Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 1 iulie, 2017

Predică la Duminica a 4-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

stăm de câteva zile sub un soare torid, dogoritor și mulți și-ar dori să spună cineva un cuvânt și căldura asta imensă să dispară. Pentru că nu ne place să suferim. Însă Dumnezeu ne arată arșița de față ca pe un avertisment. Căci dacă nu putem suporta câteva zile de zăduf, de arșiță materială, cum vom suporta chinurile Iadului, cele nemateriale, dacă nu ne pocăim de păcatele noastre?

Pentru că unii spun că aceste zile sunt „zile de Iad” datorită căldurii insuportabile. Însă Iadul e infinit mai chinuitor decât greul căldurii de acum. Pentru că Iadul e veșnic și chinurile lui sunt spirituale și nesfârșite. În el se vor chinui oamenii în totalitatea lor, oamenii transfigurați de Domnul la a doua Sa venire întru slavă, dar care au fost și vor fi dușmani ai lui Dumnezeu. Și chinul lor va fi veșnic, pentru că veșnic vor resimți iubirea lui Dumnezeu ca pe un chin, ca pe un blestem, ca pe o neputință ontologică imensă de a-L iubi pe El.

De aceea, eu nu vreau să scăpăm imediat de această mare căldură, pentru că ea îmi amintește de cât de mult ar trebui să Îl iubesc eu pe Dumnezeu. Așa ar trebui să ard eu pentru Dumnezeu, după cum dogorește soarele pe cer. Dar și dumneavoastră ar trebui să ardeți interior ca soarele de pe cer, pentru că Dumnezeu se așteaptă ca noi să fim focuri vii, pline de iubire dumnezeiască pentru El, și nu niște oameni șterși și care nu intrigăm pe nimeni.

Pentru că noi trebuie să fim vii, plini de viața lui Dumnezeu, pentru ca să îi facem vii și duhovnicești și pe cei din jurul nostru.

– Și ce înseamnă să fim vii duhovnicește?

– Înseamnă să fim plini de slava lui Dumnezeu, de viața Lui, ca unii în care Dumnezeu locuiește, tocmai pentru că împlinim poruncile Sale. Iar cine împlinește poruncile Sale și trăiește cu Dumnezeu, acela e învățat lucruri tainice de către El și e bucurat de slava Lui în felurite moduri.

Spre exemplu, oamenii duhovnicești se bucură profund când Dumnezeu îi iartă la Sfânta Spovedanie și când se împărtășesc cu Domnul și nu când câștigă ceva anume sau sunt lăudați de oameni. Pe ei nu îi interesează în mod profund să fie cunoscuți, elogiați, premiați, ci îi interesează să se facă tot mai proprii lui Dumnezeu. Însă, când cineva se face tot mai propriu lui Dumnezeu, când se sfințește pentru El, atunci Dumnezeu îl revelează lumii, pentru că îl pune în sfeșnic, în prim-plan.

Dar omul duhovnicesc, chiar dacă e cunoscut și apreciat de mulți, nu caută prietenii și avantaje telurice, ci prietenii sfinte și să Îl cunoască pe El întru slava Sa. Pentru că cea mai înaltă cunoaștere a lumii e cu totul palidă în comparație cu o singură vedere a lui Dumnezeu. Căci ceea ce ne arată Dumnezeu în vedenia Sa e viață veșnică, e împărtășire de viața Lui, pe când orice cunoaștere umană e despre aici, despre ceva nedeplin, despre ceva trecător, despre ceva mic. Pentru că doar El, prin slava Lui, ne poate arăta măreția de neajuns a celor dumnezeiești și veșnice.

De aceea, e naiv faptul de a ne lăuda cu cunoștințe umane de tot felul, dacă nu avem cunoaștere de la Dumnezeu. Pentru că e lucru ușor să învățăm limbi străine, să citim cărți și să memorăm pasaje din ele, să ne inițiem în diverse științe și meserii, dar să știm cele dumnezeiești nu putem de unii singuri, ci numai dacă El ne revelează în mod personal cele ale Sale.

Și de aici diferența fundamentală între cei credincioși…Pentru că unii cred datorită mărturiei Bisericii. Cred fără să fi primit vreo revelare personală din partea Lui. Pe când oamenii duhovnicești ajung să creadă nu doar pentru mărturia Bisericii, ci mai ales pentru faptul că El, Cel pururea viu și preaiubitor, S-a revelat pe Sine în viața lor. Și când El ni se arată, atunci ne umple de slava Lui și de cunoașterea Lui cea de multe feluri și de harisme dumnezeiești și de luminări sfinte. Pentru că Dumnezeu Se dăruie cu totul celor care I se jertfesc Lui cu totul. El Se dăruie celor curați, celor plini de iubire, celor care se sfințesc pentru El, și îi face plini de iubire sfântă.

Din acest motiv noi trebuie să fim cu totul fierbinți pentru El, în cea mai mare curăție a iubirii, și nu reci cu inima. Și trebuie să trăim și să Îi slujim Lui la această incandescență interioară, la cotele cele mari ale dragostei dumnezeiești, care se roagă pentru întreaga umanitate și pătimește pentru ea. Căci Dumnezeu ne face să ne manifestăm ca El față de întreaga făptură, pentru că ne umple de sentimentele și de raportările Sale față de întreaga Lui creație.

Și nu poți fi duhovnicesc, dacă nu iubești și nu ierți și nu ajuți așa cum ajută Dumnezeu. Căci iubirea duhovnicească nu iese în mod ostentativ pe stradă ca să-i îmbrățișeze pe oameni, dar ea se roagă în inimă pentru toți oamenii. Și iubirea duhovnicească, cea care-i îmbrățișează pe toți oamenii, zice numai cu cuvântul [Mt. 8, 8] în tăcerea și în iubirea inimii ei, dar e auzită imediat de către Dumnezeu. Pentru că El aude iubirea Lui din oameni, dar nu și vorbăria.

Tocmai de aceea, unii se chinuie în chip și fel să pară „duhovnicești”, își înmulțesc cuvintele, își iau fețele de „sfinți”, citează lucruri pe care nu le-au înțeles și nici nu le-au trăit, și prin asta cred că sunt „convingători”. Însă pe cine poți convinge despre lucruri pe care nici tu nu le știi? Și la ce îți folosește că unii te laudă pentru aparenta ta „evlavie”, dacă nu te laudă și Dumnezeu? Pentru că lui Dumnezeu, când Îi place de pocăința noastră, de iertarea noastră, de iubirea și de milostivirea noastră, El ne umple imediat de slava Lui.

Și dacă ne umple cu viața Sa înseamnă că El ne știe. Că El vede cu adevărat cine suntem, ce facem noi și de aceea nu ne mai trebuie lăudători orbi și iubitori de slavă deșartă ca mulți dintre noi. Pentru că oamenii nu pot vedea până unde vede Dumnezeu. Și dacă El coboară în noi și e cu noi, cu toate păcatele noastre, înseamnă că El, în mod fundamental, ne place și binevoiește întru noi. Și dacă El e cu noi, atunci nimeni nu poate să ne convingă de contrariul acestui fapt copleșitor.

Pentru că El coboară în noi pentru ceea ce facem și suntem în adâncul ființei noastre. El coboară la sinceritatea noastră, la grija noastră pentru viața aproapelui nostru, la evlavia noastră vie pentru El.

Coboară și ne învață să ne smerim continuu. Coboară în noi și ne face duioși. Ne face dulci la inimă. Coboară în noi Dumnezeu și ne pune să vorbim oamenilor cu seninătate și cu pace. Pentru că una e să vorbești și alta e să umpli de slava lui Dumnezeu pe cei care te ascultă. Una e să vorbești despre pace și alta e să dăruiești oamenilor pacea lui Dumnezeu, care odihnește sufletul omului. Una e să vorbești și alta e să convingi. Și poate convinge doar cel care Îl poartă în el pe Dumnezeu și din care Dumnezeu vorbește oamenilor.

Adesea, la Slujbe, mă rog pentru diverși oameni și pentru nevoile lor punctuale, dar, cel mai adesea, pentru întreaga umanitate la un loc. Și, de fiecare dată, pacea lui Dumnezeu mă copleșește, dar îi atinge, cum numai Dumnezeu știe, pe fiecare în parte, vii sau adormiți. Căci dacă ea, slava lui Dumnezeu, mă umple pe mine, cu siguranță  la fel îi atinge și îi umple și pe ei, pe măsura curăției fiecăruia. Și am înțeles tot mai mult pe fiecare zi, că Dumnezeu vrea să ne umple de tot mai multă slavă și curăție și sfințenie, dacă noi le vrem cu tot dinadinsul. Ceea ce El ne dăruie, vrea să ne dăruie tot mai mult, pentru că vrea să ne facă cu totul ai Lui. De aceea, nu există un capăt al sfințeniei, pentru că El vrea să ne umple continuu de sfințenia Lui, care e infinită. Și noi creștem în sfințenie împlinind continuu poruncile Sale, pentru că și ele sunt infinite în conținutul lor desăvârșit.

Iar când azi, în Evanghelie, Domnul a lăudat credința plină de încredere a centurionului roman [Mt. 8, 10] în El, nu a făcut altceva decât să laude normalitatea. Pentru că așa sunt oamenii adevărați: plini de încredere în Dumnezeu. Căci ei nu au nevoie să li se repete de zeci de ori o poruncă sau o taină a lui Dumnezeu pentru ca să o creadă, ci o cred din prima. De aceea e binecuvântat Părintele duhovnicesc care are fii cuvioși dintr-0 bucată, care cred cuvântul lui imediat ce îl aud, pentru că aceia sunt adevărații oameni, cei care îi plac și lui Dumnezeu.

Ultima reclamă BCR ne spune că are nevoie de clienți „cu încredere în ei”[2]. Însă substratul este: de oameni cu încredere în bancă, în parteneriatul liber consimțit cu o bancă. Pe când Sever Voinescu, pe propria-i piele, a aflat că nu e de ajuns să ai încredere într-o bancă, dacă nu are și ea încredere în tine[3]. Dacă nu te tratează și ea cu aceeași atenție cu care tu o tratezi. Pentru că parteneriatul presupune reciprocitate.

Însă, în relația cu Dumnezeu, pe care El o inițiază și nu noi, problema încrederii ne vizează pe noi și nu pe El. Pentru că Dumnezeu are încredere totală în noi și ne dă mână liberă, chiar dacă El știe secundă de secundă ce vom face noi. Și când Dumnezeu ne laudă încrederea noastră în El, atunci El laudă normalitatea, firescul omului, dar firescul pe care omul alege să îl trăiască. Căci El l-a făcut pe om pentru Sine, pentru ca omul să trăiască în sfințenie, pentru că El e singurul  Sfânt. Dar omul trebuie să aleagă de unul singur firescul, normalitatea, sfințenia, pentru ca să se împlinească în mod veșnic.

Așadar, încrederea în oameni și în instituții și în legi e firească, pentru că omul trăiește în societate și are nevoie de stabilitate, de coeziune socială, de împlinire personală. Dar dacă oamenii te mint, instituțiile te înșală și legile nu sunt respectate, atunci firescul devine „nefiresc”, pentru că nimeni nu este ceea ce pare.

Iar noi, în România, trăim nefirescul ca pe o „normalitate”. Nu credem în oameni, în instituții, în legi, în angajamente. De aceea profităm de orice situație. Facem bani din legi chioare sau din situații nereglementate…iar starea de fapt, starea existențială, te invită la amoralitate și nu la normalitate. Și asta înseamnă că sfințenia nu are puncte de sprijin la noi, ci, dimpotrivă, anormalitatea e oferită drept „viață”.

Însă viața cu Dumnezeu e adevărata viață a omului. Cea plină de păcate e o viață parazitară sau, mai degrabă, e o moarte ambulantă. Mergi, deși ești mort…Mergi cu Iadul în tine și nu vrei altceva…Deși e greu de înțeles și de admis faptul că preferăm lucruri care ne omoară.

Pentru că orice păcat e o sinucidere. Și cum se numește acea sinucidere, care credem că „ne place”? Se numește viciu…Dar mulți se laudă cu viciile lor și nu văd că ele sunt sinucideri asumate.

De aceea, dacă gândim profund o sinucidere, constatăm că ea e finalul dramatic a zeci și sute de sinucideri interioare. Căci până la faptul ca cineva să își ia viața, în el însuși s-a omorât sufletește în multe feluri. În așa fel încât, biata omorâre a trupului e consecința dureroasă a omorârii sufletului. Dar sufletul începem să ni-l omorâm din copilărie, de când învățăm să mințim, să poftim desfrânat, să ne mândrim, să ne lăudăm…Și chiar dacă nu mulți se sinucid, în ei înșiși se omoară permanent. Pentru că păcatul se face repede, dar consecințele lui ne dau multă bătaie de cap.

Și pocăința noastră de aceea e continuă: pentru că plângem continuu și ne îndurerăm pentru relele noastre. Pentru ceea ce păcătuim pe fiecare zi.

Tocmai de aceea, normalitatea noastră, a celor păcătoși, e pocăința. Pentru că pocăința e începutul relației cu Dumnezeu. Și oricât de mult am greși, pocăința e relegarea noastră la voia lui Dumnezeu. Căci pocăința și spovedirea păcatelor e începutul îndreptării noastre, pentru că viața cu Dumnezeu înseamnă trăirea prin și în poruncile Sale.

Dar pocăința nu e o stare rece, ci una foarte fierbinte. Cel care se pocăiește își cere iertare de la Dumnezeu, de la Cel căruia I-a greșit. Și rugăciunea lui e plină de îndreptare, pentru că el se leapădă de păcatele care l-au amărât interior.

Așadar, că suntem păcătoși sau suntem Sfinți, cu toții trebuie să fim fierbinți în dragostea noastră pentru Dumnezeu. Cu toții trebuie să ardem ca un foc viu și rațional în slava lui Dumnezeu. Pentru că a fi om normal înseamnă a fi aprins de Dumnezeu, a fi transformat de El într-un rug aprins care nu se mistuie, pentru că slava lui Dumnezeu ne curățește, ne luminează și ne sfințește și nu ne omoară.

Așa că, iubiții mei, să ne întrecem cu soarele în văpaia lui când e vorba de iubirea de Dumnezeu! Pentru că adevăratul foc e slava Lui, cu care El ne umple. Iar dacă am fi aprinși de slava Lui cu toții nu ne-ar mai păsa de canicula de afară, pentru că adevărata caniculă ar fi în noi.

Dumnezeu să fie bucuria noastră! El să fie focul care ne face vii duhovnicește! Adică focul care ne face vii pentru veșnicie. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 30 iunie 2017, zi de vineri, începând de la 15. 13. Acum sunt 38 de grade afară. Soare canicular. Și terminată la 18. 36.

[2] A se vedea: https://www.bcr.ro/ro/persoane-fizice.

[3] Idem: http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/banca-ta-nu-este-niciodata-a-ta.

Eminescu: între modernitate și tradiție [91]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Imaginea cerului ca un templu am avut anterior ocazia s-o depistăm în mai multe secvențe poetice eshatologice. Există însă la Eminescu și această panoramă celestă hierofanizată care nu mai reprezintă un eveniment dramatic unic, ci o scenă dintr-un proces domestic, intrat în habitudine. De aceea, în poemul Sara pe deal, este o perpetuă interpenetrare a planurilor, a celui sideral cu cel terestru.

Magnific este reprodusă scena peisajului universal și într-o poezie ce reține sintetic elementele fundamentale ale viziunii cosmice eminesciene:

Pe când soarele deschide porți de aur peste stanuri,
Într-o scenă infinită se deschid păduri și lanuri.
Noaptea verde-a frunzărimei pietre scumpe o-mpodoabă,
Ce se scutur tremurânde peste florile din iarbă.
Trandafiri s-aprind ca jarul, răsfoiți în răsărit,
Glasurii mii învioșază codrul umed și iubit.

În poiana tăinuită blânde zboară dungi de lună
Când departe-n munți și codri duios buciumul răsună.
Pe-a lor lume ridicată peste nouri se deschide
Cartea cerului albastru cu mari litere aurite,
Iară munții nalți și negri, înțelepți de bătrânețe,
Ridic fruntea lor de piatră și încep ca s-o învețe.

(Peisaj)

Tema lumii ca teatru și cea a protobibliei cosmice sunt cu ușurință descifrabile, ultima fiind ilustrată atât în „cartea cerului albastru cu mari litere aurite”, pe care o lecturează „munții înțelepți de bătrânețe”, cât și în neașteptata imagine a trandafirilor „răsfoiți”, care deschid pagini petalate pentru a indica necesitatea unui excurs hermeneutic subtil și amănunțit.

Remarcăm prezența, în continuare, infiltrată în lirica eminesciană, a conceptelor medievale cu care am operat și până acum, în cele mai puțin desemnabile – de către exegeza literară anterioară –, în acest sens, aspecte tematice ale operei sale.

Reconstituirea mărturiilor unei cugetări de tip vechi ar fi trebuit să constituie de mult o preocupare a criticii românești, dar, cum am mai specificat, rezerve nejustificate și dificultăți conjugate au întârziat acest interes.

Codrul este o imago, o imagine figurală a universului primar, genuin[1]. Centralitatea edenică a acestui univers este cea care iradiază efectele de candoare, tihnă, bucurie.

Mircea Eliade considera insula lui Euthanasius, din nuvela Cezara, „cea mai desăvârșită viziune paradiziacă din literatura românească”[2]. El reafirma ceea ce G. Călinescu și alți exegeți „au subliniat în repetate rânduri, sensul și valoarea edenică a insulei descoperite de Euthanasius”[3], și remarca „elemente categoric paradiziace, cum ar fi, bunăoară, cele patru izvoare – reminiscență a celor patru fluvii ale Raiului (Facerea, 2, 10) – și florăria din insula cea mică, replică a grădinii din mijlocul Paradisului.

De altfel, Euthanasius, cu tot panteismul lui, nu se depărtează prea mult de tradiția iudeo-creștină a Raiului. […] Aici Ieronim regăsește starea edenică”[4].

Eliade a sesizat, între altele, și un alt aspect, și anume faptul că pustnicul Euthanasius  e „îngropat sub cascada unui pârâu”, apreciind că motivul este „repulsia față de descompunere, pe care o mărturisește atât de categoric Euthanasius”[5].

Ar putea fi aici adusă în discuție și o influență hagiografică și nu ar fi deloc o surpriză pentru creația eminesciană – Mihai Moraru a identificat sursa pentru trăsăturile magului eminescian din Strigoii în Viața Sfântului Macarie Râmleanul[6], din ediția lui Dosoftei[7].

Detaliul acesta, al îngropării într-un pârâu a lui Euthanasius, reprezintă o situație identică ce poate fi lecturată în viața Sfântului Dimitrie Basarabov, ale cărui sfinte relicve au fost descoperite în apa Lomului. Se poate să existe și alte situații hagiografice similare, dar care nu-mi răsar pe moment în memorie.


[1] Mircea Cărtărescu discută o altă imagine a codrului, ca labirint, pornind chiar de la o indicație a poetului dintr-o poezie de tinerețe (Din străinătate), unde Eminescu evocă „a codrului tenebră, poetic labirint”cf. Mircea Cărtărescu, Eminescu: visul chimeric, Ed. Humanitas, București, 2011, p. 62, 125-128, 147.

Pădurea, codrul cu cărări întortocheate pe care poetul rătăcea, îl determină pe Cărtărescu să vorbească despre labirint (ca viziune poetică născută de o obseseie a inconștientului), labirint dincolo de care se află un spațiu insular paradisiac. Credem că putem decela un episod anticipitativ în literatura veche, de care Eminescu se poate să nu fi fost ignorant, într-un fragment de cazanie varlaamiană, în care existența umană este echivalată cu o călătorie primejdioasă printr-un codru tenebros: „călătorești în ceastă lume ca pentr-un [printr-un] codru întunecat, plin de furi și de tâlhari și de fieri réle și cumplite, plin de draci și de diavoli și de zmei zburători (s. n.) și de alte duhure rréle”, cf. Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 282.

Labirintul are un sens infernal și la Dimitrie Cantemir, pentru care chiar mintea Lumii (gândirea mundană, telurică) este intrată în Lavirintha Critului (cf. Divanul, ed. cit., p. 50).

Eminescu nu mai folosește însă niciodată termenul labirint, în afară de poezia de tinerețe Din străinătate. Nici imaginea, seducătoare din punct de vedere vizual și vizionar, a lui Lamartine, pentru care căile stelare sunt „labyrinthe de feux où le regard se perd” (Les étoiles), nu îi provoacă poetului român apetitul pentru dezvoltarea unei asemenea perspective (ca în alte cazuri).

Motivul este, cum spuneam, că tradiția literară românească receptează labirintul ca pe ceva negativ, chiar infernal, așa cum se întâmplă în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir: „Construcția labirintică este un fenomen în afara firii […], este un fenomen amoral în sine și imoral din perspectivă uman-rațională…” (Mihai Moraru, De nuptiis…, op. cit., p. 160). Or, pentru Eminescu, peisajul stelar este o a doua patrie, unde el își construiește un tărâm paradisiac, o țară edenică, ca, mai târziu, cea a micului prinț al lui Saint-Exupéry. Concepție peste care, în consecință, nu poate suprapune infernul rătăcirii labirintice.

În aceste condiții, „a codrului tenebră, poetic labirint”, din poezia de tinerețe, rămâne un exemplu singular, în opera sa, de utilizare a termenului/ conceptului de labirint.

Pe de altă parte, deși nu ader la interpretarea nostalgiei eminesciene prin dorința de regresiune către pântecele matern, ideea în sine de reîntoarcere, în toate experiențele fundamentale ale poetului, pe care o susține M. Cărtărescu, nu este nejustificată și subscriu la ea, dar cu alt sens: după mai multe experiențe, Eminescu se întoarce la un anumit capitol primar din existența sa (atât în ceea ce privește dragostea, cât și filosofia), considerând cel mai probabil că undeva a rătăcit drumul. Se întoarce deci la copila moartă pe care a iubit-o în adolescență, la cărțile inițierii sale primare în înțelepciune, la sentimentul fericirii experiat în copilărie și în prima adolescență prin cumințenie (când vedea pădurea „cu ochi cuminți” (O, rămâi…)), prin credință și prin comunicarea și cunoașterea naturii, a cosmosului. Cred mai degrabă că este vorba de dorința (rațională și nu inconștientă) de a regăsi locul de unde a început să rătăcească drumul și de a reface firul vechi al căii care ar fi dus la împlinirea sa.

[2] Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 7.

[3] Idem, p. 7-8. [4] Idem, p. 8-9. [5] Idem, p. 10.

Ar mai fi de adăugat faptul că metaforele lichide din opera lui Eminescu ar merita o cercetare minuțioasă și ar fi de indicat o serie de articole ale mele, dar mă opresc la acesta: Rotitorul talaz, http://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/07/rotitorul-talaz/.

[6] M. Moraru nu a sesizat însă transferul de trăsături de la Sfântul Macarie Râmleanul/ Romanul către Luceafărul însuși, în cea de-a doua din metamorfozele sale. A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 154-159, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

A se vedea și observațiile mele recente din articolul de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/18/de-la-strigoii-la-luceafarul-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/20/de-la-strigoii-la-luceafarul-2/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/21/de-la-strigoii-la-luceafarul-3/.

[7] Despre Viața și petreacerea Svinților a lui Dosoftei, Eminescu a apreciat de multă vreme că e vorba de o compilație, că mitropolitul nu a oferit doar o traducere, ci a intervenit în text, conferindu-i în bună măsură caracter de originalitate și valoare literară: „precizarea izvoarelor, pe care o va face mai târziu Nicolae Cartojan și alții, confirmă această ipoteză a poetului cu mult înainte ca cercetarea științifică a operei lui Dosoftei să fi început”, cf. Al. Andriescu, Studiu introductiv la Dosoftei, Opere, ed. cit., p. LXXV. A se vedea și p. LXXVIII-LXXIX.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén