Sorescu nu e un prozaic dintr-un impuls postmodernist, ci dintr-un impuls…țărănesc.

Poezia lui e neaoș țărănească, chiar și atunci când autorul e un intelectual rafinat, e poezia pe care o are în ochi Moromete când contemplă lumea, când o privește ca pe un spectacol.

Nu că Sorescu nu ar fi putut scrie altfel, ci el a vrut să-și asume acest tip de poezie (viziune/ înțelepciune/ artă/ filosofie), care se exprimă mai ciudat sau mai neobișnuit pentru cei educați la școala culturii academice. De aici provin și observațiile dese și insistente asupra caracterului ironic și parodic al creației soresciene.

Numai că Sorescu are, oricând, un „ironism” serios, plin de gravitate, aș zice, din nou, tipic țărănesc și moromețian, care n-are de-a face cu maliția gratuită sau cu subtilitățile intelectualiste gratuite, cu futilitățile artei pentru artă. Poetul nu mai are încredere (dacă a avut vreodată) în retorica academică, dar „parodia” lui e o formă a unei filosofii  cât se poate de serioase.

Amândoi, atât Preda, cât și Sorescu au vrut să demonstreze că virtualitățile/ potențele gândirii și creației în oamenii de la țară (în unii dintre ei, cel puțin), nu merită deloc să fie minimalizate. Că acolo s-a dezvoltat un întreg univers cultural și spiritual care, în profunzimea lui, rămâne necunoscut celor mai mulți dintre noi. Iar Moromeții și La Lilieci sunt muzeele vorbite ale acestei înțelepciuni eminamente orale.

Sorescu e un intelectual de marcă, iar poezia lui e livrescă (în bună măsură – autorul chiar se autodefinește ca „Un Don Juan livresc [un îndrăgostit de cărți]/ în căutarea ideii de sine” (Biografie, din vol. Efectul de piramidă)[1]), dar el nu a vrut să ascundă izvorul de energie și de cuvânt pe care i l-a oferit zestrea țărănească.

El exclamă:

Ce bine că toate aceste cărți
Au fost scrise!
Nu trebuie să le mai scriu eu
S-o iau de la capăt,
Să-mi frământ mintea.

Mă uit la fiecare titlu –
Vârându-mi nasul și, silabisind,
Și, cu fiecare tom,
Parcă mi se ia o piatră de pe inimă.

Mă apăsau toate aceste lumi de gânduri
Care erau ca o nebuloasă în mintea mea –
(Cred că ne naștem cu virtualitatea de a trăi fiecare
Experiența tuturor [celor] dinaintea noastră).

Bine ați făcut – le zic autorilor vechi și mai noi,
Frunzărind cotoare și pagini de gardă –
(Sunt înnebunit după paginile de gardă!)
Bine ați făcut că ați scris toate astea la timp
Că n-ați fost deloc, dar deloc leneși
Și n-ați lăsat totul pe mine!…

 (Bibliotecă)

Aici nu e vorba de autopersiflare și nici de glume vulgare[2]. E o constatare cât se poate de profundă și de serioasă a faptului că putem avea experiențe comune cu ale întregii umanități, din toate timpurile.

Tocmai de aceea literatura din toate timpurile ne e accesibilă și – așa adăuga – ar fi nevoie peste tot de traduceri care să păstreze autenticitatea vorbirii unui autor dintr-un anumit neam sau secol, oricât de vechi, și nu de mistificări traductoriale care să slujească lenii de a gândi moderne și contemporane[3].

Sorescu e un colecționar de experiențe umane profunde și autentice, pe care, retrăindu-le (mai mult sau mai puțin livresc), le reoferă publicului prin poezia/ creația sa (și aici e pe aceeași lungime de undă cu Nichita Stănescu).

Însă, în afară de comorile livrești românești și universale, ale celor care nu s-au lenevit a scrie, Sorescu a mai primit, de la strămoșii săi oropsiți, o experiență de viață nescrisă, pe care o reprezintă în poemul Muzeul satului[4]:

Din viața acestor oameni
Lipsesc mai multe secții,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea și norocul
În istorie,
Sunt slab reprezentate.

Nu întâlnești aici nicio monedă,
Pentru că, neavând aur și argint,
Țăranii și-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb
Care nu ni s-au păstrat.

Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocârlia, mierla și cucul,
Care le cântau fără bani toată viața,
Și toată moartea.

Era primitivă,
Antică, medievală
Apar ca una singură,
Fiindcă, neștiind carte, țăranii
N-au băgat de seamă că între aceste epoci
Există deosebiri
Fundamentale. [etc.]

Însă acești țărani, prin însăși existența lor, au construit un mod particular de a fi și de a vedea lumea, pe care Sorescu și l-a dorit tezaurizat.

Aș spune chiar că necredința lui (sau credința lui viciată uneori de orgoliu și de momente de revoltă) e una tipic țărănească, e a țăranului care, cât e în putere și „înțepat de patimi” (cum însuși Sorescu mărturisește că se simte, într-o poezie), nu vrea să fie „bisericos” sau „să se întreacă” cu pocăința. Până când vine suferința finală, care l-a smerit și pe Sorescu, ca și pe mulți alții.

Însă, chiar și până atunci, nu o dată se întoarce în rugăciune către Dumnezeu: „Dă-mi, Doamne,/ Acel suflu grozav/ Care să mă spulbere pe poteci de aer,/ Sus, în clarul esențelor,/ Peste fapte și întâmplări,/ Peste propria-mi greutate,/ Care a și început să se depună/ La rădăcina lumii” (Cei sortiți, vol. Efectul de piramidă).


[1] Marin Sorescu, Efectul de piramidă, ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu și Virginia Sorescu, Editura Fundației „Marin Sorescu”, fără oraș, 1998.

[2] Îmi amintesc cum, pe când eram eu prin liceu și facultate, o rudă de-a mea mă ironiza tot timpul faptul că mă preocupam prea mult de poezie și literatură și îmi spunea: Păi și eu am vrut să mă fac poet! Am vrut să scriu „Iarna”, dar o scrisese deja Vasile Alecsandri, am vrut să scriu „Nunta Zamfirei”, dar o scrisese Coșbuc…etc. Asemenea glume circulau „în popor” (și poate mai circulă și astăzi), ca și „sfatul”: Nu mai citi prea mult că înnebunești ca Eminescu!

Însă tocmai cu o astfel de glumă vulgară nu trebuie confundat mesajul poemului sorescian!

[3] Asemenea traduceri oneste ar mai tăia din nasul…aerelor filologice ale unora de pe la noi…

[4] În volumul: Marin Sorescu, Poezii, ediție de autor, Ed. Creuzet, 1996.

Did you like this? Share it: