Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Natura

Acest capitol este dedicat unei dezbateri complicate și care, mai ales, poate fi extinsă la infinit (de aceea ne repliem ordonator la identificarea aspectelor fundamentale) și anume o dezbatere asupra universului eminescian, a naturii, detectând în fibra vizionară a picturalizării ei o serie de amprente esențiale ale transcriptului mental aparținând literaturii vechi.

Contrar opiniei lui Tudor Vianu, aceea că universul tripartit din opera lui Eminescu este rezultanta influenței lui Schopenhauer[1], consider că această concepție este arhaică și face parte din tezaurul spiritual al multor culturi – identificat de Mircea Eliade drept un numitor comun religios, valabil pentru o arie foarte extinsă[2].

Tripartitismul este vizibil în poezia naturii și ni-l pot evoca rapid și cu promptitudine metonimiile „sclipiri pe cer, văpaie peste ape” (Fiind băiet păduri cutreieram) și „lumini pe ape, neguri pe pământ” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Cele trei niveluri arhaice de existență, cer/ paradis – pământ – infern se metamorfozează, ca din perspectivă umană, în două moduri fundamentale existențiale, pentru că pământul poate fi spațiu edenic, reflectând strălucirile cerești, sau poate fi negură, topografie infernală, opacă.

O altă clasificare este aceea pentru care a optat mai mult Zoe Dumitrescu-Bușulenga (secondându-l tacit pe Mircea Eliade și aplicându-l la opera lui Eminescu, atunci când îl proiectează pe acesta în lumina arhetipurilor): univers armonios/ ordonat/ echilibrat/ paradisiac versus spațiu haotic/ amorf/ dezechilibrat/ infernal. Această stratificare cosmică vitriolează însă teza lui Negoițescu, pentru care paradisul, inclusiv poetic, este haosul și iraționalul.

Însă relația dintre cei doi merită cu prisosință o aprofundare minuțioasă, pentru că Eliade e un spirit afin lui Eminescu, un admirator și un hermeneut original al scrierilor acestuia.

Această cartografiere – departe de a fi semnul unei viziuni armonice platoniciene (Ioana Em. Petrescu) –, împreună cu centralitatea templului, a arborelui sau a cetății care devin axis mundi (proiecții simbolice ale unei eternități axiologice), cu imaginea omului ca rezumat cosmic (macrocosmos în miscrocosmos, în gândirea patristică) și cu nostalgia originilor, reprezintă pecețile unei gândiri religioase arhaice[3]. Mircea Eliade le surprinde detaliat în lucrările sale[4], iar creștinismul și cultura bizantină și le asumă ca patrimoniu propriu al Adevărului universal, transtemporal și ubicuu.

Tripartitismul este reconsiderat din optică trinitară, în perioada medievală, fiind perceput ca o marcă a Creatorului întreit personal[5] – la finalul Divanului său, Cantemir scrie: „Slava triipostasnomu Bogu davșomu triciasnomu knigu po zacialea i koneț”, adică „Slavă lui Dumnezeu, cel în trei ipostaze, care după început a dat și sfârșit acestei cărți în trei părți”[6]. Nu cred că mai este nevoie să mai încercăm să convingem pe nimeni că Varlaam, Dosoftei, cronicarii, Antim sau Cantemir gândesc în acești termeni.

Există la Eminescu o natură tripartită. Există – începând de jos în sus – un spațiu glacial, hibernal (prefigurativ bacovian și simbolist), în care lumea îngheață, oceanul se transformă în sloiuri[7] și chiar luna devine o pată galbenă („luna cea galbenă – o pată” (De câte ori, iubito…)), o geografie spiritual-infernală specifică pentru acel veac steril al prozei (Ioana Em. Petrescu) sau, cu o expresie a lui Ion Barbu, secol cefal și apter.

Al doilea spațiu este unul terestru aproape transfigurat, marcat de autohtonicitate[8], care conține elemente sugerând nostalgia paradisiacă, detaliat în poeme de dragoste și asupra căruia critica literară a insistat, sesizându-l, destul de mult și de des.

Nu doresc să reiau, prin urmare, aspecte care au fost deja cercetate, doresc numai să adaug un comentariu la acest capitol exegetic. Natura romantică și geniul nefericit sunt printre elementele care particularizează începuturile poeziei sale și care denotă un program și o concepție. Aceste poeme, care sunt de redacție timpurie, ne vorbesc despre geniu și de romantismul naturii sau despre natură ca sursă principală a romantismului.

Bucovina (în poemul La Bucovina) are geniu romantic, adică un peisaj romantic, cu „munții în lumină”, după cum și în Andrei Mureșanu, la început, notează (ca indicație regizorală): „peisagiu de-o romanticitate sălbatecă și munți (s. n.)”[9].

Nu vom găsi însă, în lirica eminesciană, peisajul tipic romantic, nici poezia nopții după tiparul romantic (deși peisajul nocturn este dominant), nici poezia naturii melancolice, evanescente, alpine/ prăpăstioase – cu mici excepții sau făcând un efort interpretativ în unele cazuri.

Eminescu n-a vrut să pastișeze mai departe – după pașoptiști – această tipologie lirică. El a vrut să personalizeze romantismul după gustul, personalitatea și biografia cultural-spiritual-literară a tradiției sale românești.

Înserarea eminesciană nu este evanescentă și melancolică, dimpotrivă, invocă geneza: ea nu presupune apusul soarelui provocator de melancolii sau disperări, ci răsăritul lunii și al stelelor, inhibator al sentimentelor terne și al tristeții telurice și promotor al unui alt gen de nostalgie, a eternității, pacificante și benefice. Eminescu este mai degrabă solilocvial în societate decât în mijlocul naturii, al pădurii și al nopții, unde se manifestă colocvial.

Reamintim că Bușulenga avertiza, atenuat, asupra faptului că anumite teme, motive, viziuni sau ipostaze eminesciene pot fi lesne confundate cu cele romantice, fără a fi romantice, ci arhaice.

Este vorba de coincidențe și confuzii[10] care sunt mai mult sau mai puțin deliberate de poet (opinia noastră este că ne aflăm în fața unei premeditate confuzii cu profilul tematic și expresiv al unei poezii moderne și că această confuzie își începe acum, cu Eminescu, o lungă istorie în literatura română).

Dificultatea asimilării coerente în romantism a întregului său panteon vizionar și tematic și a așezării sale alături de unul sau de altul dintre marii poeți ai epocii romantice a condus cel mai adesea la împingerea sa înainte, într-o zonă a anticipării modernismului, detașându-se din lirica lui „premoniții ale drumurilor poeziei și gândirii secolului nostru precum expresionismul pe de o parte și existențialismul pe de alta”[11].

Cel mai adesea s-au încercat transplantări în humusul modernist al gândirii scizionate/ schizoide, străbătute permanent de teroarea întrebărilor și obsedate de nedezlegarea răspunsurilor.

Tendința aceasta de a-l proiecta în alt veac decât cel romantic este la fel de eronată ca și încercarea de anistoricizare a personalității și operei sale, cu toate că, este adevărat, ancorează adesea la țărmul arhetipurilor, pe de o parte, și are destule premoniții, pe de altă parte. Cu toate acestea, el nu poate fi detașat de eonul său romantic (mai ales că, în literatura română, „aproape niciun mare scriitor, cu excepția lui Eminescu, nu aparține unui singur curent literar”[12]), chiar dacă procedează la deghizarea/ travestiul arhetipurilor în structuri romantice. Mai degrabă, rămâne romantic tocmai pentru că apelează la această metamorfoză stilistică.


[1] Rețin și observația lui Slavici: „Abia-n urmă am citit eu singur celelalte scrieri ale lui Schopenhauer, discutam mereu cu Eminescu, care nici atunci, nici mai târziu nu admitea vederile marelui filosof german decât în ceea ce privește principiile generale că lumea cea adevărată nu e cum o vedem noi, că sufletul e o ființă neatârnătoare de trup și că fundamentul moralei e simțământul de compătimire, tot adevăruri vechi și de-a pururea nouă (s. n.)”, cf. Ioan Slavici, Amintiri, ediție îngrijită, prefață, note și indici de George Sanda, EPL, 1967, p. 17.

[2] A se vedea Mircea Eliade, Imagini și simboluri, op. cit., p. 49 ș. u.

[3] „Prin studierea tradițiilor religioase, omul modern nu numai că ar redescoperi un comportament arhaic, dar, în plus, ar deveni și conștient de bogăția spirituală pe care un astfel de comportament o implică. Maieutica aceasta realizată cu ajutorul simbolismului religios ar contribui și la eliberarea omului modern de provincialismul său cultural și, mai ales, de relativismul istoricist și existențialist”, cf. Idem, p. 43.

[4] Se pot consulta, mai cu seamă, Mitul eternei reîntoarceri, Insula lui Euthanasius, De la Zalmoxis la Genghis-Han sau Nostalgia originilor, însă o paralelă consistentă trebuie să aibă în vedere integrala lucrărilor eliadești în domeniul istoriei religiilor, cât și opera lui literară, care conține adesea trimiteri explicite la Eminescu, ca în Domnișoara Christina sau Șarpele, dar nu numai.

Cercetarea comparativă trebuie să fie ambidextră, pentru că nu doar Eminescu poate fi supus unei investigații retrospective din unghi eliadesc, ci trebuie să se țină seama că Eminescu a constituit o trambulină esențială, poate cea mai importantă (alături de Cantemir, Hașdeu, Pârvan și Iorga) pentru universalismul și chiar – bănuim – pentru interesul concentrat al lui Eliade asupra indianismului. Eu nu mă pot extinde însă, acum, spre această analiză.

[5] „Dante avusese aceeași viziune transcendentală atunci când, în Divina Comedie, proiectase asupra universului simbolul Trinității – revelat de organizarea sa tripartită”, cf. Cornel Căpușan, Orfeu: motivul permanenței în lirica Renașterii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 37.

[6] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 171 și 364.

[7] Atmosfera glacială este a unui anotimp hibernal la modul simbolic-alegoric, cu semnificații profetic-eshatologice, de asemenea într-o tradiție considerabil de veche: „Fuga din ziua sâmbetei și de iarnă, spunând-o Învățătorul, cu pildă grăiește de tulburarea veacului de acum celui de al șaptelea, întru care va veni ca iarna sfârșitul (s. n.)”, cf. Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 556.

Lui Eminescu, de pildă, i-a plăcut și și-a însușit de la Bolliac expresia „bătrân ca iarna” (Departe sunt de tine). În Scrisoarea IV, Geniu pustiu, De câte ori, iubito – ca să enunțăm doar câteva exemple – iarna devine un adevărat saison en enfer, semn al disperării și al disoluției interioare.

Ca și motivul aștrilor ca lămpi/ sfeșnice/ candele ori al vieții ca o mare zbuciumată (pe care îl vom ilustra mai târziu), și acesta, al nefericirii proiectate ca un peisaj glacial-evanescent, al vitalității estompate, se găsește reprezentat atât în literatura medievală (Varlaam, Miron Costin, Antim Ivireanul), cât și în epoca preromantică, la prepașoptiști și pașoptiști. Este un subiect pe care l-am tratat cu o altă ocazie. A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. 1. 2, op. cit., p. 625-651, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[8] „De la crengile întinse peste zaplazuri, la ulicioara străjuită de plopi și presărată cu flori de liliac, până la codrul secular, de la stâncile ce stau să se prăvale în prăpastie, până la marea cu-ale ei catarge îndepărtate, cu toatele compun spațiul autohton. Mai totdeauna în acest decor poetul și-a statornicit idila. Codrul este, după cum spune G. Călinescu, cel specific moldovenesc de pe timpul lui Cantemir. Lacul, pe care o tradiție romantică l-a păstrat, nu lipsește ca loc al intimității. Casa lui Călin din poemul Călin (file din poveste) și castelul din Scrisoarea IV, sunt ele însele elemente ale naturii. Elemente atât de diferite ale spațiului autohton capătă o tonalitate unică sub imperiul unei calme melancolii menite a deschide porțile care separă priveliștea de afară de farmecul vieții dinlăuntru”, cf. Aurel Petrescu, Eminescu – Metamorfozele creației, Ed. Albatros, București, 1985, p. 158.

[9] Manuscrisele Mihai Eminescu, vol. I, ediție coordonată de Eugen Simion, Ed. Enciclopedică, București, 2004, f. 74r.

[10] Peste tot în Europa putem vorbi însă de confuzii între peisajul real și simbolismul cu care este infuzat prin tradiție. „Romantismul își are deci două posibilități fundamentale de recepție a elementului naturii în estetism și în afectivitate, în superficiu și în profunzime, în efemeritatea sau eternitatea naturii. Romantismul va fi și mai evident în măsura în care unele locuri sunt transformate în motive, având prin urmare o dublă valoare, aceea a complexelor psihomecanice, tipice unor obiecte cu realitate materială cărora li se conferă funcții simbolice. Fiecare călător [romantic] va realiza prin contact cu motivul o anumită variantă a acestuia. Motive pot fi: muntele, marea, fluviul, lacul etc.”, cf. Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, op. cit., p. 239.

[11] E. Tacciu, Romantismul românesc…, vol. II, op. cit., p. 40.

[12] Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, op. cit., p. 34.

Did you like this? Share it: