Predică în lunea Preasfintei Treimi [2017]
Iubiții mei[1],
după cum spuneam în predica de anul trecut[2], în Biserica noastră nu se prăznuiește azi persoana Duhului Sfânt, așa după cum e în Biserica Greacă, ci noi prăznuim azi pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. Și această accentuare teologică, inițiată de strămoșii noștri, a centrat triadologic praznicul de azi, pentru că pnevmatologia este parte constitutivă a triadologiei, atâta timp cât Sfântul Duh este Unul din Treime.
Și prăznuind pe Dumnezeul nostru azi, în prima zi după Cincizecime, spunem că Dumnezeul nostru trinitar, Dumnezeul nostru Cel întreit în persoane este cunoscut cu adevărat, numai dacă ne umplem de slava Lui și trăim întru El. Pentru că în troparul praznicului Cincizecimii se spune că harul dumnezeiesc ne face atotînțelepți [πανσόφους][3]. Și numai înțelepțiți de Dumnezeu întru toate, noi putem să îi convertim pe oameni. Căci mai întâi de toate trebuie să vedem slava Lui în mod extatic, pentru ca să ne umplem de harul Său. Și numai așa aflăm care e credința cea adevărată și ne închinăm Dumnezeului nostru treimic[4]. Pentru că experiența intimității cu Dumnezeu precede adevărata închinare în fața Lui.
Mai întâi vedem slava Lui, Îl vedem pe El așa cum este, apoi suntem învățați de El pas cu pas cum arată evlavia cu care trebuie să I ne închinăm Lui.
Însă, dacă considerăm că nu Dumnezeu trebuie să ne învețe cine este El și cum trebuie să ne raportăm la El, ci noi înșine putem să facem asta, ajungem să ne construim o părere despre El și despre raportarea noastră la El profund telurică. Pentru că Îl vom gândi pe Dumnezeu omenește și nu dumnezeiește. Îl vom gândi potrivit imaginației noastre și nu experienței extatice de care cu toții avem nevoie.
Și îmi aduc aminte acum de o confesiune pe care mi-a făcut-o Părintele Profesor Dumitru Popescu, îndrumătorul tezei mele de doctorat, care subliniază afirmația mea de deasupra, aceea că toți avem nevoie de o experiență extatică, adică de vederea slavei lui Dumnezeu, ca să Îl înțelegem pe Dumnezeu. Am terminat teza, i-am adus-o, a citit-o, am avut diverse dispute pe seama ei, pentru că dorea să știe dacă eu am scris doar din cărți despre vederea lui Dumnezeu sau am și experiența ei. Și când eu i-am mărturisit câte ceva din experiența mea mistică și din ucenicia mea duhovnicească pe lângă Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, el mi-a spus următoarele, în mod neașteptat: „Toată viața mea am citit teologie, după cum știi…Știam ca tot teologul că există Îngeri, Sfinți, că Dumnezeu Se arată unora…dar nu aveam certitudinea existenței luminii dumnezeiești și nici a vieții veșnice, deși am crezut de mic în Dumnezeu. Însă când am făcut operația asta la inimă și am trăit ceea ce se numește o moarte clinică…ieșind cu sufletul din trupul meu și dându-mi seama că acum sunt în veșnicie, atunci am înțeles cu adevărat tot ceea ce spune teologia despre suflet, despre veșnicie, despre Dumnezeu, despre lumina Lui. Dacă nu trăiam experiența asta, acum, la bătrânețe, nu înțelegeam nimic din ce ai scris tu în teza ta. Ba, mai mult, nici nu te primeam cu o astfel de teză la Dogmatică. Dar acum mi-am dat seama că fără slava lui Dumnezeu în noi, nu putem să explicăm prezența lui Dumnezeu pe pământ. Pentru că Dumnezeu e cu noi și în noi tocmai pentru că Se coboară în noi și nu pentru că există, dar ar sta la distanță”. Și i-am dat dreptate!
Pentru că nu poți înțelege nimic din viața mistică a Bisericii, din vederea și cunoașterea Lui, dacă nu ai avut experiența vederii Lui. Da, poți citi cărți, poți asculta mărturii extatice cu duiumul, dar tu ești gol și neștiutor. Pentru că experiența reală e cea pe care o trăiești tu și nu cea pe care o afli de la alții. Trebuie să te îndrăgostești de Dumnezeu, să te curățești de patimi pentru a fi propriu revelării Lui…însă El ți Se arată când vrea, cum vrea și cât vrea, spre folosul tău duhovnicesc și al altora. Și din vederile Lui cele dumnezeiești încep toate înțelegerile teologice. Toate înțelegerile reale, duhovnicești, ale teologiei.
Părintele Profesor Dumitru Popescu a fost sincer cu mine și mi-a mărturisit neputința sa de a înțelege anumite capitole teologice. Și alți teologi mi-au mărturisit neputința lor de a înțelege diverse falduri ale teologiei Bisericii. Și e normal să fie așa, pentru că și eu am neputințele mele în materie de teologie. Pentru că una e să înțelegi prin citire dogmele, canoanele, teologia, istoria Bisericii, și alta e să le înțelegi prin vedere și luminare dumnezeiască. Căci numai atunci când Dumnezeu ne lămurește lucrurile, noi le înțelegem cu adevărat.
Și mi-am adus acum aminte de un alt aspect important al cunoașterii lui Dumnezeu…Înainte ca eu să cred în mod conștient în El, ca unul care fusesem botezat de mic, nu aveam conștiința lipsei Lui, dar nici nu simțeam nevoia să mă rog Lui. Adică mă simțeam bine așa cum eram și nu simțeam nevoia să mă rog Lui. Și cred că mulți trăiesc acest lucru, când sunt sănătoși, când au cine să îi iubească și când nu le lipsesc cele necesare.
Însă când L-am cunoscut pe El în mod minunat, prin harul Său, ca Cel care mișca inimile celor care strigau Libertate! pe străzile Bucureștiului, atunci am înțeles că Dumnezeu trebuie cunoscut, că trebuie iubit și că trebuie să stau mereu în relație, în rugăciune, cu Dumnezeul meu. Pentru că El, Dumnezeul care entuziasmează oamenii, Care îi umple de bucurie, mă va umple și pe mine de bucurie.
Și atunci am înțeles că nu putem fi nepăsători față de Dumnezeu. Și că starea mea de „bine” nu era un bine, ci era o stare de nesimțire duhovnicească. Adusă de cine? De neștiința mea teologică și de lipsa mea de experiență duhovnicească. Pentru că nu mergeam la Biserică, nu ascultam predica Bisericii, nu citeam cărțile Bisericii și mi se părea că totul „e bine”. Dar eu nu știam nimic!
Și ca mine, cel de la 12-13 ani, sunt mulți. Căci dacă mergi pe stradă și îi întrebi pe oameni cine e Dumnezeu și cum e El și ce face El, vei auzi inepții cu carul[5]. Însă inepții despre Dumnezeu nu spun numai oamenii simpli, ci și cei foarte cultivați.
Unii spun că Dumnezeu e „o forță impersonală”, alții spun că „Se confundă” cu lumea. Unii spun că „a fost inventat” de om, alții spun că „e un extraterestru”. Unii amalgamează diverse teologii, din diverse religii, cu propriile lor invenții și spun că „așa e Dumnezeu” și „așa Se manifestă”, pe când alții Îi neagă existența, fără să explice existența noastră și a vieții pe pământ.
Însă creștinii ortodocși trebuie să știe triadologia Bisericii, a cărei esență e aceasta: că Dumnezeu este o ființă în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Care a preexistat întregii creații, pentru că El este autorul întregii existențe. Și că noi Îl cunoaștem pe El pe baza revelării Lui față de noi. Pentru că noi știm despre El, despre noi și despre lume ceea ce El ne-a revelat și ne luminează să înțelegem continuu.
De aceea, ca să știm cine e Dumnezeu, trebuie să citim Sfânta Scriptură și cărțile și viețile Sfinților Părinți ai Bisericii. Iar citirea teologică și experiența personală se unesc în noi, ele fiind conținutul credinței noastre.
Însă, cine consideră că poate să creadă cu adevărat în Dumnezeu, fără să cunoască teologia Bisericii, se înșală în mod amarnic. Pentru că teologia Bisericii trebuie asumată și adâncită toată viața noastră și ea trebuie asimilată ca experiență proprie.
Așa fac teologii Bisericii! Însă și credincioșii trebuie să facă acest lucru, la măsura lor. Pentru că teologii își asumă teologia Bisericii traducând, citind, scriind, punând lucrurile cap la cap. Însă orice credincios al Bisericii trebuie să citească cărțile Bisericii și să își ia notițe și să aprofundeze continuu teologia Bisericii.
Și chiar dacă ai avea în casă numai o carte de rugăciuni și Scriptura Bisericii și o icoană, ca să le înțelegi întrucâtva trebuie să le aprofundezi zilnic. Pentru că rugăciunile dimineții, ale serii, acatistele și diversele rugăciuni dintr-o carte de rugăciune sunt pline de teologie. Ca să înțelegi cine e Dumnezeu, cine e Maica Domnului, ce e harul, ce e păcatul, ce e veșnicia, ce înseamnă mila lui Dumnezeu e nevoie de studiu, de întrebări, de căutări, de reflecție personală.
Ca să citești Scriptura de la cap la coadă îți poate lua săptămâni, luni, ani…iar ca să o înțelegi întrucâtva e o trudă de toată viața. La fel, ca să înțelegi compoziția unei icoane e nevoie de timp, de cărți de specialitate, de oameni care să îți explice ce se redă în icoană și ce vrea să îți spună icoana pe care o ai.
De ce sunt toate ale Bisericii atât de grele? Pentru că teologia Bisericii e grea, e dumnezeiască. Și e nevoie de explicații peste explicații, de predici peste predici, de comentarii peste comentarii, pentru ca, în cele din urmă, să îți dai seama că abia am cunoscut câteva lucruri. Și că avem noi și noi neînțelegeri, nelămuriri, neștiințe, pe măsură ce aprofundăm cunoașterea teologiei Bisericii.
Din acest motiv, Sfinții Părinți ai Bisericii au vorbit cu multă smerenie și cutremurare despre teologia Bisericii, fiind conștienți că înțelegerea ei e nesfârșită. La fel și noi, dacă suntem onești, nu ne putem considera niciodată niște „cunoscători desăvârșiți” ai teologiei, pentru că ea este de necuprins. Dar nici nu putem să spunem că „nu cunoaștem nimic” despre Dumnezeu, dacă am citit și am studiat ani de zile teologia Bisericii.
De aceea, trebuie să îmbinăm mereu știința teologică cu smerenia, având conștiința că noi știm un strop din marele ocean al teologiei dumnezeiești. Căci una e să ai o găleată de apă din ocean și altceva e oceanul în integralitatea lui. Și oceanul e teologia și experiența lui Dumnezeu. Pe când noi avem o vadră de apă din el sau mai mult, dar niciodată tot oceanul.
Și când stăm în fața lui Dumnezeu la rugăciune și când vrem să Îi slujim Lui, trebuie să știm că evlavia adevărată e formată din multa știință despre El, din multa nevoință ascetică făcută împreună cu El și din multa smerenie, cutremurare și frică sfântă trăită în fața Sa. Că evlavia reală, cea ortodoxă e un munte de certitudine, de bun simț și de dragoste pentru Dumnezeu, pentru că stăm înaintea Celui mai sfânt decât toată făptura.
Așadar, iubiții mei, astăzi e ziua lui Dumnezeu, deși ale Lui sunt toate zilele vieții noastre! E ziua Celui mai presus de timp și de istorie, căci noi avem nevoie să prăznuim această zi cu conștiința că ne închinăm Dumnezeului treimic. Și dacă ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, noi ne închinăm Celui pururea veșnic și Făcătorului întregii creații. De aceea, să Îl rugăm pe Dumnezeul nostru să ne învețe pe noi tot lucrul cel bun și toată fapta bună prin care să bine-plăcem Lui în toate zilele vieții noastre. Amin!
[1] Începută la ora 12. 39 în ziua de 31 mai 2017, zi de miercuri. Și terminată la 14. 48, în aceeași zi. Acum sunt 29 de grade.
[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/17/predica-la-praznicul-preasfintei-treimi-2016/.
[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p49.html. În Penticostar, ed. BOR 1999, p. 314 avem „preaînțelepți”.
[4] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 314.
[5] Ca în fila video de aici: https://www.youtube.com/watch?v=aHN3qI0uo7s.