Iubiții mei[1],

cu tehnologia pe care mai toți o avem azi la îndemână încercăm să prindem clipa. O fotografiem, o filmăm, apoi o împărțim și cu alții, pentru că vrem ca și alții să fie părtași la bucuria noastră. Așa cum miercuri și joi ne-am bucurat liturgic în jurul Icoanei Maicii Domnului adusă din Ucraina și am simțit cum Născătoarea de Dumnezeu ne-a alinat inima și ne-a întărit în viața noastră duhovnicească.

Însă imaginile nu pot cuprinde niciodată simțămintele noastre interioare. Pentru că imaginile ne oferă învelișul vieții, lucrurile de la suprafață, și nu trăirile de adâncime. Ceea ce a trăit fiecare când s-a rugat în fața icoanei Maicii Domnului, cinstită în timpul Dumnezeieștii Liturghii, și, mai apoi, ceea ce a trăit fiecare la Sfântul Maslu, joi dimineață, e o taină personală. Și despre trăirile noastre interioare putem vorbi sau tăcea.

Pentru că atât vorbirea, cât și tăcerea, nu exprimă întru totul taina vieții noastre interioare. Dacă încercăm să vorbim despre ea, dăm anumite detalii, dar nu epuizăm bucuria și frumusețea trăită. Dacă tăcem despre ea, contemplăm înăuntrul nostru darul lui Dumnezeu, dar nu ne putem explica nici nouă toată pogorârea de har ce ne inundă. Fapt pentru care, atunci când vorbim, tăcem despre multe, și când tăcem, Îi spunem multe lui Dumnezeu în inima noastră, fără să avem cuvinte să Îi mulțumim cu adevărat și după cum se cuvine pentru toate binefacerile pe care El le-a revărsat în viața noastră.

…Pe mine m-a umplut de curăție fața plină de sfială și de curăție a Maicii Domnului. În fața icoanei sale eu m-am simțit liniștit și împăcat. Și, privind semnele de mulțumire atașate icoanei, ele m-au convins că fiecare înseamnă o minune. Și că, de fiecare dată, Maica lui Dumnezeu s-a raportat în mod personal la cineva, pentru că acel om a rugat-o pe ea pentru o anume nevoie a lui…

Însă eu sunt ferm convins că sunt cu mult mai mulți cei care s-au îmbogățit interior rugând-se în fața acestei icoane și nu au atașat ei vreun giuvaer.  Așa după cum nu am făcut nici eu, dar m-am bucurat tainic, în rugăciune, înaintea Maicii Domnului.

La Sfântul Maslu, când noi, cei 5 Preoți, am început să ne rugăm pentru sfințirea uleiului, am simțit cum slava lui Dumnezeu s-a coborât în mine și m-a umplut iarăși de curăție, dar într-un mod specific Tainei, pe care îl cunoșteam anterior. Și când vă ungeam pe fiecare în parte, simțeam cum slava lui Dumnezeu se împânzește în toată Biserica și cum ea ne face bine tuturor, pentru că ea e viața noastră duhovnicească.

Și am ales să vorbesc despre trăirile mele din aceste două zile sfinte ale parohiei noastre pentru ca…să-i mulțumesc Maicii lui Dumnezeu pentru darurile sale față de noi. Și pentru că mărturisirile bucuroase ale trăirilor duhovnicești sunt și ele fotografii…dar ale sufletului nostru.

Aparatul de fotografiat nu poate ajunge până în sufletul nostru…dar cuvintele pot spune întrucâtva adâncul nostru. Îl pot spune, dacă noi alegem să vorbim despre el, despre adâncul nostru, adică despre noi înșine.

Și cred că e foarte multă nevoie de mărturisiri duhovnicești, de confesiuni ale adâncului nostru, pentru ca cei care au nevoie de certificare a propriilor lor trăiri să și le înțeleagă în relație cu ale noastre.

Însă nu doar trăirile mistice trebuie împărtășite și altora, ci și ispitele, necazurile, nevoile, problemele de tot felul și rezolvările lor. Pentru că Evanghelia de azi [Mt. 8, 28-34; 9, 1], spre exemplu, ne vorbește despre o dublă demonizare și despre ce spuneau demonii din ei. Iar demonizarea e o boală complexă a unui om, pentru că e formată din toate trăirile interioare pe care le are acel om datorită parazitării lui de către demoni. Demonii sunt ființe vii, așa cum sunt și viermii care ne mănâncă de vii. Numai că viermii sunt ființe neraționale, care nu știu ce fac, pe când demonii sunt ființe spirituale și raționale, care ne fac rău în mod sistematic, tocmai pentru că ne urăsc.

Și ura lor, a demonilor, și alipirea lor de noi…nasc o boală fără legătură cu trupul și cu sufletul nostru, care se numește demonizare. Pentru că ea constă în locuirea noastră la propriu de către demoni și care demoni nu vor să iasă afară din noi, până nu îi scoate slava lui Dumnezeu și smerirea noastră în fața Lui.

Domnul, când S-a întâlnit cu cei doi demonizați din ținutul Gherghesinilor [Mt. 8, 28], le-a spus să plece în turma de porci [Mt. 8. 32]. Le-a spus un singur cuvânt: Plecați [Ὑπάγετε] [Mt. 8, 32, BYZ]! Asta în comparație cu multele cuvinte ale demonilor. Și când El le-a poruncit dumnezeiește acest lucru, atunci demonii au ieșit din oameni și au intrat în porci [Mt. 8, 32].

Și când ei au ieșit din oameni…a pierit și boala demonizării! Pentru că demonizarea e locuirea demonilor în noi și nu o boală în sine, adică una care să afecteze vreun organ intern al nostru.

Iar cei doi bărbați s-au bucurat că au fost vindecați de Domnul, pe când gherghesinii „L-au rugat [pe Domnul] ca să plece din hotarele lor [παρεκάλεσαν ὅπως μεταβῇ ἀπὸ τῶν ὁρίων αὐτῶν]” [Mt. 8, 34, BYZ].

Și, fără doar și poate, dacă cei doi foști demonizați ar fi scris despre ce le-au făcut lor demonii, ne-ar fi ajutat mult prin mărturiile lor. Așa după cum ne ajută mult mărturiile tuturor Sfinților și ale oamenilor care au trăit în condiții extreme și au suferit de diverse boli. Pentru că experiența e întotdeauna valoroasă. Și cel care dăruiește experiență, dăruiește viață, pentru că ne ajută în viața noastră. Ne ajută să nu mai facem aceleași erori, aceleași lucruri precipitate.

Iar, la rândul nostru, putem dărui altora din experiența pe care alții ne-au împărtășit-o, și astfel experiența e mereu un bine nespus în viața oamenilor. Pentru că îi ajutăm pe oameni atunci când au nevoie. La timpul potrivit.

Da, înțelepciunea se poate citi și împărtăși oricând! Dar cel care îți dăruie din înțelepciunea sa la timpul oportun, atunci când tu ai nevoie, este cel care te ajută cu adevărat. Pentru că în viață e nevoie de mulți astfel de oameni care să te ghideze, să te îndrume, să te trimită acolo unde trebuie, pentru ca să îți fie bine.

Iar eu am conștientizat faptul că Dumnezeu îi trimite pe oamenii Săi sau ne vorbește prin diverși oameni, atunci când noi avem nevoie să ne lămurim într-o anume problemă sau când avem nevoie de tot felul de date, unele foarte mărunte.

Plecăm de acasă, suntem într-un alt oraș, și întrebăm pe primul venit în fața noastră, despre care presupunem că e al locului, că e de-acolo, unde e strada sau magazinul sau reperul cutare. Dacă acel om nu ne-ar răspunde la modul serios, ne-am trezi trimiși cine știe unde. Însă, cel mai adesea, cel pe care l-am întrebat, m-a trimis acolo unde eu aveam nevoie…fără ca să ne cunoaștem.

Și eu am văzut de fiecare dată în aceste ajungeri la fix…voia lui Dumnezeu, pentru că El a binevoit ca să ne vorbească prin oamenii aceia, care ne-au răspuns la neștiințele noastre.

Însă când cineva apropiat nouă, din familie sau dintre prieteni, ne sfătuiește ceva anume la modul foarte serios, iarăși este voia lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu l-a luminat pe acel om să ne spună ceva important, să ne trimită într-o anume direcție, prin care noi ne împlinim interior.

Și pentru toate aceste lucruri înțelese, dar și pentru cele neînțelese de noi, trebuie să Îi mulțumim lui Dumnezeu. Căci El în mod direct sau prin Îngerii, Sfinții și oamenii Săi ne îndrumă și ne păzește și ne acoperă și ne conduce spre mântuirea noastră, dacă dorim să se facă voia Lui în noi.

De aceea, trebuie să fim foarte receptivi la sfaturile, la laudele, la reproșurile, la jignirile, la glumele altora la adresa noastră. Trebuie să le analizăm conținutul. Astfel vom vedea ce ne spun și ce vor să facem. Iar dacă suntem oameni smeriți și atenți la sfaturi, vom alege binele din fiecare vorbă zisă la adresa noastră. Pentru că Dumnezeu ne vorbește și prin prieteni și prin neprieteni, și prin cunoscuți și prin necunoscuți, și prin tot ceea ce se petrece cu noi și cu întreaga lume.

Spre exemplu, soția mea a trecut printr-un anume loc cu câteva minute înaintea producerii unui accident de mașină. Dacă ar fi trecut cu 30 de minute după…un tir ar fi intrat în microbuzul în care ea ar fi călătorit, iar acum ar fi putut fi la spital sau…la cimitir.

Ce ne-a spus nouă acest lucru? Că viața e în mâna lui Dumnezeu și Lui trebuie să Îi slujim în toate clipele vieții noastre, cu multă smerenie și ascultare! Nu că nu aș fi știut asta…Ci simți acest lucru la modul personal, atunci când e vorba de tine, de soția ta, de copiii tăi, de cineva din familia ta. Când scapi razant de moarte…când treci prin situații complicate, critice, care par fără ieșire, și totuși ajungi cu bine acasă…atunci înțelegi nu numai că Dumnezeu există…ci că El face minuni cu noi, minuni negrăite, în fiecare zi.

Așa cum a făcut cu cei doi demonizați, care, pe nepregătite…s-au întâlnit cu Vindecătorul lor. Și El i-a vindecat pe cei doi…după cum ne vindecă și pe noi continuu de bolile noastre sufletești și trupești. Pentru că în Taina Sfântului Maslu, Dumnezeu e Cel care ne vindecă și ne curățește și ne dă viață prin uleiul milostivirii Sale. Căci El lucrează prin elemente smerite, prin cuvânt și prin ulei la Maslu, dar cu putere mare, dumnezeiască, pe care o simte cel care e vindecat și curățit și luminat și înfrumusețat interior de către Dumnezeu.

– Și de ce se comportă Dumnezeu astfel? De ce, prin elemente smerite, El Își arată slava Lui?

– Pentru ca nimeni să nu se teamă de puterea Lui, ci toți să vină și să se vindece în Taina Sfântului Maslu. Dar, pe de altă parte, toți care se vindecă să simtă că Dumnezeu îmbină smerenia cu revelarea puterii Sale, căci prin cuvânt și prin ulei El își arată slava Lui cea prea mare. Căci Dumnezeu stă în spatele rugăciunilor de vindecare și ale ungerilor cu ulei sfințit, pentru că El ne vindecă și ne mântuiește.

Așadar, nu un cuvânt, nu o anume rugăciune, nu un gest anume, scos din context, „ne mântuie”, ci Dumnezeu ne mântuie în Biserica Sa, prin toată viața și slujirea Bisericii Lui. Căci superstiții avem cu duiumul în viața de zi cu zi și pe același le găsim și la nivel online reproduse.

Spre exemplu, în mintea multora dintre parohienii noștri, dezlegarea sforii de la picioarele mortului e „mai importantă” decât cele 3 rugăciuni de dezlegare de păcate, rostite de Episcop sau de Preot, pentru cel adormit întru Domnul. Și mulți dintre ei ar prefera, simt eu asta, privindu-i atent, o Înmormântare turbo, de 5 minute, care să se încheie cu „impozanta” și „prea necesara” dezlegare a sforii de la picioare, făcută chiar de Preoții slujitori întru bucuria poporului, pentru ca cel adormit „să intre în Rai cu picioare vesele” și nu „legate”.

Căci „teologia sforii”, superstiție adânc înrădăcinată în mentalul ortodox românesc, are următorul conținut: dacă nu i se dezleagă mortului picioarele în timpul slujbei Înmormântării, el „va merge împiedicat” toată veșnicia.

Adică ce ne mai trebuie rugăciuni preoțești de dezlegare a păcatelor, ce ne mai trebuie stăruință în rugăciune pentru cei adormiți, dacă sfoara, odată dezlegată, „rezolvă” o viață plină de păcate?

Însă nu e aceasta prima și singura superstiție „tradițional ortodoxă”! Trebuie să aruncăm bani la răspântii „pentru sufletul” celui adormit, trebuie să aducem fanfară la Înmormântare ca să îi delectăm pe demoni, dar și pe oamenii care sunt foarte „îndurerați” pentru cel plecat dintre noi, trebuie „să deschidem cartea” ca „să le spunem oamenilor viitorul”, trebuie să ne rugăm vineri, la miezul nopții, în Biserică, când „se deschide cerul”, pentru ca banii să curgă pe măsura „evlaviei” noastre în „a deschide cerul” pentru cei credincioși, și, în general, trebuie să inventăm tot felul de pseudo-realități eclesiale, prin care să deturnăm adevăratele semnificații și consecințe ale cultului Bisericii în viața noastră și a cosmosului în integralitatea sa.

Pentru că cultul Bisericii noastre ne cheamă la sfințenie și ne ajută să ne sfințim viața. El e marea de teologie și de har în care noi ne spălăm și ne facem curați de toată spurcăciunea păcatului. Iar a prefera altceva decât acest cult divino-uman al Bisericii înseamnă a te raporta protestant și romano-catolic în același timp vizavi de Biserică.

Pentru că esența protestantismului este negarea divino-umanității cultului Bisericii și a unicității lui. După cum esența romano-catolicismului este înlocuirea trăirii și a înțelegerii duhovnicești a cultului cu o înțelegere telurică a lui sau, cum e plăcut astăzi a se spune, cu o înțelegere „contextuală”.

Căci, după 1054, partea de apus a Bisericii, căzută în erezie și schismă și pe care, de la această dată, o numim romano-catolică, nu s-a mai raportat la cultul Bisericii cu evlavia și acrivia de odinioară, ci a început să cerebralizeze/ să intelectualizeze înțelegerea lui, până într-acolo încât l-a modificat în mod radical. Când Martin Luther a început dușmănia lui demonică pe realitatea și teologia Bisericii, așa cum era ea desfigurată în romano-catolicism, și aceasta s-a numit protestantism, el a renunțat cu totul la cultul Bisericii, așa cum ajunsese el după 5 secole de apostazie, și a „statutat” ideea că cultul Bisericii „e un moft” și nu o realitate indisolubilă a Bisericii. Fapt pentru care toate ramurile protestantismului și neoprotestantismul au bizarerii „cultice” contextuale, ce merg în pas cu postmodernitatea, și care nu au nimic de-a face cu istoria și Tradiția Bisericii una, adică cu Biserica Ortodoxă de pretutindeni.

Iar noi, când optăm pentru o înțelegere a cultului Bisericii după ureche și nu pentru o înțelegere teologică și duhovnicească a cultului suntem romano-catolici în fapt și nu ortodocși, iar când ținem cu dinții la niște superstiții penibile și pe ele le înmulțim din știință sau din neștiință, noi suntem protestanți și nu ortodocși, pentru că protestanții nu dau doi bani pe cultul Bisericii, ci inventează când vor și cum îi taie capul tot felul de „programe religioase” paralele cu cultul Bisericii una.

Însă Biserica e credincioasă întregii ei Tradiții apostolice și patristice. Biserica îi cinstește pe toți Sfinții ei și tot cultul Bisericii este teologic. Așadar, Biserica nu se joacă cu teologia ei și nici nu își minimalizează rolul ei profetic și mântuitor în această lumea. Ea știe că ea este focarul de mântuire și de sfințire al întregii lumi, adică izvorul de transfigurare al întregii creații, pentru că capul Bisericii este Hristos Dumnezeu. Și pentru că e divino-umană, pentru că Biserica e Dumnezeu care locuiește în oamenii Săi și în Îngerii Săi, tocmai de aceea latura umană a Bisericii e plină de sfințenia lui Dumnezeu. Și pe cât de smerită e firea noastră umană, pe atât de plină este de slava Lui. Căci puterea, curăția și sfințenia noastră este Dumnezeu, Cel care ne întărește pe noi în toate.

De aceea, iubiții mei, trebuie să părăsim superstițiile și teologiile eretice și păgâne, pentru ca să ne umplem de tot adevărul și de toată slava lui Dumnezeu! Pentru că vehemența mea nu e împotriva celor care nu știu adevărul Bisericii, ci e împotriva lucrului rău, a lucrului inventat, a minciunii care e cinstită ca fiind „mai bună” decât adevărul. Însă niciodată minciuna nu e mai bună decât adevărul, pentru că adevărul lui Dumnezeu e însăși viața noastră. Și cine stă în adevăr, stă în viața cu Dumnezeu. Și cine e cu Dumnezeu nu poate suporta răstălmăcirile de tot felul ale adevărului, adică minciunile demonice de tot felul.

Și alături de minciuni și de contrafaceri eretice, iubiții mei, trebuie să părăsim și excesele de tot felul din viața noastră! Multa mâncare, multa băutură, multul somn, multa muncă ne obosesc și îmbolnăvesc trupul, dar și sufletul. Și eu spovedesc adesea faptul că mă obosesc foarte mult cu munca intelectuală, uneori și cu cea fizică, pentru că acesta e un păcat împotriva sănătății mele trupești.

Să ne întărim întru Domnul și să ne rugăm pentru întreaga lume! Căci toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu. Amin!


[1] Terminată la 16. 18, în zi de vineri, pe 7 iulie 2017. Sunt 28 de grade afară.