Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Izvorârea stelelor, reflectată în oglinzile acvatice (în mod corespondent, foarte adesea stelele izvorăsc și izvoarele răsar[1]), desfășoară astfel secvențele cosmo-genetice ale unui film hermeneutic mai amplu: „răsare lumea, lună soare şi stihii /…/ colonii de lumi /…/ în roiuri luminoase izvorând din infinit” (Scrisoarea I); „ies stelele din strungă” (Egipetul); „Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una/ Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna” (Scrisoarea III); „stele izvorăsc pe ceriu” (Memento mori); „stelele prin ceaţă/ Cu tainică dulceaţă/ Pe ceruri izvorea(Lectură); „răsărirea stelei în tăcere” (Sunt ani la mijloc…); „Deodată luna-ncepe din ape să răsaie” (Sarmis), „Apele plâng, clar izvorând din fântâne, /…/ Stelele nasc umezi pe bolta senină” (Sara pe deal); „izvorul, prins de vrajă,/ Răsărea, sunând din valuri” (Povestea teiului);  „Se nasc izvoare” (Coborârea apelor) etc. A răsări, a ieși, a izvorî și a se naște[2] devin sinonime, verbe care desemnează cosmogeneza, aducerea în ființă a universului.

Dar nu numai pe cer – mnemotehnic/ anamnetic și tipologic –, ci și în minte această lumină a cosmogenezei răsare, pentru a-L revela pe Creator: „Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt și mare,/ Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare” (Memento mori).

Pentru Eminescu, mintea este cerul din om (de unde se naște o metaforă precum: „cerimea înstelată de cugetări înalte” (O arfă pe-un mormânt)), iar în veacul din urmă, al scepticismului și apostaziei, „Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei,/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării” (Memento mori). Corespondența între lumină cosmică și cer, pe de o parte, și, pe de altă parte, spiritul uman adăpostind credință și nădejde o făcuse, anterior, în literatura română, Dimitrie Cantemir: „Și pre tine lume mare [macrocosmos] te chiamă, pildă și tipos a lumii mici [microcosmos], adecă a omului […]. Dzic dară: întâi în tine iaste lumină [cosmică, stelară], carea la om iaste credința; la tine întăritură [tăria sau firmamentul, cf. Fac. 1, 8: «Tăria a numit-o Dumnezeu cer»], adecă ceriul, carea la om iaste nădejdea[3].

Reflectarea în ape este un gest rațional, o reflexie care implică reflecția. Într-o omilie către tineri, a Sfântului Vasile cel Mare, intitulată „Cum pot întrebuința cu folos literatura scriitorilor elini”, acesta argumentează necesitatea educației filosofice și literare a tinerilor creștini prin exemplele numeroase de interpenetrare cultural-religioasă, prin care fie personalități ebraice ale Vechiului Testament au acumulat erudiția altor culturi (mai frecvent cea egipteană și asiro-babiloniană, având contacte solide cu Egiptul și cu Babilonul cucerit apoi de perși și ulterior de Alexandru cel Mare), fie personalitățile antichității, cu precădere grecești, au făcut cunoștință cu religia și morala cărților sfinte ebraice, fapt care a determinat o filosofie idealistă și o etică superioare celor care puteau descinde din religia și miturile politeiste.

Și conchide metaforic: „să ascultăm învățăturile sfinte și de taină după ce am fost inițiați mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obișnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile și spre lumina lui (s. n.)”[4].

Aproximativ aceeași comparație o făcea Teodor al Ierusalimului – doar că elementul reflector comparat nu mai era literatura, ci creația universală –, reprodusă de Nicodim Aghioritul în manualul deținut de (și din care versifică) Eminescu: omul vede „în zidiri pe Ziditorul, ca în ape soarele”[5].

Faptul că apele sunt prin excelență un mediu reflector, în comparație cu pământul opacizat („Lumini pe ape, neguri pe pământ” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!)), poate deriva din aceste afirmații prezervate cu fidelitate în cultura bizantină. Căci, în toată opera eminesciană, „ape sclipesc ca și oglinzi” (Sub cerul plin de nuori).

Simbolul Dumnezeirii este soarele și pentru că „vecinica înțelepciune soarelui să asamănă”[6], în vreme ce luna „vremelnicilor lipsă sau deșertare arată”[7], ea reprezintă numai reflectarea seculară (am putea zice: prin norii de secoli – Memento mori) a acestei înțelepciuni eterne, dar „fi-va lumina lunii ca a soarelui [Is. 30, 26], adecă tot deșertul cap de înțelepciune și de cunoștință să va împlea”[8].

În consecință, luna este, în lirica eminesciană, „un palid dulce soare” (Memento mori)[9], „blândul soare” al nopții (În vremi de mult trecute…), „al nopţii dulce soare” (Călin Nebunul), „al nopţii alb soare de argint” (Povestea), „Argintiul soare-al nopții, vergin, blând ca o nălucă” (Decebal)[10]; iar în alt poem spune: „Nu credeţi cum că luna-i lună. Este/ Fereastra cărei ziua-i zicem soare” (Demonism) etc[11].

Ca fereastră  sau oglindă a Soarelui divin, care încă mai transmite lumină atunci când Dumnezeu apune „de pe cerul cugetării”, când „e apus de Zeitate ș-asfințire de idei” (Memento mori), luna stăpânește, în consecință, în opera eminesciană, peste un peisaj feeric, transparent ochilor poetici, în care domnește serenitatea viziunilor, care altfel nu se mai regăsesc în lumea cuprinsă de o noapte adâncă, neirizată de vreo rază („Nimeni /…/ n-oprește /…/ noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt” – Memento mori).


[1] Am remarcat prima dată în teza mea doctorală: Antim Ivireanul…, op. cit., p. 386.

[2] Lat. nascor, nasci, natus sum = a se produce spontan, a veni întru ființă, a izvorî, a crește, a trăi, a se naște, a răsări (stelele), a apune, a începe, a apărea.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 50.

[4] Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 568.

[5] Cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 42.

[6] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 105. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 106.

[9] Din nou menționăm că acest aspect l-am sesizat și în teza mea doctorală, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 384.

[10] M. Eminescu, Opere, IV, Ed. Minerva, 1978, op. cit., p. 513.

[11] Metafora îi aparține lui Novalis (Imnul 1 către noapte): „liebliche Sonne der Nacht”/ „dulce soare al nopții”, cf. Geistliche Lieder…, op. cit., p. 72-73. Reproducem fragmentul: „Doar pentru că noaptea Ți-i înstrăinează pe cei ce Te slujesc, semeni în depărtările spațiului strălucitoarele sfere, pentru a da de știre atotputernicia Ta – reîntoarcerea Ta – în vremurile absenței Tale (s. n.). Mai dumnezeiești decât lucitoarele stele ne apar ochii nemărginiți pe care noaptea i-a deschis în noi. Ei văd mai departe decât cele mai îndepărtate dintre nenumăratele mulțimi (de astre) – fără-a avea nevoie de lumină, ei pătrund adâncimile unui suflet iubitor care umple cu nespusă plăcere un loc mai înalt. Laudă Ție Regină a lumii, Înaltă Vestitoare a lumilor sfinte, Protectoare a iubirii ferice – Ea mi te-a trimis – fragedă iubită – dulce soare al nopții…”, cf. Idem, p. 73.

Editorii menționează într-o notă de subsol aferentă: „Dulce soare al nopții trimite la Apocalipsa Sfântului Ioan, 22, 5”, cf. Idem, p. 237, n. 9. Textul scriptural indicat este acesta: „Și noapte nu va mai fi; și nu au trebuință de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină și vor împărăți în vecii vecilor”.

Did you like this? Share it: