De unde pleacă incompetența

Zilele acestea…ca în toate zilele…se discută mult despre incompetență. Și toată lumea e indignată împotriva ei.

Însă, deși toată lumea o recunoaște cu ușurință atunci când o vede, nimeni nu îi caută rădăcinile.

Pentru că un fenomen negativ nu poate fi combătut fără a i se identifica primele cauze.

Iar incompetența nu începe într-un guvern, în parlament, la președinție, într-un spital, într-o secție de poliție, într-o școală sau cu o echipă de muncitori care își fac treaba…deplorabil.

Incompetența începe…la grădiniță, se dezvoltă în clasele primare, crește și mai mult în clasele superioare…odată ce copilul, tânărul înaintează în vârstă.

Incompetența e susținută zi de zi și ceas de ceas, de părinți, rudenii, de mediu și de anturaj. E ca o plantă care e udată tot timpul pentru a fi ajutată să crească.

Și da, incompetența crește viguroasă! Și e greu să o mai tai după ce a crescut și mai ales după ce își găsește mulți aliați!…

Românii au un mod al lor greu de explicat de a urî școala…de a o urî din toată ființa lor, de a urî învățătura și de a respinge cunoașterea.

Nimeni nu spune că învățătura sau cunoașterea sunt lucruri ușoare. Dimpotrivă, sunt grele și, ca orice lucru greu, nu poate fi plăcut dintr-o dată sau nu poate fi întotdeauna plăcut.

Și, cu toate acestea, s-ar putea spune despre mulți români că urăsc cunoașterea „instinctiv”, mai înainte de a se apuca vreodată de a ea, mai înainte de a încerca să o guste

I-am auzit pe foarte mulți confrați de-ai noștri (de ani de zile, nu de ieri de azi) înjurând cu năduf și acuzând incompetența de care se lovesc zi de zi, în multe sectoare din societatea românească (ba chiar nu știu dacă a mai rămas vreunul necontaminat).

Îți poți asculta conaționalii torpilând incompetența, reaua-voință, prostia, nerozia, nemernicia…de care se lovesc aproape la tot pasul.

Însă, tot pe aceiași, îi auzi plângându-se că copiii lor au prea mult de învățat la școală…sunt prea stresați de atâta învățătură…că unii profesori sunt irațional de exigenți (motiv pentru care i-ar lua de guler, dacă n-au apucat încă s-o facă) și că, la urma urmei, copiii lor nu trebuie să iasă…„niște genii”.

Mulți sunt adesea în școli „negociind” sau „răfuindu-se” cu nemernicii exigenți pentru o notă mai mare a copilului, cerșind sau amenințând pentru ea.

Și, de când m-am născut…aș putea spune…am auzit fraza: „nu vreau să-l fac matematician sau fizician, vreau doar să treacă mai departe cu note mai mari”.

De fapt, copilul, în viziunea părinților, nu trebuie să iasă nici matematician de geniu, nici fizician de geniu, nici biolog, nici istoric, nici chimist, nici geograf, nici scriitor (că doar n-o fi Eminescu!)…

Și după multe astfel de „argumente”…ideea care rămâne în viață e aceea că: nu trebuie!

Nu e nevoie de oameni excepționali! Copiii noștri sunt copiii noștri, noi îi iubim așa cum sunt ei (sau cum „i-am făcut noi”) și nu e nevoie să exceleze, pot să fie și mediocri, numai să treacă clasele cu note cât mai mari și apoi examenele (bac, facultate)

Și pretențiile acestea ar putea fi acceptabile până la un punct, dacă ele nu s-ar transforma rapid în: mediocrii noștri să ajungă cât mai sus în societate! Ce, alții ca ei n-au ajuns?!

Și de aici intrăm pe o pistă cu totul și cu totul alunecoasă, de pe care avioanele nu au cum să nu derapeze grav…

Și ne întoarcem de unde am plecat! Pentru că cei care nu au nevoie de multă matematică, istorie, geografie, română, engleză, latină, fizică, chimie pentru copiii lor, ci doar de…note „suficient de bune”, aceia suferă din cauza…incompetenței din spitale, a incompetenței din poliție, a incompetenței din economie, din învățământ, din guvern, din parlament…

Știu, veți zice că „aici” mă doare pe mine, și de aceea văd lucrurile așa. Eu aș zice mai degrabă că mi-e dat să cunosc mai bine „domeniul”…

N-aș vrea să fiu înțeleasă greșit! Eu nu îmi doresc ca acei copii sau tineri care nu au apetență pentru studiul unei/ unor materii să fie chinuiți pentru a învăța mai mult decât pot face ei efortul.

Însă îmi doresc ca părinții din România să înțeleagă (părinții, rudele, nașii…etc.), până nu e prea târziu, că, luptându-se ca să își vâre tot timpul incompetenții, prin orice mijloace, acolo unde ei nu merită să fie, de incompetenți vor avea parte pretutindeni, câtă viață vor avea…

Eminescu: între modernitate și tradiție [92]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Tot aici, Eliade sublinia că „insula lui Euthanasius nu este un motiv izolat în creația poetului. Dl. Călinescu a comentat frecvența insulelor și a mediilor oceanice în toată opera lui Eminescu. În poezia Vis, întâlnim o insulă cu negre, sfinte bolți. În Avatarii Faraonului Tlà, eroul coboară spre un lac în mijlocul căruia «se desemnau formele negre și fantastice ale unei insule acoperite de o dumbravă…».

Făt-Frumos din lacrimă cuprindea, de asemenea, o insulă cu dom. «[…]; iar în mijlocul lui [al lacului] pe o insulă de smarald înconjurat de un crâng de arbori verzi și stufoși, se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie și albă…». În poemul Mureșan se întâlnesc insule bogate, insule mândre și de dumbrave pline, insule sfinte prin care străbat cântări feerice, etc. Aceleași insule bogate cu mari grădini de laur în Povestea Magului[1].

Remarc, pe lângă cele descoperite de G. Călinescu și Mircea Eliade, ideea însăși de insularitate a topografiei edenice, de perimetru izolat și diferențiat de spațiul terestru care, după cum preciza Cazania lui Varlaam, este teritoriul animalelor și loc de exil al omului căzut din adevărata sa patrie, din Paradis – concepție pur scripturală și pe care se poate desprinde din toate textele medievale. Motiv pentru care „fundamentala nostalgie eminesciană se îndreaptă spre omul primordial, adică spre omul de dinaintea căderii lui în istorie. Toată poezia lui Eminescu tinde spre recuperarea acelui om, adică a ființei originare”[2].

Sesizez și faptul că Eminescu sublinia cu creion roșu sintagmele „ostrov pustiu” și (înțeles ca) „liman neînviforat” într-un manuscris românesc pe care l-a deținut, cu Paza celor cinci simțuri (titlul complet: Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, și a nălucirei, și a minții, și a inimii. Și pentru acestea, iare, sânt îndulcirile ceale duhovnicești și chiar ale minții), al Sfântului Nicodim Aghioritul:

„Deci de toate acestea pe toată zioa întinzându-mă, și luptându-mă cu gândurile, mai nici a trăi nu voesc, și mă silesc a striga cătră Dumnezeu […] și prea iubite Nicodime, iarele întru acest ostrov pustiu de aproape, ca într-un liman neînviforat, te iscusești la viața cea liniștită […] carele nemernicesc acum în ostrovașul acest pustiu și foarte uscat și fără apă […].

O minune! De câte îndulciri și de câte întorsături musicești m-am umplut, care răsună în urechi cu adormitare. Pentru că […] vântul cel de sus din chedri șueră, de jos altă suflare au huit din trimiterea Ta, viers veselitoriu și îndulcitoriu… […] și mi să părea a vedea o livadă înpistrită și înpodobită cu flori dulci suflătoare, și de multe fealiuri, pre aceasta cetindu-o…”[3] (cu italice sunt sublinierile lui Eminescu, cu creion roșu și apoi albastru, în text).

Cantemir amintește de ostroavele fericiților: „fără povață la ostroavele fericiților a mérge părăséște-te”[4]. Iar una dintre răsplătirile veșnice ale Drepților este pentru cei ce au locuit în sfintele ostroave: „Încă zisă Domnul să vie fericiții. Și vineră mulțime multă. Și era toț într-un chip, luciia mai vârtos de[cât] soarele de șeapte ori. […] Aceștea era ceia ci lăcuiră în sfintele ostroave”[5].

Într-un proiect dramatic, Ștefan cel Mare, înainte de-a muri, rostește: „Eu mă duc/ La insula aceea scăldată-n ape sânte/ Unde din arbori negri cânt sfinți cu glasuri blânde/ Și unde luna blândă varsă gândiri de aur/ Pe lumea liniștită”[6].

Remarc și similitudinile cu alte versuri, din Memento mori: „Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri,/ Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri [insule],/ Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos,/ Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină,/ Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină”. Dar și din Numai poetul: „Numai poetul, /…/ Trece peste nemărginirea timpului:/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci,/ Unde pasări ca el/ Se-ntrec în cântări”.

Ostrovul sau insula, ca tărâm pământesc, reprezintă spațiul liniștirii, într-o terminologie isihastă, al regăsirii ontologiei primordiale (o antecameră a ostrovului ceresc), inclusiv în imaginarul poetic vizionar, racordat la vechea tradiție literară, al lui Eminescu, după cum se poate remarca în cazul sihastrului Euthanasius, izolat în insula paradisiacă, sau al prințului retras în muri de mănăstire /…/ și-n țărmuri sterpi de mare”, din poemul În vremi de mult trecute.

Se pot lua în considerare și posibilele influențe din partea Alexandriei și a altor cărți populare (Călătoria lui Zosim la blajini[7]), care imaginează o insulă a fericiților, insula blajinilor sau a nagomudrilor (pe care și Eliade o inserează ca motiv literar în nuvela Pe strada Mântuleasa): „Și fu ostrovul nalt, și să suiră mult până ajunseră la nește pomi nalți, cu poamele dulci, și supt pomi fântâni reci și pren pomi pasări frumoase și cânta frumos. Unele era albe, altele roșii, alte mohorite, verzi, alte pestrițe”[8]. Numai că tocmai aceste amănunte provin, de fapt, din hagiografii (Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf ori Viața Sfântului Andrei, cel nebun pentru Hristos etc.), pe care, de asemenea, Eminescu le cunoștea.

Tot într-un ostrov (ostrovul Lebedelor – posibil ca prezența lebedelor în atâtea poeme eminesciene să fi fost extrasă din acest context feeric) a crescut și prințul Ioasaf (din Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf), izolat de lume.


[1] Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, op. cit., p. 11.

[2] Mihai Zamfir, Din secolul romantic, op. cit., p. 214.

[3] Ms. rom. B.A.R. 3074, f. 6v, 8v-9v.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 245.

[5] Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, op. cit., p. 204.

[6] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 175.

[7]  Călătoria lui Zosim la blajini, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Maria Stanciu-Istrate, Ed. Minerva, București, 1999.

[8]  Alexandria, op. cit., p. 140.