Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Spuneam mai devreme că sincoparea discursului, a dialecticii, nu e un fenomen specific secolului modern al XIX-lea și metaforei romantice. El e sesizabil cu un secol mai devreme, deja, la Dimitrie Cantemir și la Antim Ivireanul, pe care îl considerăm paradigmatic tocmai pentru că el este un omilet, a cărui expunere ar fi trebuit să fie explicită în toată descinderea sa hermeneutică, dar care folosește mai degrabă tehnica mise-en-abîme-ului și a nivelurilor multiple de lectură și de comprehensiune, precum și pe cea a alegoriei în locul dezambiguizării.

Sistemul acesta, al încriptării (cel puțin parțiale) și al hieroglifării mesajului este determinat de specificul secular și anume de opacizarea conștiințelor în fața semnelor, de diminuarea inteligibilității semnificațiilor absconse. Nu altele fuseseră și rațiunile celor vechi.

Încriptarea hieroglifică cantemireană nu este, așa cum s-a pretins, o formă a desacralizării textului, ci un rezultat și un răspuns dat istovirii comprehensive. Despre cum se produce acest fenomen literar, ne lămuresc chiar primele rânduri ale Divanului. Aici observăm felul cum ia naștere o metaforă („holda minții”) dintr-un segment scriptural: „Înțelepțește ai giudecat ca eu, plugariul carile la holda minții tale am ostenit, după [al] Apostolului cuvânt, «mai întăiu din roada ei să iau» [2 Tim. 2, 6]”[1].

Vasile Lovinescu reținea și o altă aserțiune de la Sfântul Vasile cel Mare: „Obscuritatea de care se servește Scriptura e o formă a Tăcerii”[2]. Tăcerea vorbește tăcerii din om, adâncurilor psiho-spirituale inexprimabile, cu adevărat, în cuvinte. Scrierea cu hieroglife este, în esență, o exprimare în parabolă și exact același rol îl îndeplinește și metafora poetică eminesciană, după cum vom vedea.

Mai înainte însă de a ajunge acolo, reținem încă un exemplu din opera lui Cantemir. Tot în Divan, citează repetat din Oseea (8, 7): „Precum adevărat Osie grăiește: Vânt sămănară și vivor săcerară[3]; „Iară pentru cei deșerți să dzice: Vânt sămănară și vivor săcerară![4].

În Istoria ieroglifică, această parabolă biblică se metamorfozează literar până la indistincția sursei (cel puțin pentru un lector care ignoră textele inițiatice ale omenirii)[5].

Tiparul acestui gen de poetică/ scriitură îl reprezintă, așa cum credea și Sfântul Augustin[6], Scriptura însăși, iar rațiunile ermetismului sunt mult mai profunde decât s-ar putea crede[7].

Când Eminescu spune „În viața mea – un rai în asfințire – / Se scuturau flori albe de migdal[8]; /…/ În văi de vis, în codri plini de cânturi, / Atârnau arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!)[9], puțini se gândesc la psalmul 136, din care Eminescu versifica și altădată („și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare” (Memento mori)) și la semnificațiile lui: relevanța manifestării și a exprimării în exil/ captivitate și în fața agnosticilor („La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns […] În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. […] Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?”[10], Ps. 136, 1-4).

Plecând de la versurile „Nenţeles rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile,/ Zboară vecinic, îngânându-l,/ Valurile, vânturile” (Dintre sute de catarge), Ion Barbu a conchis că poezia lui Eminescu este scrisă în „dialectul apei și al vântului”[11], un dialect ininteligibil neinițiaților[12].

La acesta face referire poetul însuși când scrie: „atârnau arfe îngerești pe vânturi”. La „a naturii sfântă limbă” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), pe care încearcă să o traducă/ transcrie poezia sa, a cărei simbolistică este specificată în gândul nențeles ce-ți străbate cânturile” și pe care doar valurile și vânturile „zboară îngânându-l”, reproducându-l și amplificându-l vecinic.

În viața care era „un rai în asfințire”, cunoștea limba comunicării cosmice:

 În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.

Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.

 Mai târziu, „pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți; /…/ Lipsește viața acestei vieți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Și:

 Ar vrea să rătăcească [pe] câmpia înflorită,
Unde ale lui zile din visuri le-au țesut;
Unde-nvăța din râuri o viață liniștită,
Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i știa atâtea povești, pe câte fuse
Torsese în viață… deci ea l-au învățat
Să tâlcuiască semne și-a păsărilor spuse
Și mùrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele-nmiitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase
O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,
A firii dulce limbă de el era-nțeleasă
Și îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

(Codru și salon)

Acest limbaj și comunicare cosmică, neostoită, în „a firii dulce limbă”, are o corespondență viabilă în Scriptură și în literatura veche. Dosoftei o reproducea astfel:

Ceriurile grăiesc toate.

(Ps. 96, 21)

*

Ceriurile spun fără-ncetare
De slava Ta, Doamne, de cea mare /…/

Zî de zî voroava izbucnește[13],
Și noaptea din noapte gând vestește
Cât nu este graiuri să s-ascunză,
Sau cuvinte să nu să răspunză.

(Ps. 18, 5-8)

 Un comentariu patristic la aceste cuvinte afirmă: „Asistăm de-a dreptul la un fel de spectacol”, iar „înțelepciunea care se desprinde din creație este cuvânt sfânt [scriptură, proto-biblie], chiar dacă acest lucru nu e afirmat apăsat”[14].

În Cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului, pe care Eminescu l-a deținut și în manuscris, este scris răspunsul Sfântului Antonie cel Mare către cineva care l-a întrebat cum petrece în pustie fără cărți:

„Cartea mea, o, filosofule, este toată făptura cea văzută, de Dumnezeu zidită, și oricând aș voi să citesc cuvintele lui Dumnezeu, pe acea carte, de singur Dumnezeu alcătuită, o pun înaintea ochilor mei”[15].

Și adaugă autorul cronografului:

„De asemenea și alți mari Părinți și Învățători (care după cuviosul Antonie au fost), cel mai sus pomenit Vasile [cel Mare] al Cezareii și Ioan Gură de Aur, bisericești Ierarhi, pe făptura [creația] cea văzută Carte au numit-o. […] Căci și lumea toată, ca o Carte scrisă este, care povestește slava lui Dumnezeu”[16].

Heliade reținea, de altfel, din vechile mărturii – care erau acum traduse în deziderat romantic –, că „natura, creația, este o carte infinită, plină de mistere. […] Natura fu primul și marele instructor al oamenilor primitivi [al celor vechi]”[17].

Dar și Eminescu considera că „izvorul ei [al culturii] principal nu trebuie căutat în infolii, oricât de prestigioase fie, ci în «cartea naturii» (Ms. 2285)”[18].

Cosmosul are, așadar, valoare semiotică și literară. Dimitrie Cantemir se făcuse ecoul aceleiași concepții: „«Ceriurile povestesc slava lui Dumnezeu» (Psalm 18, sh. 1). Și eale înde eale, una pre alta, pre Dumnădzău făcătoriul și ziditoriul ei a cunoaște învață: «Dzua dzilei scoate cuvânt și noaptea nopții vestește pricepere» (Psalm 18, sth. 2)[19].

Spuneam și altădată[20]cerul acesta înstelat este o Șeherezadă care povestește o mie și una de nopți despre abisul Înțelepciunii creatoare.

Expresia cantemireană „povestesc…eale înde eale” o utilizează însă Eminescu în Scrisoarea IV, într-un context care descrie comunicarea cosmică: „O, ascultă numa-ncoace,/ Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!/ Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre/ Povestesc ele-nde ele”... Ceea ce dovedește că textul lui Cantemir i-a reținut îndeajuns atenția lui Eminescu și că semnificația lui a fost reflectată cu fidelitate într-o construcție poetică romantică.

Din toate acestea se poate extrage concluzia dialogului de acest tip: „la vorbă mii ce valuri stau cu stelele proroace” (Scrisoarea IV), „Și cuminți frunzele toate își comunică misteruri./ Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri” (Memento mori), „Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Aidoma comunică între ele izvorul, culmea și lunca (O,-nțelepciune…), „vorbàrețele valuri și prorocitoare stele” (Memento mori).

În acest dialect cosmic – cum pe bună dreptate sesiza poetul Ion Barbu – încearcă să vorbească Eminescu. Dorința de recuperare a unor aptitudini umane primordiale este, întrucâtva, o caracteristică romantică generală[21], dar acest fapt nu ne împiedică – dimpotrivă – să căutăm a determina particularitățile ei românești.


[1] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 17.

[2] Vasile Lovinescu, Însemnări inițiatice, Ed. Rosmarin, București, 1996, p. 12.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 76. [4] Idem, p. 105.

[5] A se vedea Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 158:

„Corăbiierul dzisă: «Bre, hei, porc peștit și pește porcit, dulfe, aceste pufnete cui, lăudându-te, le arăți?» Dulful răspunsă: «Adevărat, eu vânt samăn și stropii în loc de sămânță în corabie arunc. Însă pufnetul mieu în furtună întorcându-să, stropii în gârle curătoare să vor întoarce (că sămânța vântului și grăunțul apii moartea corăbiii ieste».

Corăbiieriul, râdzind, dzisă: «Vântul a avea sămânță și marea grăunță pănă acmu încă n-am audzit, măcar că cea mai multă viață în vânturi și în ape mi-au trecut».

Dulful dzisă: «Eu vântul am sămănat și grăunțele apii în corabie am aruncat, iară cine va săcera și cine a treiera vremea va alege»…”.

E un pasaj cu mai multe nivele de lectură (ca, de altfel, toată cartea), independente de multe ori una de alta, în a cărui semnificație alegorică intenția hermeneutică nu poate descinde, dacă nu se cunoaște originea semnificantului.

[6] A se vedea Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, op. cit., p. 92.

[7] „Cuvântul lui Dumnezeu se numește trup [„Și Cuvântul S-a făcut trup”, In. 1, 14] nu numai fiindcă S-a întrupat, ci și fiindcă Dumnezeu-Cuvântul cel simplu, care era la început la Dumnezeu și Tatăl [La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul, In. 1, 1] și avea în Sine limpezi și dezvăluite modelele tuturor, necuprinzând asemănări și ghicituri [enigme, aproximări], nici istorii alegorice, când vine la oameni, care nu pot să se apropie cu mintea dezbrăcată de cele inteligibile dezbrăcate, desfăcându-se de cele obișnuite lor, se face trup, îmbrăcându-se și multiplicându-se în varietatea istoriilor, ghiciturilor, asemănărilor și cuvintelor întunecoase [neclare].

Căci la prima întâlnire mintea noastră nu sesizează Cuvântul dezvăluit, ci Cuvântul întrupat, adică în felurimea cuvintelor, fiind Cuvânt prin fire, dar trup [Scriptură] la vedere. Așa încât celor mulți li se pare că văd un trup și nu Cuvântul, deși după adevăr este Cuvântul.

Fiindcă înțelesul Scripturii nu este acela care li se pare celor mulți, ci altul decât acela care li se pare. Căci Cuvântul se face trup prin fiecare din cuvintele scrise”, cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele [capitolele] teologice (gnostice), în Filocalia, vol. II, tradusă din grecește de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947, p. 188-189.

[8] Imaginea ar putea proveni din Ecclesiast, capitolul 12, despre sfârșitul omului:

„Înainte ca să se întunece soarele și lumina și luna și stelele și ca norii să mai vină după ploaie; atunci este vremea când străjerii casei tremură […] Și se închid porțile care dau spre uliță și se domolește huruitul morii și te scoli la ciripitul de dimineață al păsării și se potolesc toate cântărețele; și te temi să mai urci colina și spaimele pândesc în cale și capul se face alb ca floarea de migdal (s. n.) și lăcusta sprintenă se face grea și toți mugurii s-au deschis, fiindcă omul merge la locașul său de veci…” (Eccl. 12, 2-5).

[9] „Eminescu continuă ceea ce el a anticipat, scriind de fapt tot în hieroglife, fiind, în ciuda aparențelor, un poet hermetic”, cf. S. Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, op. cit., p. 90.

[10] Iată și comentariul din Cazania lui Varlaam: „«Cum vom cânta cântarea lui Dumnedzău în țară streină?», că[ci] cu adevărat această lume iaste streină. Nu iaste a noastră, ce [ci] simtem némernici [străini] printr-însa”, cf. Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 231.

[11] Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, ediţie îngrijită de Dinu Pillat, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, p. 115.

[12] A se compara cu versurile poemului Le firmament est plein de la vaste clarté, al lui Victor Hugo:

Le firmament est plein de la vaste clarté;
Tout est joie, innocence, espoir, bonheur, bonté.
Le beau lac brille au fond du vallon qui le mure;
Le champ sera fécond, la vigne sera mûre;
Tout regorge de sève et de vie et de bruit,
De rameaux verts, d’azur frissonnant, d’eau qui luit,
Et de petits oiseaux qui se cherchent querelle.
Qu’a donc le papillon? Qu’a donc la sauterelle?
La sauterelle a l’herbe, et le papillon l’air;
Et tous deux ont avril, qui rit dans le ciel clair.
Un refrain joyeux sort de la nature entière;
Chanson qui doucement monte et devient prière
.
Le poussin court, l’enfant joue et danse, l’agneau
Saute, et, laissant tomber goutte à goutte son eau,
Le vieux antre, attendri, pleure comme un visage;
Le vent lit à quelqu’un d’invisible un passage
Du poème inouï de la création
;
L’oiseau parle au parfum; la fleur parle au rayon
;
Les pins sur les étangs dressent leur verte ombelle;
Les nids ont chaud; l’azur trouve la terre belle,
Onde et sphère, à la fois tous les climats flottants;
Ici l’automne, ici l’été; là le printemps.
O coteaux! ô sillons! souffles, soupirs, haleines!
L’hosanna des forêts, des fleuves et des plaines,
S’élève gravement vers Dieu, père du jour;
Et toutes les blancheurs sont des strophes d’amour;
Le cygne dit: Lumière! et le lys dit: Clémence
Le ciel s’ouvre à ce chant comme une oreille immense
.
Le soir vient; et le globe à son tour s’éblouit,
Devient un oeil énorme et regarde la nuit ;
Il savoure, éperdu, l’immensité sacrée,
La contemplation du splendide empyrée,
Les nuages de crêpe et d’argent, le zénith,
Qui, formidable, brille et flamboie et bénit,
Les constellations, ces hydres étoilées,
Les effluves du sombre et du profond, mêlées
A vos effusions, astres de diamant,
Et toute l’ombre avec tout le rayonnement!
L’infini tout entier d’extase se soulève.
Et, pendant ce temps-là, Satan, l’envieux, rêve.

Nu cumva visează tocmai cum să facă neinteligibilă oamenilor această limbă a naturii? Nu reprezintă dezideratul său, din perspectiva poetică evocată, chiar dezalfabetizarea modernilor și cecizarea sau asurdizarea lor față de poezia și melosul cosmic?

[13] „Voroava izbucnește” = cuvântul izvorăște.

[14] Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, op. cit., p. 99.

[15] Hronograf, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1992, p. 11. [16] Idem, p. 12.

[17] Ion Heliade Rădulescu, Critica literară, ediție, prefață, note, glosar și indice de Aurel Sasu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 237.

Concepția exprimată aici de Heliade a fost preluată de Renaștere și de Romantism de la medievali, cf. Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, op. cit., p. 367-372.

[18] Apud George Munteanu, Eminescu și eminescianismul. Structuri fundamentale, Ed. Minerva, București, 1987, p. 90.

[19] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 71.

[20] În cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit., p. 125, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[21] „Poezia apelează la anumite regiuni lăuntrice care sunt în comunicație cu o realitate cosmică mai adâncă decât aceea la care ajungem în starea prozaică sau trează”, cf. Albert Béguin, Sufletul romantic și visul. Eseu despre romantismul german și poezia franceză, traducere și prefață de Dumitru Țepeneag, postfață de Mircea Martin, Ed. Univers, București, 1998, p. 159.

Did you like this? Share it: