Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 10 iulie, 2017

Praedicationes (vol. 13)

Praedicationes, vol. 13

Pagina sursă a cărții.

„Cărțile lor, ale tuturor Sfinților Părinți, sunt vorbirea de taină prin care noi ne conștientizăm statutul eclesial și devenim cu adevărat ortodocși. Adică punând în lucrare harul lui Dumnezeu primit în Biserică și trăind și slujind Biserica prin tot ceea ce facem. Dar ca Sfinții să ajungă la urechea inimii noastre trebuie să le citim cărțile. Adică trebuie să mergem mai puțin la mall, să vedem mai puține filme, mai puține glumițe online, pentru ca să citim mai mult” (p. 39).

„Căci atunci când Domnul ne-a spus că „jugul Meu [este] bun și povara Mea este ușoară [ζυγός Μου χρηστός, καὶ τὸ φορτίον Μου ἐλαφρόν ἐστιν]” [Mt. 11, 30, BYZ], nu ne-a spus că nu vom avea parte de jugul și de povara Lui, ci că El ni le va ușura, pentru că vom afla în El odihnă [ἀνάπαυσιν] sufletelor noastre [Mt. 11, 29]. Și odihna Lui e slava Lui, care se coboară acolo unde se lucrează continuu poruncile Sale” (p. 49).

„Poruncile Lui ne arată cine este El. Cum simte Dumnezeu. Cum Se manifestă El. Căci Dumnezeul nostru treimic ne cere nouă să ne comportăm după cum este El, iar a fi cum este El este binele cu adevărat, atât pentru înger, cât și pentru om” (p. 120).

„Cât de sinceri suntem noi cu poruncile Lui? Dacă unii nici măcar nu le cunoaștem, cum am putea să le împlinim zilnic? Și dacă credem că „împlinim” poruncile Lui, dar această „împlinire” a noastră nu ne face ca El, nu ne sfințește, nu-i așa că e doar o închipuire de sine?” (p. 130).

„Să nu credem că postmodernitatea noastră nu e idolatră! Ba da, este! Căci, deși nu ne mai închinăm unor statui, care să reprezinte „zeități” imaginare, inventate de către oameni, chiar dacă nu ne mai închinăm soarelui sau focului, la animale „mitologice” și la eroi „zeificați”, ne închinăm interior patimilor noastre. Noi ne-am interiorizat „panteonul” și ni-l purtăm peste tot. Pentru că idolul curviei e în noi, idolul fumatului, idolul drogurilor, idolul violenței, idolul banilor, idolul faimei, idolul minciunii, idolul nesimțirii” (p. 134).

„Vă doresc mult spor în postirea și rugăciunea dumneavoastră, în citirile și milosteniile pe care le veți face! Ele vor sculpta în dumneavoastră o altă pasăre, o pasăre care va zbura spre cer. Amin!” (p. 138).

„Și vedem că realitatea e crudă. Pentru că nimeni nu te ajută să te faci Sfânt, ci mai toți te ajută să te ratezi. Sunt „binevoitori” să îți spună să nu faci „prea mult”, îți spun că nu faci „foarte bine” lucrurile, te vor „ajuta” să te apuci de vicii, te vor „susține” pe calea deznădejdii, a pierderii sensului, a sinuciderii, dar vor fi puțini cei care te vor lua de mână și te vor duce la Dumnezeu, ca să te facă mai curat decât zăpada” (p. 154).

„Știința se compune din teorie și din practică. La fel e și în viața bisericească: teologia și asceza nu pot fi separate niciodată. Dacă citești cărți, trebuie să faci și metanii, dacă traduci cărți, trebuie și să te rogi mult, dacă cunoști dogma triadologică, trebuie să ai și evlavie vie către Dumnezeul treimic” (p. 158).

„Sfântul Grigorios [Palamas], în toată teologia lui, nu a pledat pentru ortodoxul lipsit de teologie și de experiență mistică, nu a pledat pentru ortodoxul indiferent, tipicar și extremist, pe care mulți îl încurajează astăzi, ci el a pledat pentru adevăratul om al Bisericii: pentru Sfânt și pentru viața sfântă a omului. Pentru că ortodoxul adevărat e Sfântul și fără el nu avem frumusețea reală, deplină, ontologică a Bisericii. Căci Sfinții sunt frumusețea duhovnicească a Bisericii” (p. 172-173).

„Nimeni nu e „în afara” căderii! Nimeni nu poate să se creadă „mântuit”, pentru că mântuirea e continua trăire cu Dumnezeu în slava Lui. Iar dacă am apăsat pe buton și am închis lumina…se face întuneric în cameră în timpul nopții. După cum, dacă ne credem „mântuiți” și ieșim din ritmul zilnic al ascezei și al vieții Bisericii, nu „zburăm” către Rai, ci cădem în abisul nesfârșit al Iadului” (p. 175).

„Viața Bisericii e maximalistă, ca și soteriologia ortodoxă. Dumnezeu și Biserica Lui ne vor pe toți Sfinți și nu „parțial” Sfinți sau „din când în când” Sfinți. Sfințenia e viața autentică a Bisericii și mântuirea e sinonimă cu sfințenia. Iar cine nu vrea să trăiască sfânt pe pământ nu vrea, de fapt, să fie ortodox. Pentru că viața ortodocșilor în această lume e sfințenia, e viața cu Dumnezeu” (p. 185-186).

Read More

A avea îndrăzneală…

Mă uit la oamenii care comit infracțiuni și mă gândesc că ei, când fac răul, riscă foarte mult. Și mă refer mai întâi la furturi, la hoții, înșelăciuni, violuri, crime. Adică la ceea ce omul obișnuit numește „păcate mari”. Și, destul de des, cei care le comit, ajung și să plătească pentru ele, din voia lui Dumnezeu și prin justiția oamenilor.

Și mă întreb cum patima îi îndeamnă pe oameni la asemenea lucruri nebunești, iar ei, de dragul patimii de care sunt aprinși, le fac fără să mai cântărească în gând consecințele.

În schimb, noi, de dragul virtuții și din iubire pentru Dumnezeu, nu ajungem niciodată să facem lucruri „nebunești”, ba dimpotrivă, ne inhibăm și ne anihilăm treptat orice pornire bună a sufletului nostru, inspirată de harul Său. Și aceasta pentru că știm că îi supărăm pe unii sau pe alții dacă dăm curs îndemnurilor conștiinței noastre.

Cum știu criminalii sau spărgătorii de bănci și violatorii să riște, iar noi nu vrem niciodată să riscăm prea mult pentru Dumnezeu?

Îmi aduc acum aminte de o cântare din Săptămâna Patimilor: Vedeți-l măcar pe Iuda cum se silește și se sârguiește…(am citat din memorie). Dar vedeți-i și pe toți care se silesc și se sârguiesc la păcat! Pe toți cei pe care îi puteți vedea toată ziua!

Vedeți-i pe toți cei care apără patima și păcatul cum se sârguiesc pentru aceasta! Iar noi, creștinii, suntem pururea timizi, pururea în defensivă, preocupați să nu jenăm, să nu ofensăm, să nu deranjăm pe cineva…

Și când spun acestea nu mă gândesc la faptul că ar trebui să devenim violenți, războinici, extremiști, bătăioși la modul propriu. Ci la faptul că ar trebui să știm cum să ne apărăm credința. Dar și să vrem acest lucru. Pentru că se poate să nu vrem decât să stăm „la căldură”. Sau se poate să vrem totuși să fim mai activi, dar să nu știm cum.

Iar în a doua situație lucrurile sunt mai delicate, pentru că râvna bună a sufletului poate fi transformată, din lipsă de experiență duhovnicească și de adevărați îndrumători, prin lucrare drăcească, într-o cu totul altă pornire, într-o patimă ucigașă îndreptată împotriva celor care nu sunt ca noi sau pe care îi considerăm mai păcătoși decât noi.

Și, fără să-și bată capul cu convertirea și cu îndreptarea celor care greșesc, unii consideră că e mai „util” să-i îndepărteze prin metode cu totul necreștine și neortodoxe. Și, astfel, demonii ne fac de batjocură când socotim că slujim lui Dumnezeu sau că ne dorim acest lucru. Și nu puțini sunt cei înșelați în felul acesta de diavoli, în lumea noastră în care domnește iubirea de sine și îndreptățirea de sine, precum și aplecarea spre violență și ură.

De aceea, avem nevoie de mult echilibru și de multă învățătură, de multă smerenie, pocăință și rugăciune, de multă muncă și luptă cu sine care e copleșitor de grea…

Și dacă vedem în fiecare zi că avem multă îndrăzneală către păcat, că nu ne rușinăm nici de Dumnezeu și nici de oameni atunci când suntem biruiți de dorințele și de poftele noastre egoiste, atunci ar trebui să ne gândim la câtă îndrăzneală ar trebui să avem și spre pocăință și spre virtute, spre împlinirea poruncilor Lui, noi, cei botezați ortodox, duși la Biserică și hrăniți cu Sfintele Taine.

Căci Dumnezeu de aceea îi iartă pe marii păcătoși care se pocăiesc, pentru că ei au arătat mare îndrăzneală și râvnă spre păcat, dar încă și mai multă spre pocăință și spre virtute, atunci când și-au venit în fire. În timp ce noi nu arătăm niciodată vreo îndrăzneală spre a face bine, binele Lui, pe care El îl cere de la noi.

Multora dintre noi ne place să ne prefacem că Îi slujim, ne place să ne admirăm, să ne punem oglinzi admirative în fața minții tot timpul, și în același timp să fim „călduți”, să ne dăm cu lumea, să facem toate compromisurile, să trăim bine, să ne mințim că altfel nu se poate, că „asta e lumea”. Ne place să facem ce vedem că fac și alții, chiar dacă toată ziua criticăm incompetența, impostura și corupția altora și spunem că nu suntem de acord cu păcatul. Dar ne îndreptățim susținând că altfel nu se poate trăi.

Însă cei mai mulți nici nu au încercat vreodată să vadă cum e să trăiască virtuos! Nici nu au început vreodată să trăiască astfel și, deci, nu au apucat să renunțe la virtute din cauză că ar fi întâlnit vreun obstacol imens! Ci și-au spus, foarte convenabil, de la bun început, că nu este cu putință!

Și, din păcate, este ceea ce fac cei mai mulți dintre români, pe motiv că…nu pot trăi altfel.

Dar Dumnezeu nu ne-a cerut să trăim neapărat! Dumnezeu nu ne-a cerut să ne salvăm viața, banii, onoarea, bunurile, familia! Dumnezeu ne-a cerut să murim pentru El și pentru Evanghelia Lui!

Iar dacă poporul acesta al nostru a supraviețuit unei istorii vitrege, a fost pentru că a trăit după legea lui Dumnezeu, în cea mai mare parte a timpului, iar nu după legea bunului plac.

Acum, dacă moare cineva, la televizor se anunță că s-a întâmplat o „tragedie”. Dar tragedia adevărată e atunci când te duci în Iad…

Când citești viețile Sfinților Mucenici ai Bisericii, ceea ce e mai uluitor e că ei se predau la cele mai înfiorătoare torturi cu credința deplină în ajutorul lui Dumnezeu. Urma să fie aruncați în foc, jupuiți, tăiați în toate felurile, băgați în sac cu șerpi și scorpii, să se toarne peste ei plumb topit etc. etc. Lucruri pe care ți-e greu și să le auzi, atunci când știi că nu e vorba de nicio ficțiune de film, ci de pedepse oficiale consemnate în actele de stat ale Imperiului roman, persan etc.

Și ei…nu se îndoiau că îi va ajuta Dumnezeu! Se aruncau cu capul înainte și…Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a ajutat lor, în moduri pe care casapii nu le înțelegeau!

Tocmai asta nu mai facem noi. Cei mai mulți se gândesc, în primul rând, cum să se pună la adăpost, cum să se pună bine cu toată lumea, cum să-și facă mai întâi relații cu cei „de sus”, cum să facă rost de un post cât mai bun și apoi…în ultimul rând, Îi vor sluji și lui Dumnezeu.

Însă, nicăieri în Evanghelie, Hristos nu a zis că vor veni zile în care nu va mai trebui să ne pocăim și nici să împlinim poruncile Lui pentru că…ne va fi foarte greu.

Iar dacă există unii care nu fac ca toată lumea, sunt considerați „proști” de către „creștinii” zilelor noastre, niște „proști” care nu știu „cum e viața” și „cum merg lucrurile” pe lume.

Dar dacă aceștia „nu știu cum e viața”, în schimb, știu cum e moartea, pentru că se gândesc din timp la ea…

Eminescu: între modernitate și tradiție [97]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Mi se pare semnificativ, în acest moment, să amintim felul în care Eliade[1] vedea în Parsifal „un admirabil prototip al lui Don Quijote”[2],– și, am adăuga noi, al prințului Mâșkin din Idiotul lui Dostoievski – regretând că Unamuno nu cunoștea prea bine literatura medievală și nici „savuroasele descrieri ale lui Chrétien de Troyes”[3].

Eliade evidențiază în această istorie medievală relația dintre cosmos și soteriologie, faptul că universul este subordonat făpturii umane și că se degradează în ritmul bolii Regelui Pescar, din ce în ce mai sever, până când – după ce se perindă numeroși cavaleri care, precum odinioară prietenii lui Iov, rămân muți de compasiune în fața suferinței acestuia, îmbolnăvindu-se și chiar murind o parte dintre ei – sosește Parsifal și adresează întrebarea justă:

„Nimic nu oglindește mai precis ratarea omului care refuză să se întrebe asupra sensului existenței sale, decât această icoană a firii întregi care suferă în așteptarea unei întrebări. Nouă ni se pare că ne ratăm singuri, unul câte unul, pentru că refuzăm să ne întrebăm: unde este adevărul, calea și viața? Credem că mântuirea sau naufragiul nostru ne privește pe noi singuri. Ni se pare că problematica noastră, bună sau rea, nu angajează pe nimeni în afară de noi. […]

Pierzându-ne timpul cu futilități și întrebări frivole, nu ne omorâm numai pe noi, așa cum se omorau acei cavaleri neînțelepți din legenda Regelui Pescar. Omorâm, prin moarte lentă și sterilizare, o părticică din Cosmos. Când omul uită să se întrebe în ce parte stă izvorul mântuirii lui, se ofilesc câmpurile și se-ntristează, sterpe, păsările. Ce admirabil simbol al solidarității omului cu întreg Cosmosul! […]

Prin pătimirea acestor câțiva aleși fructifică și izbândește cultura fiecărei națiuni […] [aleși] cari, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală; ci [căci] întreaga fire s-ar părăgini și s-ar steriliza din cauza lipsei noastre de inteligență, generozitate și curaj”[4].

Istoria lui Parsifal oglindește o convingere arhaică creștină, în conformitate cu care universul este aliatul virtuții și adversarul viciului și al păcatului.

Literatura patristică reține că prelestul și căderea din Rai a Protopărinților au fost urmate imediat de o revoltă cosmică care urmărea pedepsirea pe loc prin moarte a vinovaților și că numai intervenția lui Dumnezeu a reașezat cosmosul în subordinea omului[5]. Această subordonare directă determină o reproducere fidelă în natura cosmică a condiției umane[6] și o reflexie (cel mai adesea, din păcate) a degradării lui spirituale treptate.

Pe acest filon, în opera eminesciană, natura păstrează, pe de o parte, atributele nealterării primordiale (expuse succint în Revedere), pe care le revelează în frumusețea și dialogul cosmic – iar contemplarea ei poate reprezenta un analgezic pentru durerea umană – iar, pe de altă parte, este supusă inexorabil trecerii timpului, destrămării (cum inechivoc se poate desprinde din Ce te legeni, codrule), ca și omul.


[1] Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, op. cit., p. 163 ș. u.

[2] Idem, p. 165. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 167-168.

[5] „Prin urmare, toată creația adusă de Dumnezeu din neființă, văzându-l [pe Adam] ieșind din Rai, n-a mai vrut să se supună celui care călcase porunca: soarele n-a mai voit să strălucească, luna n-a mai suportat să lumineze, astrele n-au mai putut fi văzute de el, izvoarele nu mai voiau să țâșnească, râurile nu mai voiau să curgă.

Aerul voia să se contracte și să nu mai dea răsuflare celui răzvrătit, fiarele și toate animalele pământului, văzându-l gol de slava dinainte și disprețuindu-l, s-au înfuriat toate de îndată împotriva lui, cerul s-a pus în mișcare ca să cadă cu dreptate peste el și pământul nu mai răbda să-l poarte în spate. Deci ce face? Dumnezeu […] oprește pornirea tuturor făpturilor și le supune pe toate de îndată acestuia, ca și mai înainte”, cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice. Scrieri I, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., cu un studiu de ieromonah Alexander Golitzin, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 118-119 (Discursul I etic).

[6] Contagierea poeziei folclorice românești de această concepție este adesea evidentă și Elena Tacciu ne oferă un exemplu: „Foaie verde lemn uscat,/ De oftat ce-am tot oftat/ Soarele s-a-ntunecat,/ Luna n-a mai luminat./ De oftat ce-am oftat tare,/ Nici soarele nu răsare,/ Nici luna lumină n-are,/ Nici pe câmp nu crește-o floare”, cf. Romantismul românesc…, vol. II, op. cit. p. 20.

Ofer acest exemplu nu pentru a sprijini teza (mult trâmbițată secolul trecut dar, în opinia mea, eronată) influenței folclorului asupra literaturii culte, ci, dimpotrivă, pentru a observa popularitatea semnificativă pe care a căpătat-o această perspectivă, în urma, neîndoielnic, a unei retorici omiletice intense pe această temă.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén