat. Sau, mai bine zis, limbajul poate fi socotit ca desolemnizat, dar semnificațiile nu sunt câtuși de puțin desacralizate:

Un Dumnezeu, de felu-i neatent,
Te dă, căscând, pe-o criminală mână.
El te privește-n ochi și te sugrumă
Și gâtul tău este un biet ghivent,

Ce scârțâie și geme, când se strânge.
Dar aburul vieții, ce se duce,
Se tot ferește-a face-n aer cruce,
Căci nu mai crede. Tremură și plânge.

O clipă zici că te-a iertat casapul,
Da, el, și-o înțelegere cutezi
Și-n bunătatea-i mare-ncepi să crezi…
Și-atunci, râzând, ți se retează capul.

Și când gândeai de mult că ai murit,
Te pomenești întreg și mai călit.

(Întreg)

Când credeai că Dumnezeu te omoară, El te călea…

Nu e concluzia unui sceptic/ ateu. Dimpotrivă. Sorescu se ferește de cuvinte mari pentru că știe că ele nu mai conving pe nimeni (suntem și într-o epocă în care retorica a deviat catastrofal de la logică, iar solemnitatea e puțin plecată la carnaval) sau pentru că suferă de aceeași pudoare ca Arghezi.

…Prin 1995, Marin Sorescu a venit la Turnu Măgurele, împreună cu Eugen Simion, la liceul Marin Preda, la care învățam. Atunci i-am cerut un autograf lui Eugen Simion, dar nu și lui Sorescu, fiindcă eram supărată pe el, pentru atitudinea lui față de Nichita Stănescu. Eram în clasa a 11-a.

Și acum cred că Sorescu nu l-a înțeles prea bine pe Nichita.

Însă, am găsit la Sorescu o artă poetică care îl apropie foarte mult de Nichita, chiar dacă, stilistic, cei doi par destul de îndepărtați:

Trec romantic prin lume,
Mirosind o floare de cui.

Secretele parfumuri,
Adulmecate numai de mine.

Poetul se ține de starea paradisiacă,
Deși floarea a evoluat industrial.
Aseptica floare de cui.

(Tranșarea unui cui)

Oricând, poetul autentic este romantic prin excelență, înțelegând prin aceasta că „poetul se ține de starea paradisiacă”. Că are, adică, nostalgia Paradisului, chiar dacă în jurul lui nu mai sunt prețuite florile, ci cuiele, nu mai este prețuită natura cosmică, ci industria și produsele ei.

El are „instinctul” de a căuta mirosul Paradisului într-o lume care și-a amputat simțurile duhovnicești.

Și, prin aceasta, poetul ne confirmă că romantismul eminescian nu ține numai de epoca romantică, ci și de o viziune romantic-medieval-arhaică asupra lumii.

Aici, deci, vrând-nevrând, Sorescu se întâlnește cu Nichita.

Și tot de aici se vede deosebirea de perspectiva postmodernistă, care încearcă să acomodeze literatura cu lumea evoluată industrial. În timp ce „instinctele” poetului romantic îl determină să se comporte arhaic.


[1] În vol. Traversarea, Ed. Creuzet, 1994.

[2] A se vedea articolele mele: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/01/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/03/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-2/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/11/dumnezeu-si-arghezi-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/dumnezeu-si-arghezi-2/.
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/15/dumnezeu-si-arghezi-3/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/19/dumnezeu-si-arghezi-4/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/22/dumnezeu-si-arghezi-5/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/24/dumnezeu-si-arghezi-6/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/27/dumnezeu-si-arghezi-7/;

Page 1 of 8

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén