Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica Cincizecimii [2017]

Iubiții  mei[1],

constat de ceva vreme faptul că tot mai mulți oameni nu mai cred în cuvinte. În propriile cuvinte pe care le folosesc. Că le folosesc în indiferență față de semnificațiile lor sau cu semnificații schimbate. De ce? Pentru că ei consideră că cuvintele nu-i pot explica. Că ele nu spun nimic despre ei…lucru care e cu totul fals. Pentru că noi ne exprimăm prin cuvinte, prin gesturi, prin fapte. Noi ne exprimăm prin tot sufletul și trupul nostru.

Însă, dacă ochii sunt „ferestrele” sufletului pentru oameni, am întâlnit tot mai mulți oameni care nu mai au o expresie evidentă a ochilor. Ochii lor nu îți spun nimic, cuvintele lor spun una, dar vor să îți sugereze alta, pe ei nu îi mai poți citi, pentru că ei se ascund în sinea lor ca într-un buncăr.

De ce? Pentru că nu mai cred în oameni. Nu mai cred în semenii lor, nu mai cred în cuvinte, în exprimarea de vreun fel…și de aceea se cred și sunt singuri. Sunt singuri interior, pentru că „nimeni nu e de încredere”. Și din acest motiv observ tot felul de replieri interioare dureroase ale oamenilor. Ajung să vorbească de unii singuri, ajung să se sinucidă, ajung să facă tot felul de lucruri rele, odioase, pentru că ei cred că nu mai pot ieși…spre alții. Că nu mai pot fi sinceri, că nu mai pot iubi, că nu se mai pot încrede în altcineva.

Însă praznicul cel prea mare al zilei de azi ne vorbește tocmai despre ieșirea lui Dumnezeu spre noi. Încrederea Lui nețărmurită în noi. Pentru că Dumnezeu coboară în noi, prin slava Lui, ca să fie cu noi pentru toți vecii și să ne învețe că viața umană e o viață bisericească. Că viața umană autentică e viața eclesială, pentru că viața eclesială e viața cu Dumnezeu.

Iar dacă El, Dumnezeul nostru, știindu-ne din veci neputințele și păcatele noastre, are încredere nețărmurită în noi și face dimpreună cu noi Biserica Lui, cum putem să nu avem noi încredere în oameni? Dacă El are încredere în noi, cum să nu dăm noi tuturor posibilitatea de a fi prieteni cu noi?

Însă, dacă eu constat, tot mai dureros, ca și dumneavoastră, ruptura dintre oameni, lipsa lor de relații și singurătatea dureroasă, mormântală din ei înșiși, ce înseamnă asta? Că lumea noastră e tot mai puțin bisericească. Căci dacă ar fi fost bisericească în sinea ei, atunci s-ar fi simțit una, s-ar fi simțit unită interior, s-ar fi simțit comunională.

Cum am ajuns aici? Din punctul meu de vedere, din cauza unei banale erori de logică existențială: am confundat libertatea postrevoluționară cu fuga după „eternizarea” în istorie. Am crezut că libertatea e numai pentru a avea lucruri materiale și nu și pentru a avea împlinire duhovnicească. Ne-am calat pe a avea și nu pe a fi.

Însă, pentru mine, libertatea câștigată cu sânge în 1989 a însemnat o naștere din nou. Eu m-am întors la Domnul cu aviditatea celui care vrea să știe totul despre El și Biserica Lui și pentru ca să trăiesc în mod sfânt împreună cu El. Tocmai de aceea, eu am făcut studii teologice, am scris, am citit, am creat, m-am împlinit interior, nu m-am apucat de afaceri minore, pentru că libertatea pentru mine a însemnat marele dar de a mă putea construi interior. Și de aceea eu mă construiesc zilnic în mod interior, ca făptură nouă în Hristos, și cred că acesta e marele atu al vremii noastre: acela de a ne specializa și de a ne înduhovnici la cote mari, nebănuite.

Bineînțeles, timpul de față e și pentru afaceri și pentru drumeții și pentru pelerinaje și pentru reconstrucția democratică a României. E un timp pe care îl poți pierde oricum – și mulți îl pierd –, dacă nu ai un scop în viață. Dar, dacă ești un om al Bisericii, dacă ești un om credincios, vremea de față e una dintre cele mai libere, frumoase și bogate în teologie perioade ale Bisericii.

Acum putem construi Biserici, putem construi spitale, grădinițe, orfelinate, case de ajutor, putem întemeia colecții teologice, putem traduce și publica imens, putem propovădui la nivel online și pe toate canalele media credința și viața Bisericii…dar tocmai acum blazarea și inapetența pentru creație ne-a pătruns în inimă. De ce? Pentru că înțelegem foarte prost libertatea de care ne bucurăm și mediul democratic. Le înțelegem ca pe o vreme a libertinajului, a reveriei păcătoase și nu a ascezei.

Însă viața Bisericii este eminamente ascetică și mistică. Tot liturgismul vieții bisericești e ascetic. Stând unii lângă alții la Slujbe, respirăm același aer și aceeași învățătură și lucrurile în comun ar trebui să ne apropie.

Eu nu afirm faptul că nu se trăiește profund ortodox și comunional în România, pentru că ar fi o minciună ordinară. Însă profund ortodox și liturgic și ascetic și mistic în România ortodoxă se trăiește în anumite enclave mănăstirești și parohiale sau în mod răsfirat, de către persoane care duc tot greul vieții ortodoxe în sufletul lor, neștiuți sau neapreciați de prea mulți. Pentru că marea masă a celor botezați și cununați ortodox în România trăiesc după obiceiuri și superstiții de tot felul, indiferenți față de ritmul liturgic al Bisericii și de teologia Bisericii, făcând din marile sărbători singurele momente religioase din viața lor.

De aceea, predica mea, ca și a altor confrați, e pentru oameni culți (asta e situația!), pentru oameni care citesc cărțile Bisericii, pentru oameni care se apleacă asupra nevoilor lor interioare și nu pentru cei care amalgamează credința Bisericii cu superstițiile de tot felul și cu tot felul de păgânisme și idei lumești. De ce? Pentru că cei care vor să facă un ghiveci religios din toate acestea, nu sunt interesați de predica Bisericii. Sunt refractari față de tot ceea ce are sens și explicații profunde, pentru că nu te pot urmări în explicațiile tale predicatoriale.

De aceea, parohiile rurale românești cel mai adesea, dar și parohiile orășenești, uneori, se închid în „obiceiuri” care nu apar în cărțile de cult ale Bisericii, bifează tot felul de explicații năucitoare, ocrotesc neștiința teologică, neîngăduind nicio luminare duhovnicească și teologică în ceea ce privește cutumele superstițioase.

Și cu toate acestea, astăzi, în Duminica Cincizecimii, noi ne retrăim ziua fondatoare a Bisericii, ne retrăim starea ingenuă a Creștinătății, aceea de a fi împreună cu Dumnezeu.

Pentru că astăzi, membrii primei comunități a Bisericii, „s-au umplut toți de Duhul Sfânt [ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου]” [F. Ap. 2, 4, BYZ], adică de slava Preasfintei Treimi, care coboară în noi de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Iar cei care s-au umplut de harul Duhului Sfânt „erau toți împreună, în același loc [ἦσαν ἅπαντες ὁμοθυμαδὸν ἐπὶ τὸ αὐτο]” [F. Ap. 2, 1], fiind în iubire frățească și în rugăciune sinceră către Dumnezeu.

Pentru că harul lui Dumnezeu coboară în cei care stau în unitate de credință și de iubire cu toți membrii Bisericii de azi, și, în același timp, în unitate de credință și de iubire cu toți Sfinții Bisericii din toate veacurile și cu toți creștinii din toate veacurile. Și Dumnezeu coboară și rămâne în noi prin harul Său, dacă și noi coborâm mereu în smerenie și rămânem în dragostea Lui, în dragostea cu care El iubește și are grijă de întreaga Lui creație.

De aceea, la orice praznic al Bisericii sau, mai degrabă, în fiecare zi, noi ar trebui să avem conștiința aceasta profundă, duhovnicească: că noi trăim împreună cu Dumnezeu, asumându-ne întreaga viață a Bisericii și a întregii lumi. Pentru că nu putem fi indiferenți față de niciun om și față de nicio creație a Lui care este în durere, în suferință, în nevoie, atâta timp cât iubirea Lui ne învață că El nu trece pe nimeni cu vederea. Căci Dumnezeu e bun și milostiv, e îngăduitor și atent cu oamenii, pentru că dorește mântuirea lor. Iar o perspectivă strict legalistă în relațiile noastre cu semenii noștri nu este una creștină, pentru că noi trebuie să slujim la mântuirea oamenilor.

– De ce a dat Dumnezeu Sfinților Apostoli, în ziua Cincizecimii, harisma de „a grăi [în] alte limbi [λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις]” [F. Ap. 2, 4, BYZ]?

– Pentru a sublinia cu putere faptul că Biserica este, în același timp, o realitate multi-națională și mondială. Căci Sfinții Apostoli au convertit oameni din diverse națiuni ale lumii, neoprind nicio nație ca să intre în Biserică, dar au privit Biserica ca pe o realitate mondială, ca pe o realitate a întregii lumi. Pentru că toată lumea, de orice naționalitate ar fi, e chemată să intre în Biserică.

Și pentru ca să vorbească întregii lumi, Sfinții Apostoli aveau nevoie ca să cunoască limbile neamurilor. Iar harisma vorbirii în limbi ne certifică faptul că apariția neamurilor și a limbilor naționale [Fac. 11] a fost de asemenea voia lui Dumnezeu. Căci El a fost Cel care a amestecat limbile [Fac. 11, 7, LXX], pentru ca să îi învețe pe oameni smerenia.

Și, da, e o mare smerire să stai în fața unei cărți, scrisă într-o limbă necunoscută ție, și să nu înțelegi ce se spune în acea carte. E o mare smerire să navighezi online printre limbi pe care nu le cunoști, să te uiți doar la fotografii și să deduci, în mare, cam despre ce ar fi vorba. Dar, în fapt, tu nu știi ce se spune în paginile pe care le deschizi, pentru că nu cunoști limbile în care sunt scrise.

Însă, în același timp, prin împărțirea limbii celei una [Fac. 11, 1] a umanității, Dumnezeu ne cheamă la o continuă nevoință, pentru că ne cheamă la o continuă învățare a limbilor existente pe fața pământului și a modului particular în care trăiesc și se exprimă diversele națiuni ale lumii. Și dacă ne interesăm de alții, adică de modul lor particular de a vedea și de a exprima lucrurile, atunci noi ne îmbogățim continuu din experiența lor și ne deschidem continuu spre perspectiva mondialistă a Bisericii.

Căci marele păcat al celor care se închid în perspectiva naționalistă a Bisericii e tocmai acesta: se separă interior față de perspectiva universalistă/ mondială a Bisericii. Însă Biserica nu e formată numai din români sau numai din greci sau numai din ruși, ci din toate națiunile ortodoxe la un loc, cât și din altele minoritar ortodoxe. Toate aceste națiuni sau membri ai națiunilor fac parte din Biserică, iar fiecare dintre noi, atunci când vorbim despre Biserică, despre Biserica lui Dumnezeu, despre Biserica Ortodoxă, trebuie să ne gândim la toți cei care o compun și nu doar la națiunea noastră. Iar dacă ne gândim la întregul Bisericii și nu doar la națiunea din care facem parte, atunci înțelegem în mod practic de ce s-a dat harisma vorbirii în limbi Sfinților Apostoli și nu numai lor, pentru că s-a dat și altora, de-a lungul timpului, până azi: pentru ca toți să fim în Biserică, indiferent din ce națiune provenim.

Dar, fie că ești grec, român, arab sau american, dacă ești creștin ortodox, atunci trebuie să stai în Biserică, să trăiești întreaga teologie și viață a Bisericii, să îți asumi Biserica, cu toate ale ei, dar și lumea în care trăiești cu toate ale ei. Pentru că nu avem voie să închidem ochii la păcatele și la neștiința oamenilor, nu avem voie să închidem ochii când alții mor de foame sau sunt marginalizați, nu avem voie să ne prefacem că toate sunt „bune”, când ilegalitățile și nedreptățile lumii noastre sunt revoltătoare.

Însă suntem chemați să îmbrățișăm cu totul, adică duhovnicește, Biserica și lumea în care trăim, pentru că toată lumea e chemată să intre în Biserică și să devină mădulare vii ale Bisericii. Trebuie să ne trudim continuu pentru a lumina oamenii, pentru a-i face tot mai umani, pentru a-i pune în relație cu Dumnezeu, Care ne umple de viața Lui cea veșnică.

– Cum au fost receptați Sfinții Apostoli de cei din afara Bisericii, atunci când au început să vorbească harismatic, adică în mai multe limbi?

– „Se uimeau toți și se minunau [ἐξίσταντο πάντες καὶ ἐθαύμαζον]” [F. Ap. 2, 7, BYZ], ne spune Sfântul Lucas. Erau uimiți și se minunau cum fiecare îi aude vorbind în limba lor [F. Ap. 2, 8], deși Apostolii erau galilei [γαλιλαῖοι] [F. Ap. 2, 7]/ galileeni.

Însă adevărata uimire și minunare vine atunci când auzi propovăduirea creștină și când îți dai seama de înșelarea ta și te convertești la dreapta credință a Bisericii. Iar convertirea e întotdeauna o mare purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru că El te cheamă la Sine și te conduce spre intimitatea cu El într-un mod profund părintește. De aceea, nimeni și nimic nu te mai poate scoate din relația cu El, pentru că El este de ajuns celui care a fost rănit de dragostea Lui.

Așa stând lucrurile, înțelegem de ce strategiile predicatoriale nu sunt suficiente pentru convertirea lumii și nici nu conving lumea să intre în Biserică. Ba, mai mult, nu îi conving nici pe creștinii ortodocși care trăiesc, din diverse motive mai mult sau mai puțin importante, în afara ritmului viu al Bisericii.

Pentru că în relație cu Dumnezeu intri dacă te deschizi chemării lui Dumnezeu. Predica și viața Bisericii sunt mediul optim al convertirii. Însă Dumnezeu ne poate chema la El oriunde am fi noi și oricine am fi noi. Pentru că convertirea este umplerea noastră de harul Său, este încredințarea noastră intimă de nezdruncinat că El există și este cu noi și e începutul celei mai frumoase și mai sfinte și mai împlinitoare relații: a relației cu Dumnezeu.

Adevăratul predicator al Bisericii vorbește din interiorul relației lui vii cu Dumnezeu. El convinge și atrage și entuziasmează prin aceea că e una cu ceea ce spune. Însă, pentru ca și tu să crezi, pentru ca și tu să fii încredințat de mila și de iubirea Dumnezeului nostru, al tuturor, trebuie să trăiești mila Lui, să simți prezența Lui, să intri în relație veșnică cu El.

Pentru că predica Bisericii nu poate înlocui relația noastră cu Dumnezeu! Prezența noastră la Slujbe nu poate fi una formală, ci Slujbele sunt modul nostru de a vorbi cu Dumnezeu și de a-I mulțumi Lui și de a fi cu El în bucuria Lui, în bucuria cu care El ni Se revelează nouă.

De aceea, dacă nu există convertire reală și credință reală într-un om, nu va fi nici participare reală la viața Bisericii și asumare personală a credinței și a vieții Bisericii. Și degeaba ne mințim că avem „credincioși mulți” în Biserici, dacă nu avem convertiți reali la viața și la modul de a gândi al Bisericii. Pentru că oamenii vin la Biserică, vin din diverse motive, dar nu sunt mulți cei care îți pot vorbi în mod conștient și profund despre credința Bisericii și despre experiența lor religioasă.

Însă aceștia sunt adevărații ortodocși ai Bisericii! Ei sunt cei care se nevoiesc pentru mântuirea lor și le pasă de Biserică. De Biserica nu ca „locaș”, de Biserica nu ca „imagine”, ci de Biserica lui Dumnezeu ca instituție divino-umană, formată prin coborârea în oameni a slavei Lui, prin care toți ne simțim una întru El.

Pentru că cei cărora le pasă de Biserică fac lucruri concrete pentru Biserică și, implicit, pentru ei înșiși. Adică traduc și propovăduiesc credința Bisericii, slujesc cu evlavie, se îngrijesc de Biserică, se sfințesc în Biserică. Ei nu sunt spectatori la Slujbe, nu vin doar din când în când la Biserică, nu sunt indiferenți la ceea ce se petrece în Biserică și în lume, ci compătimesc cu toți deopotrivă.

Așadar, iubiții mei, Biserica e vie și are oameni vii duhovnicește, care trăiesc în ritmul viu și continuu al Bisericii! Ritmul Bisericii e ritmul viu al mântuirii noastre. Iar mântuirea noastră e relația vie, neîntreruptă cu Dumnezeu.

Însă relația cu Dumnezeu are în spate teologia, asceza personală, slujirea continuă, continua experiență mistică a comuniunii cu Dumnezeu. Relația cu Dumnezeu nu e una doar de rugăciune sporadică sau de participare liturgică, ci este lupta continuă cu patimile din noi, pentru a fi tot timpul temple vii, duhovnicești, ale lui Dumnezeu.

De aceea, cuvintele noastre sunt pline de viața noastră și ne exprimă. Cuvintele și mărturisirile noastre spun adâncul nostru și nu sunt doar „simple zgomote”. Iar Dumnezeul mântuirii noastre, Care ne umple pe noi de slava Lui din destul, nu este o „ficțiune religioasă”, ci Izvorul vieții și al întregii existențe, iar umplerea noastră de slava Lui nu e „o metaforă”, ci este realitatea intimă cea mai împlinitoare pentru om. Căci în afara slavei Lui în noi nu există nicio evlavie, nicio credință, nicio sfințenie personală, ci totul e o mimare fariseică a trăirii religioase. Iar dacă mimăm credința și experiența religioasă suntem jalnici. Pentru că suntem cu adevărat singuri interior, chiar dacă am avea mulți prieteni.

În concluzie, viața Bisericii este spațiul convertirii noastre continue în relație cu Dumnezeu. Pentru că omul duhovnicesc se schimbă continuu, în mod pozitiv, în relația cu El. Cine nu se schimbă e mort spiritual. Dar cine se schimbă continuu, acela crește în viața cu Dumnezeu și în înțelegerea voii Lui.

Dumnezeu să ne întărească pe toți întru slava Sa, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Zi de luni, cu soare. Predică începută pe 29 mai 2017, la ora 10. 55. Afară sunt 22 de grade. Și terminată în ziua de 31 mai 2017, la ora 11.00, o zi de miercuri, o zi cu soare și nori. Sunt 23 de grade.

Did you like this? Share it:

Previous

Citate din Sfânta Scriptură la Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce

Next

Predică în lunea Preasfintei Treimi [2017]

6 Comments

  1. Irina

    Sărut mâna, Părinte, binecuvântați! Cred că unul din motivele pentru care suntem cum suntem e lipsa noastră de seriozitate, căci nu socotim precum se cade gravitatea vieții și a faptelor noastre. Suntem iresponsabili, nu ne gândim la ce ne așteaptă în veșnicie, ne place frivolitatea sau derizoriul. De aceea nu ne luăm în serios libertatea și neglijăm Teologia mare a Bisericii și a Sfinților Părinți în favoarea obiceiurilor noastre ușurele prin care ne mințim că împlinim poruncile lui Dumnezeu și pravila Bisericii. Ne dăm pe derdeluș spre iad și suntem orbiți de veselia noastră copilăresc-demonică, cum spun rugăciunile Sfinților.
    Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, aveți dreptate, doamnă Irina! Lipsa de seriozitate și iresponsabilitatea sunt marile păcate ale lumii de azi. Ne luăm viața în derizoriu, după care vrem să fi făcut lucruri mari. Însă nu putem face lucruri mari dacă ne batem joc de timpul pe care l-am primit și de mântuirea noastră. Mă bucur că sunteți o conștiință vie. Dumnezeu să vă lumineze și să vă întărească în tot ceea ce faceți!

  2. Axios

    Oamenii nu mai cred în cuvinte pentru că nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în nimic și de aceea nu speră să poată ajunge la inima altuia pentru că nici nu vor cu adevărat să ajungă. Cuvintele folosesc numai pentru minciuni și pentru​înșelarea celorlalți. Însă aveți dreptate când spuneți că până la urmă se simt goi și fără rost. Binecuvântați și iertați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, necredința în Dumnezeu distruge toată încrederea în oameni! Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească! Mulțumesc pentru comentariu!

  3. Daria

    Doamne ajută! Aceasta este conștiința creștină că nu trebuie să fim indiferenți față de toți cei ce suferă, oameni și alte creaturi. Dar în jurul nostru e prețuit egoismul cel mai mare și mai nesimțit. Dacă te văd că ești milostiv ești prost cel mai adesea. Doamne ajută Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Daria,

      oamenii pot spune orice când te văd bun cu oamenii, milostiv. Însă nimeni nu ne ia bucuria milostivirii, bucuria dăruirii și curăția care coboară în noi când dăruim ceva oamenilor. Așadar, prețul ironiilor și al batjocurilor e prea mic pe lângă câștigul duhovnicesc primit de la Dumnezeu în urma actelor de milostenie. Fapt pentru care eu aleg să fac ceea ce simt de la Dumnezeu să fac. Vă mulțumesc pentru comentariu! Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén