Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Lumina lunii (Eminescu intenționa să-și publice poeziile în volum sub titlul Lumină de lună) deține, prin aliniere cu simbolistica soarelui ca efigie a luminii dumnezeiești (undeva, în Ștefan cel Tânăr, soarele e numit „sigiliul de aur și lumină”[1] al zilei), virtuți creatoare și proprietatea de a inspira și a veghea intelectul uman, evidente adesea în versurile sale, ca spre exemplu în Scrisoarea I:

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!

Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!

Sub lumina ei virginală („fecioară” e adjectiv), sfântă, dumnezeiască, născătoare de lumi[2], „pustiuri scânteiază”, care ar putea fi – alegoric vorbind – ale neființei ori, mai degrabă, ale apelor primordiale (în corespondență cu a „mărilor singurătate”), din care se arată lumea, lumea primară, pură, paradisiacă, configurată sub pecetea acelor codri care „ascund în umbră strălucire de izvoară”.

Unde nu e codrul, adică spațiul paradisiac, e marea (numită și amară, tot în Memento mori) cu „mii de valuri” zbuciumate sau pământul cu „țărmuri înflorite”, cu „palate și cetăți”, fie că sunt reale, fie că sunt plăsmuirea unor „frunți pline de gânduri” în care luna pătrunde prin ferești ale gândului/ geniului minții.

Transcendența lunii[3] este subliniată prin proprietatea singurătății/ singularității: ea luminează peste „mii pustiuri” și peste a „mărilor singurătate” și își arată sieși „singură” palatele și cetățile pământului, într-o atitudine de contemplare a creației, ca o transpunere poetică a constatării divine din Geneză: „Și a văzut Dumnezeu că este bine” – palatul sau cetatea fiind simboluri alegorice ale creației.

Primele versuri ale poemului, „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”, sunt autobiografice – formulate prozaic în manuscrise din perioada studiilor, atunci când poetul concepea acel Fragmentarium –, segment memorialistic reprodus și de Călinescu. Iar versurile imediat următoare, pe care le-am comentat puțin mai devreme, reprezintă – așa cum am afirmat și cu altă ocazie – o altă cosmogeneză decât cea a dascălului, pe care o cugetă în taină Eminescu, ascunsă în pădurea de simboluri, pe care nu o desfășoară dialectic, ci o sigilează metaforic și alegoric.

Există mai multe cosmogonii în versurile eminesciene, în afară de cea recunoscută de obicei în Scrisoarea I. Dar chiar și în aceasta, considerată mai adesea a reprezenta o viziune științifică asupra apariției cosmosului (o previziune poetică a ipotezei nebuloaselor cunoscută ca teoria cosmogonică Kant-Laplace), atragem atenția că îndrăzneala vizionară a dascălului e circumscrisă vizionarismului de tip arhaic, pentru că „punctul de mișcare” ce se naște primul în univers, „mult mai slab ca boaba spumii”, nu este altceva decât pământul observat de la distanța demiurgică (utilizez un termen iubit de critică), dacă ne gândim că: „Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage/ Căci lumi de departe în puncte se schimb” (În vremi de mult trecute).

Centralitatea (și prioritatea) terestră în univers reprezintă o concepție biblic-ancestrală – primul capitol al Genezei se concentrează asupra lui și inclusiv crearea luminătorilor/ aștrilor cerești (concepuți în ziua a patra, spre deosebire de pământ care este creat în ziua întâi) se face pentru a-l lumina pe el. Acest „punct /…/ mult mai slab ca boaba spumii” este „stăpânul fără margini peste marginile lumii”, pentru că Eminescu îl proiectează ca pe un germene al universului, din care va încolți viața.

Versul „Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl”, interpretat mereu din prisma unei analize moderniste a poeziei, reprezintă, credem, o ipostaziere alegorică a genezei omului. El, omul, are mumă haosul, fiind creat din nimic (ex nihilo), precum întreg universul (II Mac. 7, 28: „la cer și la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut”[4]) și are drept Tată pământul, pentru că este zidit din pământ sau țărână (Fac. 2, 7: „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om”; 3, 19: „pământ ești și în pământ te vei întoarce”[5]) – faptul că e scris cu majusculă reprezintă o reverberare hiperbolic-retorică a lui omnia vanitas, în care consistă tema Scrisorii I: omul este din țărână și în țărână se va întoarce.

Sunt aserțiuni scripturale binecunoscute, pe care Eminescu le-a citit sub zeci și sute de forme în cărțile și manuscrisele vechi românești (și, poate, nu numai acolo, dar în primul rând acolo). Ar fi o aventură costisitoare (în termeni de economie a spațiului) să încercăm să mai probăm cu exemple această situație[6].

Compilând un imn vedic și preluând o expresivitate poetică specifică acestuia în reconstituirea momentului cosmogonic din viziunea dascălului, Eminescu nu preia în același timp și filosofia vedică și brahmană: „trăsătura fundamentală a tuturor cosmogoniilor vedice este aceea că nu concep o creație în care lumea să fie construită din nimic, ci doar ca o trecere de la o stare precosmogonică, în care totul se afla în stare de latență, la o stare de manifestare a formelor”[7].

Întrupările succesive ale Luceafărului se derulează după un scenariu genetic asemănător: „Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea. /…/ Și soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma”. Pentru că nu doar mitologia antică putea fi o sursă, ci și alegoria medievală, căci îl aflăm pe Antim Ivireanul afirmând – retoric – că „pământul acesta […] este maica tuturor oamenilor”[8] și că: „pre moartea am chiemat-o să-mi fie tată, Iov, [cap.] 17, adecă, ca [și] cum s-ar zice: moartea-mi iaste tatăl, carele mă naște”[9].

E adevărat că rolurile sunt inversate la Eminescu – unde haosul/ moartea e mamă și tatăl este pământul –, dar totuși perspectiva comună nu poate să nu ne evoce o legătură semnificativă.

Putem să luăm în considerație și ceea ce ne semnalează Cantemir: la început a fost „un abis de apă elementară, care nu se putea sonda”[10] și aceasta, „în limba noastră, din cauza lipsei de termeni proprii, e numită chaos[11].

Fără a fi preocupat de inventarea sau ilustrarea unor mitologii, Eminescu creează în schimb alegorii după o cutumă literară medievală –, indicând natura sa duală, hibridă, pentru că firea sa celestă și solară, revendicată de Hyperion, este în transparentă consonanță cu atributele Părintelui căruia el I se adresează (și cu simbolurile lui Dumnezeu din poezia eminesciană), în timp ce marea și noaptea, desemnate ca muma lui, reprezintă latura sa umană, telurică sau demonică (în sensul de umanitate decăzută/ căzută în ispită).

În toată literatura română veche, lumea este asociată alegoric cu noaptea întunecată și cu marea tulburată, din care, scăpând, omul trebuie să ajungă la limanul cel liniștit și la lumina vieții. Dar și la Eminescu „mândre stele într-a lumei noapte ard” (Memento mori), iar luna e „stăpân-a mării” străbătând bolta „lumii” (Scrisoarea I), sugerând sinonimia alegorică între mare și lume.

Precizarea nașterii omului și a universului ex nihilo reprezintă reproducerea unei concepții arhaice induse de Eminescu, tot atât de hieroglific, și în alte imagini și metafore poetice (care, nesesizate astfel, par a desemna o filosofie contrară), și anume: „Căci e vis al neființei universul cel himeric” (Scrisoarea I),  „gândirile-s fantome, când viața este vis” (Memento mori) etc.

Urmărind gândirea poetului pe traiectorie alegorică și poetic-imagologică, nu e nimic nefiresc în aceea că un univers scos de Dumnezeu din muma-chaos este „vis al neființei”[12] și că este „himeric” – și ochii Luceafărului, ai dorinței/ luxuriei vane, „Lucesc adânc himeric,/ Ca două patimi fără saț/ Și pline de-ntuneric”, pentru că chaosul este și muma dorinței deșarte.

Oamenii sunt, în consecință, „vise-ntrupate gonind după vise/ Pân’ dau în morminte ce-așteaptă deschise” (Mortua est!). „O umbră îmi par însumi și lumea umbră-mi pare/ Și sunt străin într-însa ca visul ce năzare” (Bogdan Dragoș[13]). Căci „despre om s-a zis [în Scriptură]:/ Că-i visul unei umbre și umbra unui vis!” (Mureșanu) și „prin această lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre și umbra unui vis” (Despărțire).

Cantemir numea lumea „părere deșartă și vis de nălucire”[14], în aceeași tradiție evocată.

La vida es sueño – spunea Calderon [și] au repetat-o toți romanticii, și Goethe în Werther, și Foscolo în Iacopo Ortis, și Heliade într-o lungă poemă”[15] – și prepașoptiștii și pașoptiștii.


[1] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 166.

[2] O situație similară cu cea indicată de noi este relevată de Gh. Ceaușescu în poemul Sarmis, în care „Dacia este o creație a lunii și viața începe pe acest pământ doar la răsăritul astrului selenar”, cf. Gh. Ceaușescu, Dacia în poezia lui Eminescu, în Caietele Mihai Eminescu, I, 1972, p. 36.

[3] O semnificație alegorică identică a fost acordată lunii de către poetul Zilot Românul (Ștefan Fănuță), înaintea lui Eminescu. În poemul Cântec românesc jalnic, el precizează într-o notă că „Pronia [divină] să înțălege aici prin lună”. Contextul poetic este cel al unei plângeri funebre: „Romane, romane/ Dulce frățior,/ Nu cânta-n organe,/ Ci-ntr-al tău glăscior./ Și cântă mai jalnic,/ Că te știe toți/ Cum erai de falnic,/ Ș-acum între morți./ S-auză și luna,/ Că ea te-au dorit,/ Cum să-ți ții cununa/ Te-au povățuit./ Numai, dragă frate,/ Sfatul ei cel sfânt,/ Fiind pacinic foarte,/ Nu-ți iasă din gând./ Așa, o, romane,/ Dulce frățior,/ Ascultă, sârmane,/ Sfat mântuitor”…, cf. Zilot Românul (Ștefan Fănuță), Opere complete, ediție îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii și indici de Marcel-Dumitru Ciucă, Ed. Minerva, București, 1996, p. 210-211.

Ne întrebăm dacă versurile „Soarele și luna/ Mi-au ținut cununa”, din Miorița, nu au sensul indicat de Zilot Românul și dacă nu cumva identificarea (în anumite situații) soarelui și a lunii cu lumina/ puterea dumnezeiască creatoare și proniatoare era frecventă și purtătoare a unei semnificații vechi și încă binecunoscute în a doua parte a secolului al XVIII-lea și poate și mai târziu, în perioada pașoptistă (când Alecsandri prelucrează Miorița). Eminescu putea neîndoielnic descoperi sau deduce această simbolistică.

[4] Și în Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, manuscris cumpărat de Eminescu, citim că Dumnezeu este „Cela ce au lucrat lucrarea aceasta den ce n-au fost (s. n.)”, cf. ms. rom B. A. R. 2769, f. 137v.

[5] Eminescu le reproduce, spre exemplu, în poemul Despărțire: „Și când se va întoarce pământul în pământ /…/ Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerși-vor pentru mine repaosul de veci; /…/ Răsar-o vijelie din margini de pământ,/ Dând pulberea-mi țărânii”

[6] Un comentariu extins al Scrisorii I am făcut în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 368-555, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[7] Sergiu Al-George, Arhaic și universal…, op. cit., p. 34.

Într-un fragment scris de Mircea Eliade credem să fi aflat un denunț destul de clar (chiar dacă neintenționat, pentru că nu făcea obiectul discuției) al relației de fond între Eminescu și cugetarea indiană asupra creației/ cosmosului: „Textele indiene repetă până la sațietate că pricina robiei sufletului și, deci, izvorul suferințelor fără sfârșit care fac din condiția umană o permanentă dramă – este solidarizarea omului cu Cosmosul, participarea lui, activă sau pasivă, voluntară sau involuntară, la Creație. […] Prezența omului în cosmos este, pentru gândirea indiană, ori o întâmplare nefericită, ori o iluzie. Poziția aceasta negativă aproape polemică, față de Cosmos, a spiritualității indiene se verifică mai ales în acele sisteme de gândire care pun accentul pe ontologie. […] Iar Natura, după cum am văzut, fiind o Devenire Universală, nu are o realitate ontologică”, cf. Mircea Eliade, Lucrurile de taină, op. cit., p. 139.

Cu certitudine, aceasta este o perspectivă cu care Eminescu nu poate empatiza, iar precizările lui Eliade dezmint afirmațiile Amitei Bhose, care susține că legătura om-cosmos de la Eminescu ar fi identică – chiar inspirată – din concepția/ cugetarea indiană.

[8] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 176. [9] Idem, p. 221.

[10] Dimitrie Cantemir, Metafizica, op. cit., p. 59. [11] Idem, p. 60.

[12] Caracterul fulgurant al existenței umane este în mod repetat subliniat în mai multe cărți ale canonului vetero-testamentar prin comparațiile cu visul, umbra, floarea/ iarba, roua, suflarea de vânt și pulberea/praful:

„Zboară ca un vis și nu mai dai de el, e măturat ca o vedenie de noapte” (Iov, 20, 8).
„Ca visul celui ce se deșteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut” (Ps. 32, 7).
„Deșarte nădejdi și mincinoase își face omul cel neînțelegător și visurile fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire. Ca și cel care se prinde de umbră și aleargă după vânt, așa este și cel care crede visurilor” (Iis. Sir. 34, 1-2).
„Căci cine știe ce este de folos pentru om în viață, în vremea zilelor sale de nimicnicie, pe care le trece asemenea unei umbre” (Eccl. 6, 12).
Omul pe pământ „este asemenea robului care suspină după umbră” (Iov, 7, 2).
„Căci noi suntem de ieri [durata vieții umane ca o singură zi] și nu știm nimic, căci zilele noastre pe pământ nu sunt decât o umbră” (Iov, 8, 9).
„Ca și floarea, el crește și se veștejește, și ca umbra el fuge și e fără durată” (Iov, 14, 2).
„Deși ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură” (Ps. 38, 9).
„Zilele mele ca umbra s-au plecat și eu ca iarba m-am uscat” (Ps. 101, 12).
„Ca umbra ce se înclină m-am trecut; ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur” (Ps. 108, 22).
„Omul cu deșertăciunea se aseamănă, zilele lui ca umbra trec” (Ps. 143, 4).
„Ca umbra trecătoare este viața noastră și sfârșitul ei este fără înapoiere” (Înțel. lui Sol. 2, 5).
„Toate acestea au trecut ca umbra și ca o veste care se duce pe aci încolo” (Înțel. lui Sol. 5, 9).
Oamenii sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu, „care locuiesc în locuințe de lut [ale trupurilor], a căror obârșie este în țărână” (Iov, 4, 19).
„Adu-ți aminte, Doamne, că viața mea e o suflare” (Iov, 7, 7).
„Lumea toată, înaintea Ta, este ca acel pic de praf, care face cumpăna să se plece și ca picătura de rouă cea de dimineață, ce se coboară pe pământ” (Înțel. lui Sol. 11, 22).
„El privește puterea înălțimii cerului și toți oamenii sunt pământ și cenușă. […] Când va sfârși omul, atunci va începe, și când va înceta, atunci nu va fi. […] Ca o picătură de apă din mare și ca un grăunte de nisip, așa sunt de puțini anii în ziua veacului” (Iis. Sir. 17, 27; 18, 6, 9). Etc., etc.

[13] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 83.

[14] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 44.

[15] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, EPL, București, 1966, p. 304. Autorul reafirmă „competența sa [a lui Eminescu] excepțională în domeniul literaturii vechi. […]«Noi cunoaștem aproape tot ce s-a scris în românește», spunea el, la 1877, fără falsă modestie”. Și adaugă: „este neîndoielnic că la originea unei influențe ce depășește stadiul împrumuturilor accidentale subsistă totdeauna o afinitate” (p. 269). Eminescu era capabil „ca nimeni altul, să intuiască valori de conținut și expresie dincolo de niște criterii tranzitorii de gust și peste zgura unor forme dibuitoare” (p. 271).

Did you like this? Share it: