Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la nașterea Sfântului Profet Ioannis Botezătorul [24 iunie 2017]

Iubiții mei[1],

nașterea unui om este un nou început. E o creație nouă. E o creație minunată, dumnezeiască, pentru că noul om apare în lume ca rodul binecuvântat al coparticipării oamenilor la lucrarea lui Dumnezeu. El, noul om, este o noutate personală, la creația căreia Dumnezeu participă efectiv și pe care El și-o asumă, fiindcă El ne face pe fiecare în parte niște persoane unice. Fiecare dintre noi suntem un unicat. Care nu a mai fost, care nu mai este și nu va mai fi. Pentru că bogăția creativă a lui Dumnezeu nu are limite.

De aceea, nașterea unui om este dovada evidentă a faptului că Dumnezeu e viu și lucrează continuu, dimpreună cu oamenii, la nașterea unui nou om. Că El e viu, că El este izvorul vieții noastre trupești și duhovnicești și că fără El nu putem vorbi despre existență umană pe pământ. Căci așa cum nu poate să nască o femeie fără un bărbat și un bărbat fără o femeie, fiindcă e nevoie de aportul seminal al ambilor părinți, tot la fel nu am fi putut avea viață doar pentru că părinții noștri își doreau copii.

Pentru că Dumnezeu face parte din procesul foarte tainic și profund al nașterii noastre și de la El e sufletul și viața noastră. Dumnezeu este începutul existenței noastre, pentru că El este Ziditorul nostru în mod fundamental.

Părinții fac dragoste, mama rămâne însărcinată…dar acestea sunt datele materiale ale nașterii noastre. Pe care oamenii de știință ni le pot arăta grație tehnologiei de ultimă oră. Însă, cum creează Dumnezeu sufletul nostru, al fiecăruia în parte, cum îl leagă El, în mod tainic, de micuțul nostru trup, format doar din două celule, care se agață de uter și cum acest trup firav al nostru se dezvoltă ajutat de sufletul nostru…e o taină. Și aceasta e marea taină a lucrării lui Dumnezeu, a modului în care degetele iubirii Sale de oameni ne plămădesc în trupul mamei noastre.

Căci El, cu fiecare om, începe o lume nouă, un nou univers interior, și pe fiecare din aceste lumi El o face atât de cuprinzătoare, încât poate coborî El Însuși în ea. Tocmai de aceea omul este o minune, o minune a lui Dumnezeu, cea mai mare minune dintre toate, pentru că omul e zidit după chipul Său și el tinde mereu, în mod liber, să ajungă după asemănarea Sa.

Pentru că fiecare om e creat de Dumnezeu pentru ca să ajungă un dumnezeu după har. Fiecare om e creat pentru a trăi veșnic cu Dumnezeu. Pentru că fiecare dintre noi suntem chemați să fim Sfinții Lui, Sfinții Împărăției Sale, care să ne bucurăm veșnic de Dumnezeul mântuirii noastre, întru slava Sa cea veșnică.

Iar astăzi, când prăznuim nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul, „a celui mai mare decât toți cei născuți din femeie”[2], ne bucurăm și ne veselim de voia lui Dumnezeu, de Cel care a voit ca să se nască copil din mamă stearpă și bătrână, și din tată bătrân, ambii evlavioși și Sfinți. Pentru că El a vestit nașterea lui Ioannis prin Arhanghelul Gavriil și l-a făcut să se nască pe acesta dincolo de vârsta în care copiii se procreează. Ca să ne arate nouă, tuturor, că atunci când El voiește ceva, atunci se biruiește rânduiala firii.

Pentru că Ioannis se naște în mod minunat. Se naște la bătrânețea părinților săi. Nașterea lui e vestită prin Arhanghelul bucuriei, prin Gavriil, pentru ca Ioannis să fie Înaintemergătorul Domnului.  Și când Biserica face din nașterea lui Ioannis o zi de praznic, ea ne arată prin aceasta că noi trebuie să ne bucurăm de voia lui Dumnezeu. De ceea ce El decide pentru noi.

Pentru că El a decis nașterea lui Ioannis! Mai înainte ca părinții lui să se împreuneze, mai înainte ca să existe gândul nașterii unui copil în părinții trupești, a fost voia lui Dumnezeu ca el să existe. Și noi, cu toții, cei care ne-am născut, am fost doriți mai întâi de Dumnezeu, pentru că am fost pururea în mintea lui Dumnezeu. Pentru că „toate [existențele] au preexistat mai înainte, după cauză, în Cauzatorul cel atotoriginar”[3], ca Unul care le-a făcut pe toate. Iar acum, când suntem în viață datorită Lui, înțelegem că „numai în Dumnezeu…se poate bucura mintea [noastră în mod] deplin. […] [Căci] propriu minții, în chip firesc, este să se miște, să se întindă, să ajungă și să se bucure în mod deplin în Dumnezeu”[4].

Iar mintea noastră are „o mișcare fără sfârșit”[5].

Ea este „pururea mișcătoare”[6], vie, căutătoare. De ce? Pentru că nu se poate liniști în cele create, ci ea se odihnește numai în Dumnezeu[7], în slava Lui. Iar prin împărtășirea de har, mintea noastră crește continuu în viața duhovnicească, întărindu-se în unitatea, în simplitatea și în starea ei de îndumnezeire[8].

Căci mintea noastră, când se urcă spre Dumnezeu, atunci se umple de iubire dumnezeiască pentru El[9] și de iluminări dumnezeiești[10]. Pentru că e îmbătată de frumusețea copleșitoare a lui Dumnezeu[11]. Și din toate acestea înțelegem că noi suntem creați de Dumnezeu cu posibilitatea de a ne împlini întru El și că El ne ajută continuu să ne împlinim duhovnicește în Biserica Sa.

Dar pentru ca să ne împlinim duhovnicește trebuie mai întâi să existăm. Să ajungem în viața aceasta prin naștere. Și ca să ne naștem, trebuie să avem părinți care să ne iubească și să ne dorească în viață. Trebuie să avem părinți care să iubească viața noastră, să ne accepte ca daruri ale lui Dumnezeu și să ne ajute să înflorim lângă ei.

Pentru că sufletul și trupul nostru, ambele unice, alături de toate potențele lor, pe care le avem în persoana noastră, ies în evidență dacă creștem armonios, dacă suntem sănătoși, dacă suntem iubiți și încurajați de părinții noștri. Unicitatea noastră iese la iveală dacă suntem crescuți într-un mediu adecvat, într-un mediu creștin.

Și ca să fim crescuți cu adevărat într-un mediu creștin, trebuie să fim crescuți și educați în Biserică, ca mădulare vii ale Bisericii, care cresc trupește, intelectual și duhovnicește în mod armonios. Căci noi, ca persoane vii, raționale și responsabile ale Bisericii, trebuie să ne umplem de adevărul și de evlavia lui Dumnezeu, de cunoașterea plurală a științelor predată în Școală, de un mod frumos de raportare la oameni în societate.

Pentru că tot cel care se naște în lume trebuie să fie un om eclesial și social în același timp. Ne naștem din nou în Biserică, prin Botez, și începem de atunci să trăim duhovnicește în Biserica Sa, dar trăim în același timp în societate, printre creștini și necreștini, cu care trebuie să trăim în armonie și după legile Statului în care trăim. Însă, dacă nu înțelegem de mici că trebuie să fim în același timp eclesiali și sociali, începem să trăim extremist. Și certurile și bătăile noastre cu cei de o seamă cu noi, neascultarea față de autoritatea părinților și a Școlii, indiferența față de Biserică, indiferența față de regulile sociale, lipsa de dorință pentru un loc de muncă și traiul parazitar formează viața extremistă a celor care nu îmbină în ei exigențele Bisericii cu cele ale Societății în care trăim.

Iar noi, peste tot, asistăm la acest teribilism al copilăriei, care ajunge să se dezvolte la adolescență și în prima tinerețe și care…o sfârșește, adesea, la pușcărie. Pentru că cel care se bate și fură la 8 ani, care fumează la 9, care se droghează la 10 ani, care își începe viața sexuală în gimnaziu sau la liceu, ajunge o epavă în curând, un om certat cu legea. Pofta lui de viață se scutură. Crede că a văzut prea multe, pentru că le-a început de când nu trebuia. Și tot încercând să își manifeste libertatea lui rea, ajunge să zacă în pușcărie, printre alți oameni plictisiți de ei înșiși, care și ei și-au pierdut busola…

De aceea, copiii trebuie crescuți bine! Copiii trebuie crescuți acasă, la Școală, la Biserică, în societate în mod responsabil. Copiilor trebuie să le explicăm toate lucrurile care se petrec cu ei, cu noi, cu societatea noastră, fără să îi menajăm. A-i menaja înseamnă a-i minți.

Pentru că trebuie să le explicăm, dacă suntem săraci, că de sărăcie nu se scapă decât prin muncă și prin onestitate, iar dacă suntem mai înstăriți, că banii nu se fac ușor, ci prin multă trudă. Trebuie să îi învățăm să fie responsabili, trebuie să îi învățăm să fie curajoși, trebuie să îi învățăm să fie atenți la tot ceea ce se petrece în ei și în jurul lor. Iubirea noastră pentru ei trebuie să însemne încredere imensă în ei și ajutor necondiționat. Iar iubirea lor pentru noi trebuie să însemne respect și admirație, adică o continuă înțelegere a rolului nostru în viața lor.

Căci dacă suntem sinceri în sentimentele noastre față de ei și în acțiunile noastre cu care îi îmbrățișăm, copiii vor învăța să se comporte firesc și iubitor. Dar dacă vor simți că jucăm teatru, că suntem perverși și fariseici în relație cu ei, se vor simți singuri lângă noi, lângă părinții lor, și vor căuta să evadeze din familie.

Iar copiii care evadează din familie nu se mai întorc, cel mai adesea, acasă. Pentru că vor să își construiască propria lor casă, care să nu semene cu cea a părinților lor. De ce? Pentru că o socotesc o închisoare, o țară a fărădelegii, a prostituării, cu care ei nu vor să aibă de-a face.

De aceea, cum spuneam și altădată, pentru copii trebuie să ne pregătim de când suntem copii. Pentru ca să fim în stare să naștem și să creștem copii trebuie să ne formăm de mici în acest sens. Trebuie să facem studii pe cont propriu despre tot ceea ce presupune o familie și relațiile din familie. Ca atunci când ne căsătorim să nu bâjbâim în materie de relație conjugală și de îndatoriri familiale, ci să fim experții care ne punem cunoașterea în aplicare.

Trebuie să știm să ne iubim frumos, să ne respectăm și să ne ajutăm la tot pasul soția sau soțul. Trebuie să știm să facem mâncare, să spălăm, să călcăm, să ne alegem hainele, să conversăm, să muncim și să ne plimbăm împreună. Trebuie să avem o specializare sau mai multe, un loc de muncă care să ne împlinească, un salariu decent. Pentru că în acest cadru frumos, duhovnicesc, iubitor trebuie să se nască copiii sau se pot înfia copii sau se pot crește copiii altora.

Așadar, ziua de azi e o zi a familiei și a copilului, pentru că prăznuim nașterea Sfântului Botezător al Domnului! El s-a născut într-o familie sfântă și iubitoare și a fost crescut în sfințenie. De aceea, viața lui e o paradigmă pentru toți, pentru că sfințenia este adevărata viață a omului. Și cine nu dorește să își sfințească viața, nu dorește, de fapt, să fie creștin. Căci creștinul Îl urmează în toate pe Domnul Său, de la Care are și numele, și viața Lui e sfințenia.

Așa că Sfântul Ioannis Botezătorul ne cheamă prin nașterea lui la faptul de a ne conștientiza viața ca pe darul cel mare al lui Dumnezeu și pe care trebuie să o trăim în sfințenie. Și sfințenia este umplerea noastră de slava lui Dumnezeu, prin care mintea contemplă frumusețea cea nemărginită a lui Dumnezeu[12]. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 20 iunie 2017, zi de marți, cu soare și nori. Sunt 29 de grade acum, la ora 13.01. Și terminată la 16. 38.

[2] Mineiul pe luna iunie, ed. BOR 1894, p. 236.

[3] Sfântul Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască și viața contemplativă, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Filocalia românească, vol. 8, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 430.

[4] Idem, p. 401-402. [5] Idem, p. 402. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 406. [9] Idem, p. 423. [10] Idem, p. 424. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 475.

Did you like this? Share it:

Previous

Iov, cap. 22, cf. LXX

Next

Predică la Duminica a 3-a după Cincizecime [2017]

4 Comments

  1. Axios

    Să ne trăiți Părinte, să vă dea Dumnezeu sănătate!

  2. Ionel Scanteie

    Slava lui Dumnezeu pt. gandurile frumoase pe care le impartasiti în frumosul cuvant! spor in lucrarea de propovaduire a Cuvantului lui Dumnezeu!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, domnule Ionel, că vă bucurați de activitatea mea predicatorială de la nivel online! Și eu mă bucur că Dumnezeu vă atinge inima prin cuvintele mele și vă întărește spre lucruri bune. Vă doresc numai bine și spor în toate!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén