Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 3-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

există o grijă care ne mântuiește și există o alta care ne întunecă. Grija care ne mântuiește este aceea în care ne vedem păcatele în mod continuu și nu uităm să Îi slujim în toate lui Dumnezeu, pe când grija care ne întunecă, care ne umple de nervozitate, care ne face asociali, e obsesia sărăciei, a bolii, a neputinței, a morții. Când ne temem de sărăcie, de boală, de moarte, de singurătate mai mult decât de răul pe care ni-l fac păcatele noastre, atunci e semn că vrem să ne păstrăm viața aceasta păcătoasă, că nu vrem să o pierdem și că nu ne interesează ce vrea Dumnezeu de la noi. Pentru că pe noi ne interesează ca noi să scăpăm, să ne scăpăm pielea, să ne fie „bine”.

Însă nu există un bine real în afara lui Dumnezeu! Ceea ce noi numim „bine”, adică păcătuirea care pare „să ne consoleze”, este răul care ne distruge din interior. Și dacă păcatul nu este o durere, un chin pentru noi, o boală de care trebuie să ne vindecăm, toată învelirea noastră în păcat este o moarte asumată.

Ne asumăm moartea ca și când ar fi „viață”, ne temem să nu o pierdem prin moartea fizică, dar noi suntem deja în teritoriul morții. Pentru că moartea duhovnicească e reala moarte. Ea e moartea care ne duce în Iad. Pe când moartea fizică nu ne omoară, atâta timp cât sufletul e veșnic viu. Dar dacă aici, cât timp suntem în această viață, noi suntem morți cu sufletul, pentru că nu vrem viața lui Dumnezeu în noi, veșnicia e plină de Iad pentru noi.

Tocmai de aceea, Evanghelia zilei ne amintește că trebuie să fim plini de lumina lui Dumnezeu [Mt. 6, 22] pentru ca să fim vii duhovnicește. Pentru că ochiul simplu/ curat/ sincer [ἁπλοῦς] [Mt. 6, 22, BYZ] sau sufletul nostru curățit de patimi aduce lumina lui Dumnezeu în toată ființa noastră.

Căci pentru a vedea lumina soarelui avem nevoie de ochi sănătoși și de însăși lumina soarelui. Tot la fel, pentru a vedea slava lui Dumnezeu, noi trebuie să avem sufletul curat, curățit de patimi, și slava lui Dumnezeu trebuie să coboare în noi, pentru ca să vedem slava Lui. Pentru că „la Tine este izvorul vieții și întru lumina Ta vom vedea lumină” [Ps. 35, 10, LXX]. Numai întru lumina Lui, plini de lumina Lui cea veșnică, noi vedem, pe cât El ne dăruie, lumina Sa cea veșnică. Iar fără lumina Lui în noi nu suntem curați, nici luminați și nici nu ne putem sfinți viața noastră. Pentru că lumina Lui este însăși sfințenia noastră. Lumina Lui e viața noastră veșnică. Pentru că lumina Lui e umplerea noastră de viața Lui cea veșnică, care ne sfințește pe noi.

Și dacă suntem plini de lumina Lui, atunci suntem slujitorii Săi. Și știm diferența între a-I sluji lui Dumnezeu și a sluji demonilor.

De aceea, nu putem sluji la doi domni [Mt. 6, 24]. Pentru că slujirea adevărată ne cere concentrare totală asupra Celui pe care Îl slujim. Dumnezeu ne cere să fim cu totul ai Lui.

Însă când noi ne neliniștim pentru sufletul nostru [Mt. 6, 25], pentru viața noastră pământească, deși Îi slujim lui Dumnezeu, atunci ne arătăm necredincioși față de El. Pentru că El ne-a făgăduit că se va îngriji de noi, dacă noi căutăm mai întâi de toate Împărăția lui Dumnezeu [τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ] și dreptatea Lui [τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ] [Mt. 6, 33].

Și ce înseamnă asta? Că El se îngrijește de sănătatea noastră trupească și duhovnicească și de viața noastră socială în mod fundamental, dacă noi ne sfințim viața prin tot ceea ce facem. Pentru că putem avea diverse locuri de muncă și vocații, fără ca prin asta să fim opriți din sfințirea noastră interioară. Căci ceea ce facem noi, dimpreună cu Dumnezeu, e taina vieții noastre, iar ceea ce văd oamenii e ceea ce pot ei să vadă.

De aceea, nimeni nu poate să se plângă că a fost împiedicat „să se sfințească” în această lume, pentru că Dumnezeu ne ajută, oriunde am trăi noi, să Îi slujim Lui. Dumnezeu ne luminează ce să facem. El ne trimite oameni. El ni-i trimite pe Sfinții și Îngerii Lui ca să ne povățuiască, pentru că El Însuși e cu noi și ne ajută întru toate. Fapt pentru care nu putem să spunem niciunul dintre noi că nu am fost ajutați de El să fim buni și sfinți.

Însă fiecare dintre noi, în fața conștiinței sale, va mărturisi faptul că am păcătuit mult și greu în fața Lui, adesea din știință și din slăbiciune. Că am pierdut timpul cu tot felul de lucruri minore și nu ne-am pocăit pentru păcatele noastre. Pentru că pocăința e începutul vieții cu Dumnezeu și ea e plină de fapte bune și de citiri teologice și de slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor.

De aceea, eu am înțeles la un moment dat că nu mai trebuie să îmi fac griji pentru viața mea, ci singura mea grijă trebuie să fie slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Am pus nevoile mele în fața lui Dumnezeu, I-am lăsat Lui grijile mele, și eu am început să mă îngrijesc de nevoile Bisericii Sale.

Și ce s-a petrecut atunci? S-a petrecut un fapt uimitor! M-am simțit deodată eliberat interior de grijile mele existențiale, am putut să mă concentrez cu totul la studiile și la slujirea mea și am început să mă uimesc continuu de graba cu care Dumnezeu a început să îmi aducă lucrurile necesare vieții mele. Adică bani, cărți, oameni, oportunități de învățare și de slujire. Pentru că El Însuși decide când, cât, cu cine, cum trebuie să lucrez sau să discut.

De aceea, am înțeles cu vârf și îndesat răul grijilor de tot felul în viața noastră. Cât timp ne mănâncă îngrijorările de tot felul. Pentru că demonii ne halucinează tot felul de griji, reale sau false, ca noi să stagnăm. Ca noi să pierdem timpul. Dar dacă noi Îi lăsăm toate grijile noastre lui Dumnezeu și Îl căutăm pe El mai întâi de toate, atunci ieșim din pierderea de timp a grijilor de tot felul și ne umplem de bucuria și de sfințenia Lui. Pentru că El ne odihnește cu totul întreaga noastră ființă, El ne împacă și ne împlinește și nu mai dorim nimic din această lume mai presus de El.

Astfel înțelegem de ce creștinii înduhovniciți nu mai pun preț pe cele materiale. De ce nu mai caută funcții și nici distincții, de ce nu mai caută să fie elogiați de oameni și nici nu mai vor prietenii lumești cu oamenii. Pentru că împlinirea lor reală e Dumnezeu, că El le este de ajuns, și că viața în curăție și în sfințenie este toată împlinirea lor.

Adică ei „nu și-au pierdut mințile” pentru că s-au înduhovnicit, ci au înțeles valoarea reală a lucrurilor pământești în comparație cu cele cerești. Tot ce avem în lumea asta nu valorează nimic pe lângă slava lui Dumnezeu, care coboară în noi și ne sfințește cu totul. Pentru că nimic din lume nu ne poate odihni pentru veșnicie, dar slava lui Dumnezeu e odihna, e hrana, e înțelepciunea, e sfințenia și viața noastră veșnică.

Și dacă ai în tine slava lui Dumnezeu, atunci toate celelalte pălesc. Nu le mai dai importanța pe care le-ai dat-o cândva. Da, avem nevoie de mâncare, de băutură, de haine, de casă, de bani pentru viața de aici!…Dar știm că toate acestea ne hrănesc trupul, nu și sufletul. Pentru suflet există o singură hrană: slava lui Dumnezeu. Și pe ea o primim în Biserica lui Dumnezeu, ca mădulare vii ale Bisericii.

De aceea, noi nu putem trăi fără Biserică. Biserica e mai importantă decât orice instituție a lumii pentru un creștin ortodox. Pentru că aici, în Biserica Lui, e sursa noastră de viață. Pentru că aici, în Biserica Lui, Dumnezeu ne umple de viața Sa. Și noi nu putem trăi duhovnicește decât dacă ne umplem de viața Sa.

Fapt pentru care, relevanța Bisericii în lume este absolută. Ea este lumina lumii, ea este centrul de viață al întregii existențe, pentru că de aici primim toată binecuvântarea și toată sfințenia. Toate celelalte instituții ale lumii sunt umane, numai aceasta este divino-umană. Pentru că Dumnezeu locuiește cu noi în Biserica Sa. Pentru că Biserica Sa e împreuna Lui locuire cu noi.

Știind aceste lucruri sfinte, fiecare dintre noi trebuie să ne arătăm a fi lumini vii ale Bisericii. Pentru că același har al Cincizecimii e și în noi ca și în Sfinții de dinainte de noi. El e lumina din noi, care ne face să vedem cu adevărat. Și dacă nu îl primim în Tainele și în Slujbele Bisericii nu îl putem primi nicăieri. Căci harul Lui coboară în Biserica Sa, în Biserica Sa cea plină de tot adevărul și de toată sfințenia.

Așadar, iubiții mei, a fi creștin ortodox înseamnă a fi un Sfânt al lui Dumnezeu! Biserica e a Sfinților Lui și a celor care se sfințesc continuu dimpreună cu El. Adevărata viață a omului e viața în sfințenie. Și la ea ne cheamă Domnul în fiecare clipă.

Să ascultăm glasul Lui și să facem voia Lui cea sfântă! Ca să ne bucurăm împreună cu Domnul și cu Părintele Său Cel Preasfânt și cu Duhul Sfânt Cel atoatesfințitor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 21 iunie 2017, zi de miercuri, începând de la ora 9. 45. Sunt 27 de grade afară. Și terminată la 11. 08 minute.

Did you like this? Share it:

Previous

Predică la nașterea Sfântului Profet Ioannis Botezătorul [24 iunie 2017]

Next

Cugetări duhovnicești ale lui Miron Costin [2]

4 Comments

  1. Anastasia L.

    Cuvintele Dvs sunt dulci ca un izvor pe arșița aceasta și în același timp sunt greu de purtat pentru noi păcătoșii. Căci celor ce Îl iubesc mult pe Dumnezeu le ușor să renunțe la lume și la grijile ei, dar cei ce se alipesc cu inima de lume nu pot să simtă dulceața liniștirii pe care o aduce harul. Sfinția voastră o propovăduiți tot timpul dar noi suntem slabi și neputincioși ca să fugim de robia grijilor și să viețuim numai lui Dumnezeu. Dar mulțumim pentru învățătura bună și cu rugăciunile tuturor Sfinților poate ne va milui Domnul mai presus de nădejde și ne va aprinde în inimi dragostea Sa cea adevărată. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      „Doamnă Anastasia,

      dumneavoastră aveți inimă bună și le receptați ca din partea lui Dumnezeu, de aceea sunt dulci cuvintele mele. Căci, cel mai adesea, eu stresez când îmi spun părerile și nu îi bucur pe oameni. Dar, cu adevărat, dacă cineva le receptează ca venind de la Dumnezeu în inima mea, atunci ele te umplu de bucurie. Da, dacă Dumnezeu binevoiește, El ne umple de multe daruri ale Sale care zidesc Biserica! Și bucuria, pacea, înțelepciunea, facerea de bine, bunăvoirea, simplitatea, entuziasmul pentru slujirea lui Dumnezeu sunt daruri care zidesc Biserica și ne umplu de multă împlinire duhovnicească. Vă doresc numai bine și toată binecuvântarea, doamna mea! Dumnezeu să vă întărească și să vă bucure!”.

  2. Teodor

    Pacatuim pentru ca nu credem ca va urma iadul vesnic sau ca noi vom merge acolo ci ne inchipuim ca o sa scapam cumva ,ca Dumnezeu nu ne poate trimite pe noi acolo.
    Doar atunci cand se vor implini toate cele spuse de Domnul ne vom da seama cat de mult ne-am înșelat.
    Numai bine Parinte, Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Foarte adevărat, domnule Teodor! E foarte adevărat ceea ce ați spus.

      Păcătuim pentru că suntem puerili și slabi și curioși față de rău. Și credem că Iadul e…„pentru alții” și nu „pentru noi”. Dacă n-am bagateliza propriile noastre păcate atât de mult pe cât o facem, am fi foarte serioși și plini de pocăință.

      Mă bucur însă că gândiți cu profunzime viața dumneavoastră. Numai bine, domnule meu! Multă sănătate și pace!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén