Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Imaginea cerului ca un templu am avut anterior ocazia s-o depistăm în mai multe secvențe poetice eshatologice. Există însă la Eminescu și această panoramă celestă hierofanizată care nu mai reprezintă un eveniment dramatic unic, ci o scenă dintr-un proces domestic, intrat în habitudine. De aceea, în poemul Sara pe deal, este o perpetuă interpenetrare a planurilor, a celui sideral cu cel terestru.

Magnific este reprodusă scena peisajului universal și într-o poezie ce reține sintetic elementele fundamentale ale viziunii cosmice eminesciene:

Pe când soarele deschide porți de aur peste stanuri,
Într-o scenă infinită se deschid păduri și lanuri.
Noaptea verde-a frunzărimei pietre scumpe o-mpodoabă,
Ce se scutur tremurânde peste florile din iarbă.
Trandafiri s-aprind ca jarul, răsfoiți în răsărit,
Glasurii mii învioșază codrul umed și iubit.

În poiana tăinuită blânde zboară dungi de lună
Când departe-n munți și codri duios buciumul răsună.
Pe-a lor lume ridicată peste nouri se deschide
Cartea cerului albastru cu mari litere aurite,
Iară munții nalți și negri, înțelepți de bătrânețe,
Ridic fruntea lor de piatră și încep ca s-o învețe.

(Peisaj)

Tema lumii ca teatru și cea a protobibliei cosmice sunt cu ușurință descifrabile, ultima fiind ilustrată atât în „cartea cerului albastru cu mari litere aurite”, pe care o lecturează „munții înțelepți de bătrânețe”, cât și în neașteptata imagine a trandafirilor „răsfoiți”, care deschid pagini petalate pentru a indica necesitatea unui excurs hermeneutic subtil și amănunțit.

Remarcăm prezența, în continuare, infiltrată în lirica eminesciană, a conceptelor medievale cu care am operat și până acum, în cele mai puțin desemnabile – de către exegeza literară anterioară –, în acest sens, aspecte tematice ale operei sale.

Reconstituirea mărturiilor unei cugetări de tip vechi ar fi trebuit să constituie de mult o preocupare a criticii românești, dar, cum am mai specificat, rezerve nejustificate și dificultăți conjugate au întârziat acest interes.

Codrul este o imago, o imagine figurală a universului primar, genuin[1]. Centralitatea edenică a acestui univers este cea care iradiază efectele de candoare, tihnă, bucurie.

Mircea Eliade considera insula lui Euthanasius, din nuvela Cezara, „cea mai desăvârșită viziune paradiziacă din literatura românească”[2]. El reafirma ceea ce G. Călinescu și alți exegeți „au subliniat în repetate rânduri, sensul și valoarea edenică a insulei descoperite de Euthanasius”[3], și remarca „elemente categoric paradiziace, cum ar fi, bunăoară, cele patru izvoare – reminiscență a celor patru fluvii ale Raiului (Facerea, 2, 10) – și florăria din insula cea mică, replică a grădinii din mijlocul Paradisului.

De altfel, Euthanasius, cu tot panteismul lui, nu se depărtează prea mult de tradiția iudeo-creștină a Raiului. […] Aici Ieronim regăsește starea edenică”[4].

Eliade a sesizat, între altele, și un alt aspect, și anume faptul că pustnicul Euthanasius  e „îngropat sub cascada unui pârâu”, apreciind că motivul este „repulsia față de descompunere, pe care o mărturisește atât de categoric Euthanasius”[5].

Ar putea fi aici adusă în discuție și o influență hagiografică și nu ar fi deloc o surpriză pentru creația eminesciană – Mihai Moraru a identificat sursa pentru trăsăturile magului eminescian din Strigoii în Viața Sfântului Macarie Râmleanul[6], din ediția lui Dosoftei[7].

Detaliul acesta, al îngropării într-un pârâu a lui Euthanasius, reprezintă o situație identică ce poate fi lecturată în viața Sfântului Dimitrie Basarabov, ale cărui sfinte relicve au fost descoperite în apa Lomului. Se poate să existe și alte situații hagiografice similare, dar care nu-mi răsar pe moment în memorie.


[1] Mircea Cărtărescu discută o altă imagine a codrului, ca labirint, pornind chiar de la o indicație a poetului dintr-o poezie de tinerețe (Din străinătate), unde Eminescu evocă „a codrului tenebră, poetic labirint”cf. Mircea Cărtărescu, Eminescu: visul chimeric, Ed. Humanitas, București, 2011, p. 62, 125-128, 147.

Pădurea, codrul cu cărări întortocheate pe care poetul rătăcea, îl determină pe Cărtărescu să vorbească despre labirint (ca viziune poetică născută de o obseseie a inconștientului), labirint dincolo de care se află un spațiu insular paradisiac. Credem că putem decela un episod anticipitativ în literatura veche, de care Eminescu se poate să nu fi fost ignorant, într-un fragment de cazanie varlaamiană, în care existența umană este echivalată cu o călătorie primejdioasă printr-un codru tenebros: „călătorești în ceastă lume ca pentr-un [printr-un] codru întunecat, plin de furi și de tâlhari și de fieri réle și cumplite, plin de draci și de diavoli și de zmei zburători (s. n.) și de alte duhure rréle”, cf. Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 282.

Labirintul are un sens infernal și la Dimitrie Cantemir, pentru care chiar mintea Lumii (gândirea mundană, telurică) este intrată în Lavirintha Critului (cf. Divanul, ed. cit., p. 50).

Eminescu nu mai folosește însă niciodată termenul labirint, în afară de poezia de tinerețe Din străinătate. Nici imaginea, seducătoare din punct de vedere vizual și vizionar, a lui Lamartine, pentru care căile stelare sunt „labyrinthe de feux où le regard se perd” (Les étoiles), nu îi provoacă poetului român apetitul pentru dezvoltarea unei asemenea perspective (ca în alte cazuri).

Motivul este, cum spuneam, că tradiția literară românească receptează labirintul ca pe ceva negativ, chiar infernal, așa cum se întâmplă în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir: „Construcția labirintică este un fenomen în afara firii […], este un fenomen amoral în sine și imoral din perspectivă uman-rațională…” (Mihai Moraru, De nuptiis…, op. cit., p. 160). Or, pentru Eminescu, peisajul stelar este o a doua patrie, unde el își construiește un tărâm paradisiac, o țară edenică, ca, mai târziu, cea a micului prinț al lui Saint-Exupéry. Concepție peste care, în consecință, nu poate suprapune infernul rătăcirii labirintice.

În aceste condiții, „a codrului tenebră, poetic labirint”, din poezia de tinerețe, rămâne un exemplu singular, în opera sa, de utilizare a termenului/ conceptului de labirint.

Pe de altă parte, deși nu ader la interpretarea nostalgiei eminesciene prin dorința de regresiune către pântecele matern, ideea în sine de reîntoarcere, în toate experiențele fundamentale ale poetului, pe care o susține M. Cărtărescu, nu este nejustificată și subscriu la ea, dar cu alt sens: după mai multe experiențe, Eminescu se întoarce la un anumit capitol primar din existența sa (atât în ceea ce privește dragostea, cât și filosofia), considerând cel mai probabil că undeva a rătăcit drumul. Se întoarce deci la copila moartă pe care a iubit-o în adolescență, la cărțile inițierii sale primare în înțelepciune, la sentimentul fericirii experiat în copilărie și în prima adolescență prin cumințenie (când vedea pădurea „cu ochi cuminți” (O, rămâi…)), prin credință și prin comunicarea și cunoașterea naturii, a cosmosului. Cred mai degrabă că este vorba de dorința (rațională și nu inconștientă) de a regăsi locul de unde a început să rătăcească drumul și de a reface firul vechi al căii care ar fi dus la împlinirea sa.

[2] Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 7.

[3] Idem, p. 7-8. [4] Idem, p. 8-9. [5] Idem, p. 10.

Ar mai fi de adăugat faptul că metaforele lichide din opera lui Eminescu ar merita o cercetare minuțioasă și ar fi de indicat o serie de articole ale mele, dar mă opresc la acesta: Rotitorul talaz, http://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/07/rotitorul-talaz/.

[6] M. Moraru nu a sesizat însă transferul de trăsături de la Sfântul Macarie Râmleanul/ Romanul către Luceafărul însuși, în cea de-a doua din metamorfozele sale. A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 154-159, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

A se vedea și observațiile mele recente din articolul de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/18/de-la-strigoii-la-luceafarul-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/20/de-la-strigoii-la-luceafarul-2/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/21/de-la-strigoii-la-luceafarul-3/.

[7] Despre Viața și petreacerea Svinților a lui Dosoftei, Eminescu a apreciat de multă vreme că e vorba de o compilație, că mitropolitul nu a oferit doar o traducere, ci a intervenit în text, conferindu-i în bună măsură caracter de originalitate și valoare literară: „precizarea izvoarelor, pe care o va face mai târziu Nicolae Cartojan și alții, confirmă această ipoteză a poetului cu mult înainte ca cercetarea științifică a operei lui Dosoftei să fi început”, cf. Al. Andriescu, Studiu introductiv la Dosoftei, Opere, ed. cit., p. LXXV. A se vedea și p. LXXVIII-LXXIX.

Did you like this? Share it: