Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica Sfinților Români [2017]

Iubiții mei[1],

duminica de azi este și trebuie să fie o bucurie a tuturor românilor. Pentru că astăzi îi cinstim pe Sfinții români, știuți și neștiuți de către noi, canonizați sau nu, dar care se roagă pentru noi neîncetat ca să ne mântuim. Pentru că ei se roagă pentru cei care sunt dintr-o nație cu ei, dorindu-le folosul lor veșnic.

Și cred că Sfinții ne sunt cei mai buni prieteni ai noștri. Pentru că ei sunt cei care ne doresc binele veșnic și nu trecător.

Cine spunem noi că e prieten cu noi? Cel care vine și ne întreabă de vorbă, cel care ne ajută, cel care ne iubește, cel care mănâncă și bea cu noi și se roagă împreună cu noi și vrea binele lui Dumnezeu. Însă Sfinții lui Dumnezeu sunt cei care doresc cu adevărat binele nostru real, adică sfințirea noastră, pentru că ei se bucură de Raiul lui Dumnezeu. Și unde sunt ei, acolo vor să fim și noi.

De aceea, ei se roagă neîncetat pentru mântuirea noastră, pentru venirea noastră în fire, pentru pocăința noastră și pentru ca noi să avem o viață curată în mod cotidian. Căci viața bisericească e viața sfântă și pe ea trebuie să o trăim zi de zi.

…Câți Sfinți români a canonizat Biserica noastră? Foarte puțini! Cei mai mulți sunt necanonizați (căci se știu date despre viața și nevoința lor) și nespus de mulți sunt neștiuți. Pentru că în două mii de ani de viață bisericească pe aceste meleaguri nu pot fi decât nespus de mulți Sfinții lui Dumnezeu, care au trăit și au adormit aici, pe pământul nostru românesc.

Eu așa cred și simt…Nu poate fi altfel! Pentru că Dumnezeu Își are Sfinții Lui în orice loc și în orice timp și pe ei îi ajută în toate zilele lor.

În predicile din anii trecuți am vorbit despre mai mulți Sfinți români canonizați și despre Sfinți cu Sfinte Moaște în țara noastră, care nu sunt români de neam, dar la care ne raportăm ca la ai noștri. De ce? Pentru că ei ne ajută mereu în viața noastră, la ei noi ne rugăm, la ei mergem cu toată inima și ne sprijină în tot ceea ce facem. De aceea, pe Sfinții cei străini de neamul nostru, dar cu Sfinte Moaște în țara noastră, noi îi trăim ca pe ai noștri, pentru că ne-am intimizat cu ei. I-am făcut să fie ai noștri prin iubirea pe care o avem pentru ei, căci și ei s-au făcut ai noștri prin iubirea cu care ne iubesc.

Însă astăzi vreau să vă vorbesc despre Sfinți români canonizați recent. Despre cei pe care nu îi cunoaștem prea bine și cu care trebuie să ne împrietenim din ce în ce mai mult.

Astfel, anul trecut, pe 6-7 iunie 2016 au fost canonizați 4 Sfinți români din sec. al 18-lea: Sfântul Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei între 1750-1760, care e pomenit pe 15 mai, și Cuvioșii Părinți Sila, Paisie și Natan de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, care sunt pomeniți pe 16 mai[2].  Însă, dacă despre Sfântul Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, știm date mai multe, despre cei 3 Sfinți de la Sihăstria Putnei datele sunt sumare. Și tocmai de aceea despre mulți Sfinți români nu știm mai nimic sau i-am uitat cu totul: pentru că nu au rămas lucruri scrise despre ei.

Despre Sfântul Iacob Putneanul știm că s-a născut pe 20 ianuarie 1719 într-o familie ortodoxă din Bucovina și că la 12 ani a plecat la Mănăstire. E hirotonit Preot la 17 ani și ajunge Egumenul Mănăstirii Putna la 25 de ani[3].

Cum așa? Cum de a fost hirotonit de la o asemenea vârstă necanonică și pus să conducă o Mănăstire la 25 de ani? Pentru că cel care l-a hirotonit și cei care l-au pus Stareț s-au uitat la viața lui duhovnicească și nu la vârsta lui biologică. Căci acolo unde e sfințenie, unde Dumnezeu Își arată slava Lui din destul, acolo e și vârsta proprie pentru a-I sluji Domnului. Dar acolo unde e doar vârsta și toate condițiile canonice sunt împlinite în aparență, dar nu e prezent Dumnezeu în mod evident, adică acolo unde nu e sfințenie personală, nu e nici vrednicie pentru Preoție. Pentru că Dumnezeu ne vrea cu totul ai Lui și nu de formă.

Așadar, pentru Sfântul Iacob s-au încălcat normele canonice ale Bisericii, dar în folosul vieții Bisericii. Pentru că a fost hirotonit Preot la jumătatea vârstei canonice pentru preoție, dar după voia lui Dumnezeu. Pentru că preoția i-a fost lui spre mântuire și nu spre osândă. Și de aceea, la fiecare hirotonie trebuie să se caute voia lui Dumnezeu, trebuie să se vadă petrecerea candidatului cu Dumnezeu, trebuie să se descopere Dumnezeu în cel care vine spre hirotonie, dacă vrem să avem hirotonii dorite de Dumnezeu și nu doar de noi, oamenii. Căci aceia sunt Preoții lui Dumnezeu cu adevărat: pe care El îi cheamă la slujirea Lui și ei vin, ascultători și smeriți, cu conștiința profundă a nevredniciei lor, pentru a-I sluji Lui.

La numai 26 de ani, Sfântul Iacob ajunge Episcop de Rădăuți, adică în anul 1745. Iar la numai 31 de ani ajunge Mitropolitul Moldovei, în anul 1750, fiind 10 ani Mitropolitul Moldovei. Și se ocupă cu tiparul și cu tipărirea de cărți bisericești[4], făcând 3 lucruri importante ca Mitropolit: 1. tipărește primul Bucvar/ Abecedar românesc, 2. înființează prima școală sătească din Moldova, în satul Putna și 3.  inițiază traducerea Vieților Sfinților în 12 volume, cea pe care o avem noi azi, adusă la zi, în vremea lui tipărindu-se doar primele 6 volume[5].

Pentru că cele care ne zidesc cu adevărat sunt cărțile. Conținutul sfânt al cărților e cel care ne zidește interior. Și cel care zidește cărți, zidește oameni. Iar cel care zidește oameni, zidește Sfinți ai lui Dumnezeu.

Și zidurile de piatră și de cărămidă pier cu timpul, dar cărțile sfinte sunt mai tari decât curgerea vremii. Căci tipărite iar și iar ele ajung din veac în veac și sunt o lumină mântuitoare pentru toți.

Pentru că noi, cei de azi, suntem creștini nu doar pentru că ne-am botezat în aceeași Biserică cu Sfinții de dinaintea noastră, ci pentru că citim și învățăm aceeași credință cu ei. Și ceea ce citim devine viața noastră și slujirea noastră în Biserică. Pentru că noi ne legăm interior de cei de dinaintea noastră și suntem una cu ei prin aceeași credință, viață și slujire pe care ni le asumăm continuu.

Însă Sfântul Iacob părăsește scaunul mitropolitan pentru că a fost silit și nu pentru că a dorit acest lucru. Și el s-a retras la Mănăstire pentru ultimii 18 ani de viață. În ultimele zile ale vieții sale s-a tuns în shima cea mare, prin Duhovnicul său, Sfântul Cuvios Natan, și a primit numele de Eftimie. Iar după 4 zile de la acest eveniment, pe 15 mai 1778, el a trecut cu pace la Domnul și a fost înmormântat în pridvorul Mănăstirii Sihăstria Putnei, ca unul care era noul ei ctitor[6].

Și astfel avem un Mitropolit schimnic, un Mitropolit sihastru prigonit pentru dreptate[7] în persoana Sfântului Eftimie Schimitropolitul, fost Iacob, care a trecut în viața sa peste toate prevederile canonice ale hirotoniei, dar care a adus roade autentice în Biserica românească. Pentru că a iubit să-I slujească lui Dumnezeu și oamenilor, a iubit cartea, ascultarea și nevoința și s-a umplut de slava lui Dumnezeu din destul.

Cine sunt cei 3 Cuvioși Părinți canonizați dimpreună cu el?

Sfântul Sila a venit la 17 ani la Mănăstire și primește de tânăr shima[8] mare.

În 1753 e pus Stareț al Mănăstirii de către Sfântul Iacob Putneanul, fiind povățuitor al Domnilor și al Arhiereilor vremii sale. Pentru că și-a cunoscut sfârșitul vieții sale, el l-a pus stareț în locul său pe Sfântul Natan, și Sfântul Ieroschimonah Sila adoarme pe 23 aprilie 1783, după 70 de ani de nevoință în Sihăstria Putnei[9].

Sfântul Paisie intră și el de tânăr în Mănăstire, a fost Stareț a două Mănăstiri, după care vine în Schitul Sihăstria Putnei unde trăiește în smerenie. Nu a fost Strareț al Sihăstriei, dar avea darul înainte-vederii și era cunoscut ca un mare Părinte duhovnicesc[10]. Pentru că acest lucru e important: să fii plin de daruri dumnezeiești și de curăție sfântă și nu de distincții bisericești fără acoperire în viața ta. Sfântul Paisie adoarme pe 16 decembrie 1784 în pace[11].

Sfântul Natan s-a născut în Pașcani și a primit shima mare la Sihăstria Putnei. Era caligraf și foarte iscusit Duhovnic. Și Sfântul Stareț și Ieroschimonah Natan a adormit pe 26 decembrie 1784[12]. Însă, deși niciunul nu a adormit pe 16 mai, ei au fost rânduiți a fi pomeniți în această zi, pentru ca să fie după pomenirea Sfântului Iacob/ Eftimie Mitropolitul Moldovei.

Sfintele Moaște ale Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan au fost descoperite pe 24 aprilie 1990 și au început să facă minuni[13]. Și toți 4 au fost canonizați odată „cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii Biserici de la Sihăstria Putnei”[14].

Bineînțeles că toți 4 puteau fi canonizați mai devreme. La foarte puțin timp după adormirea lor. Pentru că proclamarea sinodală a canonizării nu înseamnă că Sfinții devin „Sfinți” începând cu clipa aceea, ci că de atunci sunt recunoscuți în mod oficial ca Sfinți în Biserica în care ei au fost canonizați și, prin extensie, în întreaga Biserică a lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții sunt Sfinți din timpul vieții lor și nu ajung Sfinți după moarte! După moarte ne rămân numai Sfintele lor Moaște, dacă ne rămân și acelea, și ei încep să facă minuni în viața noastră. Sau, dimpotrivă, rămân cu totul necunoscuți nouă și ne ajută în mod tainic cu prezența și rugăciunea lor.

De aceea, trebuie să fim conștienți de faptul că Sfinții depășesc toată înțelegerea noastră. Noi știm despre viața lor pământească câteva detalii, unele de la ei, altele de la ucenicii și contemporanii lor. Dar nu știm cum arată ei acum, în slava lui Dumnezeu, decât dacă ei ni se descoperă și ne vestesc acest lucru. Cum nu îi cunoaștem, decât dacă ei ni se descoperă, pe mulții Sfinți neștiuți ai lui Dumnezeu, care ne sprijină prin sfintele lor rugăciuni, dar noi nu îi știm pe ei.

Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona a fost canonizat pe 7-9 septembrie 2005[15] de Biserica noastră. El a fost rus de neam, dintr-o familie nobiliară, dar a venit în Moldova în 1749, având în jurul a 50 de ani, pentru ca să trăiască monahal. Și trăind aici monahal s-a românizat sau noi îl socotim ca fiind al nostru. Cu ce se ocupa? Copia manuscrise în mod caligrafic, fiind ucenicul Sfinților Vasile de la Poiana Mărului și Paisie de la Neamț. 25 de ani trăiește într-o peșteră în nevoință foarte aspră. Primește shima ce mare de la Sfântul Paisie, în 1774, la Dragomirna, trăind viață isihastă în împrejurimile Sihăstriei Voronei. Primește darul deosebirii duhurilor. Adoarme pe 29 martie 1789, fiind îngropat la rădăcina unui măr, în livadă. Însă încep să se petreacă minuni la mormântul său și în peștera în care el s-a nevoit. Sfintele sale Moaște au fost descoperite și cinstite începând cu anul 1846[16].

Se putea el canoniza mai devreme? Bineînțeles! Și cei care l-au cinstit înainte de canonizarea sa nu au greșit nicidecum, pentru că Sfinții sunt Sfinți din timpul vieții lor. Canonizarea nu face decât să ateste sfințenia pentru toată Biserica, dar ea nu „inventează” sfințenia Sfinților. Ea o mărturisește și o proclamă în mod public și definitiv. Dar pentru ca să atești, să mărturisești și să proclami sfințenia cuiva, ea trebuie să existe mai întâi, să avem mărturia ei și încredințarea că avem de-a face cu un Sfânt al lui Dumnezeu.

Și pentru ca mărturia vieților Sfinților să rămână printre noi trebuie să o avem scrisă. Trebuie să avem date de la Sfinți și despre ei. Trebuie să ne rămână date autentice despre viața și sfințenia lor. Însă, pentru ca să rămână date de la ei și despre ei, trebuie să existe ucenici ai Sfinților, admiratori ai lor, ascultători ai lor, oameni care să își noteze ce spun și ce fac Sfinții. Pentru că recunoștința față de Sfinți se vede prin aceea că devenim depozitarii vieților și ai cuvintelor și ai faptelor lor.

La polul opus, dacă nu păstrăm date despre Sfinți, dar am trăit pe lângă ei, arătăm faptul că nu i-am înțeles în adâncul lor. Că i-am tratat cu indiferență, cu lejeritate, cu ironie…Pentru că atunci pe când ei trăiau, noi nu le-am văzut profunzimea vieții lor, fiindcă ni se părea că ei sunt „ca noi”…Dar Sfinții nu sunt oameni comuni! Ei nu au o viață comună, banală, ștearsă, ci ei sunt plini de iubire și de curăție și de împlinirea voii lui Dumnezeu. Fapt pentru care, nu putem spune că „nu i-am văzut” sau că „nu i-am auzit”, pentru că ei trăiesc în mijlocul nostru, ne slujesc nouă, se zbat pentru noi toată ziua.

Tot pe 9 septembrie, dimpreună cu Sfântul Onufrie de la Vorona, e pomenit și Sfântul Chiriac de la Tazlău, care a trăit în sec. al 17-lea. S-a născut în satul Mesteacăn, din ținutul Neamțului, și a plecat la Mănăstire de tânăr. Ajunge în scurt timp Ieromonah, dar se retrage în pustnicie. Și în viața sa isihastă, Sfântul Chiriac primește darul rugăciunii curate, pe cel al vindecării bolilor și pe cel al izgonirii demonilor. Avea și darul deosebirii duhurilor și s-a arătat făcător de minuni din timpul vieții sale. Adoarme pe la anul 1660 și a fost înmormântat în pridvorul Bisericii Mănăstirii Tazlău[17] din jud. Neamț[18].

Sfintele sale Moaște au fost descoperite de mult, pentru că trupul său a fost găsit nestricat, dar a fost canonizat în 2008[19]. Bineînțeles că și el, ca și toți ceilalți Sfinți ai Bisericii canonizați recent, puteau fi canonizați de mult.

Faptul că au fost canonizați după sute de ani de la adormirea lor nu înseamnă că „s-a așteptat creșterea lor în sfințenie”, pentru că Sfinții erau Sfinți din timpul vieții lor.

Ci doar s-a întârziat pomenirea lor liturgică în Biserică, pentru că ei sunt în Împărăția lui Dumnezeu. Nu canonizarea Sfinților „îi introduce” în Împărăția lui Dumnezeu, ci canonizarea atestă faptul că Biserica a înțeles că ei sunt Sfinți.

Și am vorbit doar despre 6 Sfinți canonizați recent…Despre care avem date puține. Mărturii puține, dar viguroase, și pe baza lor s-a făcut canonizarea. Și noi, cei credincioși, trebuie să ne raportăm la Sfinții lui Dumnezeu așa după cum ne învață Biserica.

Noi nu putem nega Sfinții Bisericii, noi nu putem inventa „Vieți” ale lor care să contrasteze cu mărturia Bisericii, noi nu putem să luptăm împotriva teologiei Sfinților Bisericii. Ci noi trebuie să îi iubim pe Sfinți, să învățăm de la ei teologia Bisericii și să îi chemăm continuu în ajutorul nostru, pentru ca să ne ajute în toate nevoile, ispitele și greutățile vieții noastre.

Iar Sfinții români ne pot învăța multe despre sufletul românesc, dacă îi rugăm în acest sens. Ei ne pot învăța despre modul particular în care românii trăiesc și se raportează la Dumnezeu. Dar particularitatea noastră trebuie să se fundamenteze pe sursele fundamentale ale credinței noastre, adică pe Scriptură, pe dogme, pe canoane, pe teologia, pe slujbele și viața Bisericii. Pentru că altfel suntem niște originali fără fundamente reale, niște oameni care vedem în mod particular viața Bisericii, dar nu în mod fundamental ortodox.

Și cred că multele probleme ale Bisericii noastre românești pornesc de aici: de la modul particular în care noi, românii, vedem Biserica, credința, neamul, viața, dar fără să avem o fundamentare tradițională, profund ortodoxă în viața noastră. Noi credem că „gândim” și „trăim” ortodox, fără însă să ne pese de cum arată Scriptura, cărțile de cult, dogmele în esența lor, adică în limba greacă și în înțelegerea lor tradițional-ortodoxă. Dar când mergem la surse ne dăm seama că noi avem o spoială de înțelegere teologică și multe derapaje de la viața bisericească, pentru că nu știm, în fapt, cum arată Scriptura, Slujbele, dogmele, canoanele, Viețile Sfinților în ingenuitatea lor. Pentru că avem cultul Bisericii în limba română, dar cultul și teologia Bisericii sunt traduse și înțelese românește, iar nu din perspectiva greacă, tradițională, a Bisericii.

Cu toate aceste neajunsuri, înțelegeri pe jumătate ale lucrurilor, distorsiuni ale modului în care înțelegem viața și teologia Bisericii, noi suntem în Biserica lui Dumnezeu și creștem în harul și înțelegerea Lui zi de zi. Și avem conștiința fermă că suntem ucenicii Sfinților de dinaintea noastră și că Biserica e formată din generații și generații de credincioși, care și-au adus aportul lor la viața și la teologia Bisericii.

De aceea trebuie să ne bucurăm și să ne veselim în Domnul de Sfinții noștri și să învățăm de la ei cum să ne nevoim și cum să Îl iubim pe Dumnezeu. Pentru că esența vieții ortodoxe constă în a fi plin de adevărul și de sfințenia lui Dumnezeu. Amin!


[1] Scrisă în ziua de marți, 13 iunie 2017, începând de la ora 10. 43, afară fiind soare și 26 de grade. Și terminată la 14. 53, la 31 de grade.

[2] Cf. http://basilica.ro/noi-sfinti-in-calendarul-bisericii-ortodoxe-romane-2/ și

https://ro.orthodoxwiki.org/Iacob_Putneanul.

[3] Cf. http://basilica.ro/viata-sf-iacob-putneanul-mitropolitul-moldovei/.

[4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Transliterarea corectă a lui σχήμα. În română s-a încetățenit cuvântul schima.

[9] Cf.  http://basilica.ro/viata-sf-cuv-sila-paisie-si-natan-de-la-sihastria-putnei/.

[10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Ibidem.

[15] Cf. https://doxologia.ro/video/evenimente/canonizarea-sfantului-onufrie-de-la-vorona.

[16] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-onufrie-de-la-vorona.

[17] Cf. http://basilica.ro/viata-si-acatistul-sfantului-cuvios-chiriac-de-la-tazlau/.

[18] Saitul Mănăstirii: https://tazlau.mmb.ro/.

[19] Cf. http://basilica.ro/viata-si-acatistul-sfantului-cuvios-chiriac-de-la-tazlau/.

Did you like this? Share it:

Previous

Citări TPA în Aniversări culturale 2016

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [81]

6 Comments

  1. Irina

    Doamne ajută! Faceți foarte bine apologia cărților sfinte care devin interiorul nostru dacă le citim și le asimilăm duhovnicește. În zilele noastre însă cartea a devenit mai mult un instrument intelectual de parvenire. Sigur​, situația aceasta durează de multă vreme, nu cei de azi au inventat-o. Dar e un mare păcat că se întâmplă așa. Căci e un fel demonic de a converti în rău ceva care era menit să ne umple de sfințenie. Dar și cărțile sunt după cum sunt și oamenii, iar oamenii sunt după cum tratează cărțile: dacă sunt cucernici cu cele sfinte, e bine. Dacă sunt vicleni cu cele sfinte și vor să învețe din cărți numai cum să fie răi și parșivi, atunci e spre binele lor momentan și spre iadul​lor veșnic.
    Doamne ajută Părinte, multă sănătate și post cu bucurie!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Sunt întru totul de acord cu afirmațiile dumneavoastră, doamnă Irina! Nici nu aș putea să nu fiu.

      Pentru că cel care minimalizează cartea sfântă nu face decât să-și renege mântuirea. Iar eu nu pot pleda decât pentru cartea care ne mântuiește, pentru cartea care ne înfrumusețează, adică pentru experiența care ne zidește interior.

      Vă mulțumesc frumos pentru comentariu și rugăciune!

      Dumnezeu să vă întărească și să vă bucure întru toate, doamna mea, și să ne purtați în rugăciunile dumneavoastră pe mai departe! Numai bine!

  2. Andrei George

    Și eu cred că e o eroare să punem etnia înaintea credinței. Sunt unii care pun naționalismul mai presus de Ortodoxie și de învățătura ei. Mi se pare o mare greșeală. Autenticitatea noastră românească nu poate fi disociată de credința ortodoxă. Credința creștin-ortodoxa e cea care ne-a creat originalitatea în mod fundamental. Așa că naționalismul trebuie să se încline în fața poruncilor lui Dumnezeu și nu să se considere autonom. Binecuvântați, Părinte, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, iubirea de țară, de neam, de valorile naționale trebuie să se subordoneze iubirii pentru Dumnezeu! Căci relația cu Dumnezeu e cea care dă sens oricărei relații a noastre cu semenii noștri. Și atunci când cineva promovează „un naționalism creștin”, punând nația înaintea credinței, e semn că nu a înțeles până acum că credința implică și relația noastră interioară cu nația din care facem parte, cu familia noastră, cât și iubirea pentru limbă, pentru construcții, pentru frumos, pentru tot ceea ce ne aparține. Adică credința se ocupă de toate compartimentele vieții noastre personale și sociale, și de aceea teologia socială a Bisericii include toată viața noastră comunitară și națională. Și e de ajuns să spui ce crede Biserica despre națiune, despre limbă, despre apărarea familiei etc., pentru ca să înțelegem cu toții că credința își asumă toată manifestarea omului în lume și nu îl privește pe om în abstract. Dumnezeu să ne binecuvinteze, domnule Andrei, și să ne bucure! Vă mulțumesc pentru comentariu.

  3. Daria

    Urmează să mai fie canonizați și alții dar nicidecum nu vom ajunge să cunoaștem decât un foarte mic număr al celor care sunt Sfinți la Dumnezeu din neamul nostru. Doamne ajută și nevoință cu pace în acest sfânt post!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Cu siguranță vor mai fi canonizați și alți Sfinți români! Însă problema numărul 1 va fi aceasta: Câte lucruri vom ști despre ei? Pentru că pe mulți îi vor canoniza Sfântul Sinod, dar vom avea date sumare despre ei, atâta timp cât nu avem cărți care să explice viața lor. Iar a doua problemă trebuie să fie asta: Ce facem noi pentru Sfinții români canonizați?

      Mulțumesc pentru rugăciune, doamnă Daria! Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén