Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 5 iulie, 2017

Iov, cap. 25, cf. LXX

1. Și răspunzând Baldad Safhitis, zice:

2. „Căci ce [este]? [Este] cuvânt înainte sau frică de la El, de la Cel care face toată lumea în Cel Preaînalt?

3. Pentru ca nu [cumva] cineva să gândească că este retragere a tâlharilor? Și în[tru] care nu va [vor] veni pânde [ἔνεδρα] de la El?

4. Căci cum va fi Drept muritorul înaintea Domnului? Sau cine să-l curățească pe el însuși, pe cel născut de femeie?

5. Dacă [El] lunii poruncește, atunci nu luminează, iar stelele nu [sunt] curate înaintea Lui [ἄστρα δὲ οὐ καθαρὰ ἐναντίον Αὐτοῦ].

6. Și, ah, omul [este] putreziciune [ἔα δέ ἄνθρωπος σαπρία] și fiul omului [este] vierme [καὶ υἱὸς ἀνθρώπου σκώληξ]!”.

Eminescu: între modernitate și tradiție [94]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Pentru a nu mă extinde peste măsură cu exemplificările, mă voi opri mai departe numai asupra secvențelor paradisiace din nuvele, specificând că fragmentele versificate dețin, în cea mai mare parte, aceleași coordonate și aceleași detalii picturale. Peisajul pe care îl reproduce din Sărmanul Dionis este aproape identic cu raiul Daciei din Memento mori:

„Înzestrat cu o închipuire urieșească el a pus doi sori și trei lune în albastra adâncime a cerului și dintr-un șir de munți au zidit domenicul său palat. Colonade – stânci sure, streșine – un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre coste prăbușite, printre bucăți de pădure pogorâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreț, care părea a-și purta insulele sale ca pe niște corăbii acoperite de dumbrave. Oglinzile lucii a valurilor lor răsfrâng în adânc icoanele stelelor, încât, uitându-te în el, pari a te uita în cer. [Apele sunt oglinzile Paradisului.]

Insulele se înălțau cu scorburi de tămâie și cu prund de ambră[1]. Dumbrăvele lor întunecoase de pe maluri se zugrăveau în fundul râului, cât părea că din una și aceeași rădăcină un rai se înalță în lumina zorilor, altul s-adâncește în fundul apei. Șiruri de cireși scutură grei omătul trandafiriu a înflorirei lor bogate, pe care vântul îl grămădește în troiene; flori cântau în aer cu frunze îngreuiete de gândaci ca pietre scumpe, și murmurul lor împlea lumea de un cutremur voluptos.

Greier răgușiți cântau ca orologii aruncate în iarbă, iar painjeni de smarald au țesut de pe-o insulă până la malul opus un pod de pânză diamantică, ce steclește vioriu și transparent, încât a lunelor raze pătrunzând prin el, înverzește râul cu miile lui unde. […]

Sau adesea, așezați într-o luntre de cedru, [Dan și Maria] coborau pe ascultătoarele valuri ale fluviului. El își rezima fruntea încununată de flori albastre de genunchiul ei, iar pe umărul ei cânta o pasăre măiastră. […]

Înainte de a dormi, ea își împreuna mâinile și, pe când stelele albe sunau în coarde rugăciunea universului [aici stelele sunt un simbol transparent al Îngerilor și al Sfinților], buzelele ei murmura zâmbind, apoi capul ei palid de suflarea îndulcită a nopții cădea pe perine. […] Ceruri de oglinzi, plutind cu înălțatele aripi albe și cu brâie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmură ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase – toate pline de un aer răcoare și mirositor [sugestii ale unei arhitectonii cosmic-paradisiace].

Numai o poartă închisă n-au putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului – un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri [dogma ortodoxă – spre deosebire de cea catolică și protestantă – specifică faptul că ființa lui Dumnezeu este incomprehensibilă îngerilor și oamenilor]”[2].

În (con)textul eminescian de mai sus se îmbină elemente paradisiace (așa cum le-am cunoscut din fragmentele expuse mai sus și a căror coincidență am subliniat-o în câteva cazuri care fundamentează o similitudine esențială) cu altele terestre, cum ar fi nevoia de somn a Mariei sau inapetența de a vedea dincolo de anumite simboluri, care își păstrează inaccesibilitatea.

Cei doi au o putere limitată de sesizare a celor paradisiace, un detaliu care apare consecvent în relatările hagiografice, în care cei răpiți la cer, în vis sau în extaz, văd sau pot să reproducă fragmentar, în funcție de înălțimea spirituală pe care au atins-o Sfinții care au primit harisma acestei cunoașteri supra-dialectale – o gnoză considerată, pe filon literar patristic-medieval, ca superioară raționalității discursive și filosofiei speculative.

Un element paradisiac semnificativ, complementar, este inserat într-un fragment intitulat Umbra mea (în care apar, consecvent, „umbroasele și balsamatele dumbrăvi ale lunei”, „privighetori cu glas de argint” și „îngeri cu haine de aur și cu aripi de colorile curcubeului și-ncinși în brâie de curcubeu”), conținând o referință la precizarea din opusul Genezei, în conformitate cu care cosmosul primordial este în integralitate subsumat voinței umane: „valurile ascultătoare mânau neporuncit după gândirea noastră luntrea cea aurită”[3].

Insula lui Euthanasius, din nuvela Cezara, e mai degrabă ceea ce spune Euthanasius că este, un „rai pământesc”, un spațiu edenic reverberat în natura terestră sau un spațiu terestru care și-a conservat parțial condiția originară, conservare prin care își deconspiră telosul eshatologic. Accesul se face printr-o peșteră, sever limitat numai celor demni de el.

Aspectul exterior e contrariant, din afară părând că „această insulă este o grămadă de stânci sterpe înălțate în mare, fără vegetație și fără viață”[4], descriere care seamănă izbitor cu ostroavele sihaștrilor din literatura aferentă, isihastă. Interiorul prezintă o cu totul altă perspectivă:

„pe când valea insulei, adâncă și desigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopuri de flori, de vițe sălbatice, de ierburi nalte și mirositoare, în care coasa n-a intrat niciodată. Și deasupra pădurei afânate de lume vegetală se mișcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcați în catifea, fluturii albaștri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. […]

În mijlocul văii e un lac, în cari curg patru izvoare care ropotesc… […] E o muzică eternă în tăcerea văratecă a văiei [muzica din tăcere am remarcat-o și cu alte ocazii]… […] În mijlocul acestui lac […] este o nouă insulă mică cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peștera, ce am prefăcut-o-n casă, și prisaca mea. Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine”[5].

După care, ceva mai încolo, Euthanasius face apologia statului ideal al albinelor.

Diferența față de universul paradisiac propriu-zis este lesne sesizabilă, acesta fiind un rai în oglindă sau, dacă ne permitem o hermeneutică emblematică, o insulă-n insulă, o punere în adâncime simbolic-alegorică, prin care o vale terestră (pământul ca vale a plângerii este un alt topos biblic, provenit din psalmul 83, 7 – ceea ce Dosoftei numește „valea de plânsoare” (în versuri: Ps. 83, 25), iar Eminescu exprimă prin imagini poetice enigmatice precum: „Und-izvoare plâng în vale” (Floare albastră)) devine lentila concavă în care se reflectă imaginea anticipativă a Raiului, proeminentă în conștiința săhastrului Euthanasius, „dezbrăcat de haina deșertăciunei”[6].

Numele eremitului, de altfel, înseamnă moarte bună. După moartea lui, luându-i locul Ieronim, „albinele înconjurară bâzâind pe noul și tânărul împărat al raiului”[7].

Conceptul de „insulă-n insulă” denotă o viziune concentrică a lumilor și sublinierea centralității spirituale a Paradisului, ca nucleu sau inimă a universului.

Nuvela Geniu pustiu conține trei vise extatice, în care se reiterează de acum cunoscuta descriere paradisiacă:

„Raza cea de aur se suia cu noi… am trecut printr-o noapte de nouri – prin o zi întreagă de stele, pân-am dat de-o lume de miros și cântec, de-o grădină frumoasă deasupra stelelor. Copacii erau cu foi de nestimate, cu flori de lumină, și în loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc. Cărările grădinei acoperite cu nisip de argint duceau toate în mijlocul ei, unde era o masă întinsă, albă, cu lumânări de ceară ce luceau ca aurul – de jur împrejur sânți în haine albe ca și mana și împregiurul capului lor strălucea de raze. Ei povesteau, cântau cântece de prin vremile de pe când nu era încă lume, neci oameni, și eu îi ascultam uimit… […].

Murisem! M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă și izvoarele de ape vergine și sânte. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, prin cărări rătăceau umbre diafane și fericite și se pierdeau prin verdura întunecată a dumbravelor sânte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur care cu freamătul frunzelor sale cânta [amănuntul frunzelor cântătoare l-am întâlnit în Viața Sfântului Andrei și în cea a Sfinților Varlaam și Ioasaf, dar există și în Triod, într-o cântare vesperală, la începutul Postului Mare] o melodie molatecă și lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sânte și albe numai eu aveam corp…

Rătăcii ce rătăcii prin pădure, până dedei de un râu cu undele de argint, în mijlocul râului o insulă încungiurată de ape – cu păduri și grădini din a căror mijloc se ridică spre ceruri o biserică naltă cu cupole rotunde – toată de aur gravat, ce strălucea astfel, căci soarele cerului curat se oglindea în cupola cea mare a bisericei.

La țărm era o barcă de aur… […] Întrai, prin portalele de aur ale bisericei, înăuntru. Pe jos, marmură albă ca laptele, pe sus, arcadele nalte de aur, stâlpii de aur… iconostasul cu icoane nalte și palide de sânți și îngeri de-o frumusețe suprapământească, ce păreau suflate pe pânze de argint – în altar, o masă de aur cu Sfintele Taine… […]

Visul, o lume senină pentru mine, o lume plină de raze clare ca diamantul, de stele curate ca aurul, de verdura cea întunecoasă și parfumată a dumbrăvilor de laur – visul își deschise auritele lui gratii și mă lasa să intru în poeticele și etern junele lui grădini. Într-adevăr că muntele pe care dormeam mi se păru una din acele grădini pandante ale Semiramidei [la grădinile suspendate sau raiul spânzurat al lui Semiramis din Vavilon se gândea și Cantemir începându-și Istoria ieroglifică și tot cu ele începe și istoria civilizațiilor antice din Memento mori], grădini a cărei treaptă de sus unită cu cerul răsfăța în lumina cea etern neturburată a soarelui un eden frumos cu largi alee de palmiferi, cu cărări acoperite cu nisip alb, cu avulsuri de raze lungi și diamantice, cu stânci zdrobite de smirnă […] de dulcețile și mirosul ambrei: nectarul cel adormitor al Orientului. Și toate acestea asupra norilor! Cerul era senin ca o boltă de smarand, susținută în orient și occident cu bolta ei puternică de oglinzile cele verzi și resăltânde ale mărilor… […]

Dar deodată păru că lumea se-nsenină, că gaura în cer începe a deveni din ce în ce mai mare și mai largă, încât prin ea se vedea asupra boltei albastre ce-mbrățișează pământul, o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-un aur curat și limpede ca lumina cea galbenă a soarelui, astfel încât întreagă acea boltă părea un soare mare, care îmbrățișa o lume, lumea deasupra cerului.

Aerul tot era de lumină de aur – totul era lumină de aur, amestecat cu gemetul lin și curat al arpelor de argint în mânele unor îngeri ce pluteau în haine de argint, cu aripi lungi, albe, strălucite prin întinsul acel imperiu de aur. Pluteau ca genii abia văzute, umbre mai transparente, cu pelița vânătă ca marmura ce pare moale, cu ochii mari albaștri, cu lungi bucle negre, ce-ncongiurau fața lor albă și cădeau pe gâturile lor marmoree și pe hainele de argint în falduri lungi, ce muiau corpurile sublime cu albețea și moliciunea lor”[8].

Trecerea într-o lume spirituală încă și mai frumoasă, mai uluitoare, dintr-un cer în alt cer mai înalt, reprezintă de asemenea un detaliu extatic-hagiografic[9].

O astfel de perspectivă explică de ce, „în spațiul poetului, din bolta lui cea mai de sus, lumina inundă din toate părțile, divergentă. [Chiar] Haosul e încununat de o horă de aștri lunatici”[10]. Lumina, curgând de sus în jos, înghite întunericul în opera sa, chiar dacă, pentru ochii oamenilor deveniți sensibili la lumină, e filtrată prin perdeaua de aștri.


[1] Insistența asupra aromatelor – tămâia și ambra – are semnificații profunde, dacă ținem cont că înmiresmarea/ bălsămirea este sugestia neveștejirii și a neputrezirii pe care le sublinia Cantemir, încât, în altă parte, Eminescu ajungea să conceapă metafore precum „aromatele suflete line” (Ondină) sau „stele” care „se mir” (Steaua vieții), din care curge mir.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 52-53.

[3] Idem, p. 175. [4] Idem, p. 79. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 93-94. [8] Idem, p. 116, 131-132, 142-145.

[9] A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 335-339, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[10] Tudor Arghezi, Eminescu, op. cit., p. 47.

Foarte interesant este faptul că această imagine poetică, „horă de aștri”, o întâlnim sub o formă asemănătoare într-o cântare liturgică: „Aducându-mi aminte de divanul cel înfricoșat [înfricoșător] al Fiului tău, mă cutremur cunoscând lucrurile mele cele cumplite, Născătoare de Dumnezeu, care covârșesc cu neasemănare mulțimea nisipului cel de lângă mare și dansul stelelor cel nemăsurat” (s. n.), cf. Canoanele Maicii Domnului (pe opt glasuri, care se citesc la Pavecerniță în toate zilele), Ed. Bunavestire, Bacău, 1999, p. 107-108, reproducere după ediția din 1816, apărută în tipografia Sfintei Mănăstiri Neamțu, care, la rândul ei, purta precizarea: această ediție a Bogorodișnei (denumire sub care este cunoscută în Sfintele Mănăstiri) este o reproducere a celei diortosite în Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromul” (nu ni se spune anul).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén