Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Poezia cosmică se naște dintr-o viziune creaționistă care, în paginile literaturii vechi, implică puritatea și sfințenia: „Pruncul acesta, care Se vârgulește în iasle, de ne vom ridica ochii credinții noastre Îl vom cunoaște făcând tunete și fulgere în nori și pre cer umbletul stelelor rânduind, soarele și luna de raze împlându-le și mișcarea ceriului îndreptând şi toată greimea lumii acest Prunc înfășat o cârmuiește”[1].

Cosmogeneza eminesciană este permanent impregnată de aceste trăsături ale inocenței, purității, virginității, care au fost remarcate anterior de exegeza literară, cu precădere de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și care aparțin unei viziuni serene asupra creației lumii, cum este cea creștină, în comparație cu mitologiile/ cosmogoniile axate pe un imaginar erotic sau violent[2].

Într-o variantă, Hyperion e mustrat pentru că: „Din noaptea vergină tu chemi/ Voința fără sațiu”[3].

S-a putut reține, din cele ce am afirmat anterior, că aștrii cerești au fost creați în ziua a patra, ca niște podoabe (cosmi) ale cerului. Din această concepție Eminescu a detașat o imagine poetică impresionantă, ca forță a vizualizării, a cerului orb și gol – pentru că în cronograful lui Mihail Moxa[4] (urmând lui Manasses) se spune că Dumnezeu „dentâiu făcu ceriul fără stele (s. n.)”[5] –, imagine pe care a expus-o în Călin (file din poveste) și Călin Nebunul:

Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,
Și seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;
Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist și gol,
N-ai putea sa faci cu ochii înălțimilor ocol –
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu.

(Călin (file din poveste))

*

E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăție
Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie –
Dar de cad rănite toate, ceru-i negru și pustiu,
Nu-i nălțime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.
Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint,
Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind[6],
Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând.

 Înserează…Stele împlu tot seninul lin și gol

(Călin Nebunul)

Asemănătoare și în aceeași măsură enigmatică este și următoarea imagine a lunii: „Dară una-i fiica mării ca o lacrimă de aur, /…/ E a stelelor regină, e al nopții meteor(Memento mori).

Credem că, oricât de profundă este impresia aperceptivă și vizuală, sugestiile alegorice sunt încă și mai subtile, pe cât de absconse. Să nu uităm de Călin, care este „zburător cu plete negre”.

Sub coperta unui peisaj stelar și a corespondenței cu plânsul (neîntâmplătoare însă) – meteoriții/ stelele căzătoare sunt lacrimile cerului –, cred că avem un alt tablou al căderii îngerilor, altfel decât în Cezara. Sau, mai bine zis, un tablou al cosmogenezei, care surprinde căderea îngerilor, dar și rămânerea lor, a celor care nu au căzut, în cer, precum și crearea luminătorilor/ aștrilor, în ziua a patra.

Semnificațiile sunt nebănuite, la o lectură superficială, însă nu e nimic nou pentru Eminescu – iar aprecierea este valabilă și pentru literatura pașoptistă.

De unde, însă, atâta apetit pentru alegorie, dacă nu exista o tradiție, mult mai veche și consecventă? Nu este singura imagine tulburătoare, dar este magnifică prin sugestiile cosmogonice care se supra-adaugă impresiei vizuale de o neobișnuită adâncime.

Tot la fel de impresionantă și de încărcată de semnificații nebănuite este însă și imaginea „stelelor” care împlu tot seninul lin și gol”: geneza cosmică se prezintă astfel ca o umplere a unui gol. Ceea ce mi se pare că poartă amprenta lui Dosoftei: „A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul” (Ps. 23, 1-2). Sau: „De mila Ta, Doamne,-i plin pământul,/ Ceriurile le-ai fapt [făcut] cu Cuvântul./ Și cu Duhul rostului Tău toate/ Le-ai împlut de îngeri și de gloate [mulțimi](Ps. 32, 13-16).

„Eu umplu cerul și pământul” (Ier. 23, 24), spune Dumnezeu. În latină, verbul este impleo (VUL: „caelum et terram Ego impleo”).

Radu Dragnea a vorbit despre „o mistică a golului”, amintind de „vacuitatea [care] precede în Scrisoarea I ivirea punctului de mișcare” și de același spectacol al „umplerii golului” prin care „se populează marele tot”[7] și care se desfășoară (recapitulativ) înaintea ochilor Luceafărului zburător prin imensitatea cosmică. Am putea adăuga și fragmentul poetic menționat la cele sesizate de el.

Tabloul anterior, din același poem, Călin…, al miresei care își așteaptă îndurerată iubitul, conține și el o imagine vizuală rară, cea a ochiului plutitor ca o ciocârlie:

Toată ziua la fereastă suspinând nu spui nimică;
Ridicând a tale gene al tău suflet se ridică;
Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte o ciocârlie
Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie,
Dar ea zboară…tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze discleştate de un tremur dureros.

„Ridicând a tale gene al tău suflet se ridică”: sufletul stă pe gene, indicând, de fapt, așteptarea ochilor, locuirea inimii/ sufletului în ochii rătăcitori în zare. Ei sunt solia pe care o poartă mai departe privirea. De aici derivă o metaforă care, la prima vedere, pare de nedescifrat: ochiul plutitor.

Și totuși, cifrul este chiar în text, căci ochiul este ca o ciocârlie: așa „cum plutește o ciocârlie” pe cer, la fel e „ochiu-n lacrimi plutitor și-ntunecos”, cum sună o variantă manuscrisă a poemului[8]. Metafora este reprodusă și în Făt-Frumos din tei, unde prințul: „Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioși plutind,/ Flori de tei în păru-i negru [ca și Zburătorul Călin cu plete negre]/ Și la șold un corn de-argint”.

Anumite sugestii s-ar putea afla în poemul lui Percy Shelley, Ode to a Skylark (Odă la o ciocârlie)[9], deși acolo nu există și comparația ca atare, adică ideea ochiului plutitor ca o pasăre pe cerul minții, al gândurilor, ochiul care se scaldă într-un orizont de așteptare celest.

Gaston Bachelard vorbește despre „caracterul cosmic al ciocârliei”[10]  shelleyene, considerând că, pe baza versurilor poetului englez, „filosoful, dedicat funcției sale de a fi imprudent, ar propune o teorie ondulatorie a ciocârliei”[11]. Destui critici imprudenți au suprapus teorii filosofice și peste poezia lui Eminescu.

Fără a fi ea însăși metafizică, în sens sistematic, imaginația romantică are însă caracter metafizic – romantismul are o concepție proprie despre imagina-ție, care presupune nu o fantezie erantă și haotică, ci o energie creatore în care volitivul și conștiința joacă rolurile esențiale[12].

Sincoparea dialecticii filosofice și transpunerea ei în metaforă poetică este însă un proces pentru care nu pașoptiștii au dat tonul. Opinia noastră este că precursorul cel mai relevant e Antim Ivireanul. În paginile didahiilor sale se poate repera cel mai bine concentrarea expresivă în metafore și alegorii. De aici impresia acută de modernitate, avant la lettre. Semnificații ale genezei imprima și el în peisajele sale celeste, ca un comentariu suplimentar, pus în adâncime, dedicat celor care aveau capacitatea să-l recepteze, ca în pasajele următoare:

„Dumnezeu însă, carele numai cu un cuvânt au făcut și au zidit toate lucrurile cele văzute și nevăzute, poate cu adevărat, cu a Lui preaputernicie, să facă stele mai luminoase decât acestea ce strălucesc pre ceriu și lună mai iscusită decât aceasta ce ne povățuiaşte noaptea și soare mai strălucitoriu și mai luminat decât acesta, carele stinge cu lumina lui toate celialalte lumini și ceriuri mai mari și mai largi în rotocolime și pasări mai cu dulce glasuri și flori mai cu multe mirosuri și copaci mai nalți și mai roditori și vânturi mai sănătoase și văzduhuri mai de folos și hiară [fiare/ animale] mai multe la număr și mai de multe feliuri și mai multe lumi decât aceasta ce lăcuim poate să zidească în mărime și în meşterșug mai minunate…”[13].

„Au ascuns soarele toate razele lui și s-au stins de tot lumina zilei între întunerecul nopții și […] ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toț[i] ochii lui, atâta cât nici luna nu priveghiia, niciuna din stelele cele mai mici avea deșchise tâmplele lor cele de argint”[14] (seamănă foarte mult cu: „stele de aur ce-și închideau pleoapele spre a le deschide iar”[15], din Sărmanul Dionis, dar și cu versurile: „Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri” (Memento mori)).

„Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri și puteri dau filosofii să aibă luna. Și întâi zic cum că luna iaste podoaba nopții, asămânătoare soarelui și stăpâna mării”[16].

În fragmentele selectate (și nu sunt singurele) se poate recunoaște cu ușurință atât afirmarea puterii creatoare divine – care nu doar este perpetuă, nu doar se manifestă permanent prin susținerea universului întru ființă, dar poate genera oricând și alte universuri, și mai fascinante –, cât și semnificația cerului ca o catapeteasmă și în același timp a stelelor ca minți curate (stelele cu tâmple de argint [tâmplă provine din latinescul templum și înseamnă catapeteasmă sau fruntea ce adăpostește mintea și sub care luminează, ca două stele, ochii prin care intră lumina sau întunericul în suflet]) ori a lunii ca stăpână a mării, care priveghează din înălțime.

Pe linia vizionară a didahiilor antimiene (fragmentul cu ochii cerului și tâmplele stelelor apare, cu foarte mici modificări, în Retorica lui Molnar din 1798) se va situa și Alecsandri, scriind despre „văpăi tremurătoare /…/ răspândite de luna gânditoare./ Aprinșii ochi ai nopții în giuru-i scânteiază” (Legenda ciocârliei). Să nu uităm însă că Legendele lui Alecsandri au fost compuse și publicate târziu…


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 199.

[2] Din acestea, Freud a putut deduce că „religia, dar și cultura și societatea umană în general au început ca urmare a unui omor primordial”, cf. Mircea Eliade, Nostalgia originilor, op. cit., p. 40. Judecând în termenii consecințelor literare și poetice, dacă Eminescu ar fi avut o asemenea perspectivă, ea ar fi anulat peisajele cosmice feerice din opera sa. Dimpotrivă, concepția sa este adoptată din textele transmise pe filon bizantin-medieval.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 414.

[4] Un manuscris cu acest cronograf a făcut parte din lista de cărți și manuscrise vechi achiziționate de Eminescu pentru Biblioteca Centrală Universitară din Iași, a se vedea și Doru Mihăescu, Cronografe românești, Ed. Academiei Române, București, 2006, p. 33 ș. u.

[5] Mihail Moxa, Cronica universală, op. cit., p. 99.

[6] O altă insinuantă și tulburătoare imagine meteorică.

[7] Radu Dragnea, Supunerea la tradiție, ediție, fișă biobliografică, note, bibliografie analitică și indice de nume de Emil Pintea, prefață de Mircea Popa, Ed. Echinocțiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 225.

[8] M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 415.

[9] Hail to thee, blithe Spirit!
Bird thou never wert,
That from heaven, or near it,
Pourest thy full heart
In profuse strains of unpremeditated art. /…/

Like a high-born maiden
In a palace tower,
Soothing her love-laden
Soul in secret hour
With music sweet as love, which overflows her bower [etc.].

[10] Gaston Bachelard, Aerul și visele. Eseu despre imaginația mișcării, traducere de Irina Mavrodin, Ed. Univers, București, 1997, p. 90. [11] Idem, p. 89.

[12] A se vedea Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, cu un Argument al autorului, postfață de Ion Bogdan Lefter, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, p. 41-42, 45, 48-49.

[13] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 19. [14] Idem, p. 52.

[15] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 51.

[16] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 59.

Did you like this? Share it: