Mă uit la oamenii care comit infracțiuni și mă gândesc că ei, când fac răul, riscă foarte mult. Și mă refer mai întâi la furturi, la hoții, înșelăciuni, violuri, crime. Adică la ceea ce omul obișnuit numește „păcate mari”. Și, destul de des, cei care le comit, ajung și să plătească pentru ele, din voia lui Dumnezeu și prin justiția oamenilor.

Și mă întreb cum patima îi îndeamnă pe oameni la asemenea lucruri nebunești, iar ei, de dragul patimii de care sunt aprinși, le fac fără să mai cântărească în gând consecințele.

În schimb, noi, de dragul virtuții și din iubire pentru Dumnezeu, nu ajungem niciodată să facem lucruri „nebunești”, ba dimpotrivă, ne inhibăm și ne anihilăm treptat orice pornire bună a sufletului nostru, inspirată de harul Său. Și aceasta pentru că știm că îi supărăm pe unii sau pe alții dacă dăm curs îndemnurilor conștiinței noastre.

Cum știu criminalii sau spărgătorii de bănci și violatorii să riște, iar noi nu vrem niciodată să riscăm prea mult pentru Dumnezeu?

Îmi aduc acum aminte de o cântare din Săptămâna Patimilor: Vedeți-l măcar pe Iuda cum se silește și se sârguiește…(am citat din memorie). Dar vedeți-i și pe toți care se silesc și se sârguiesc la păcat! Pe toți cei pe care îi puteți vedea toată ziua!

Vedeți-i pe toți cei care apără patima și păcatul cum se sârguiesc pentru aceasta! Iar noi, creștinii, suntem pururea timizi, pururea în defensivă, preocupați să nu jenăm, să nu ofensăm, să nu deranjăm pe cineva…

Și când spun acestea nu mă gândesc la faptul că ar trebui să devenim violenți, războinici, extremiști, bătăioși la modul propriu. Ci la faptul că ar trebui să știm cum să ne apărăm credința. Dar și să vrem acest lucru. Pentru că se poate să nu vrem decât să stăm „la căldură”. Sau se poate să vrem totuși să fim mai activi, dar să nu știm cum.

Iar în a doua situație lucrurile sunt mai delicate, pentru că râvna bună a sufletului poate fi transformată, din lipsă de experiență duhovnicească și de adevărați îndrumători, prin lucrare drăcească, într-o cu totul altă pornire, într-o patimă ucigașă îndreptată împotriva celor care nu sunt ca noi sau pe care îi considerăm mai păcătoși decât noi.

Și, fără să-și bată capul cu convertirea și cu îndreptarea celor care greșesc, unii consideră că e mai „util” să-i îndepărteze prin metode cu totul necreștine și neortodoxe. Și, astfel, demonii ne fac de batjocură când socotim că slujim lui Dumnezeu sau că ne dorim acest lucru. Și nu puțini sunt cei înșelați în felul acesta de diavoli, în lumea noastră în care domnește iubirea de sine și îndreptățirea de sine, precum și aplecarea spre violență și ură.

De aceea, avem nevoie de mult echilibru și de multă învățătură, de multă smerenie, pocăință și rugăciune, de multă muncă și luptă cu sine care e copleșitor de grea…

Și dacă vedem în fiecare zi că avem multă îndrăzneală către păcat, că nu ne rușinăm nici de Dumnezeu și nici de oameni atunci când suntem biruiți de dorințele și de poftele noastre egoiste, atunci ar trebui să ne gândim la câtă îndrăzneală ar trebui să avem și spre pocăință și spre virtute, spre împlinirea poruncilor Lui, noi, cei botezați ortodox, duși la Biserică și hrăniți cu Sfintele Taine.

Căci Dumnezeu de aceea îi iartă pe marii păcătoși care se pocăiesc, pentru că ei au arătat mare îndrăzneală și râvnă spre păcat, dar încă și mai multă spre pocăință și spre virtute, atunci când și-au venit în fire. În timp ce noi nu arătăm niciodată vreo îndrăzneală spre a face bine, binele Lui, pe care El îl cere de la noi.

Multora dintre noi ne place să ne prefacem că Îi slujim, ne place să ne admirăm, să ne punem oglinzi admirative în fața minții tot timpul, și în același timp să fim „călduți”, să ne dăm cu lumea, să facem toate compromisurile, să trăim bine, să ne mințim că altfel nu se poate, că „asta e lumea”. Ne place să facem ce vedem că fac și alții, chiar dacă toată ziua criticăm incompetența, impostura și corupția altora și spunem că nu suntem de acord cu păcatul. Dar ne îndreptățim susținând că altfel nu se poate trăi.

Însă cei mai mulți nici nu au încercat vreodată să vadă cum e să trăiască virtuos! Nici nu au început vreodată să trăiască astfel și, deci, nu au apucat să renunțe la virtute din cauză că ar fi întâlnit vreun obstacol imens! Ci și-au spus, foarte convenabil, de la bun început, că nu este cu putință!

Și, din păcate, este ceea ce fac cei mai mulți dintre români, pe motiv că…nu pot trăi altfel.

Dar Dumnezeu nu ne-a cerut să trăim neapărat! Dumnezeu nu ne-a cerut să ne salvăm viața, banii, onoarea, bunurile, familia! Dumnezeu ne-a cerut să murim pentru El și pentru Evanghelia Lui!

Iar dacă poporul acesta al nostru a supraviețuit unei istorii vitrege, a fost pentru că a trăit după legea lui Dumnezeu, în cea mai mare parte a timpului, iar nu după legea bunului plac.

Acum, dacă moare cineva, la televizor se anunță că s-a întâmplat o „tragedie”. Dar tragedia adevărată e atunci când te duci în Iad…

Când citești viețile Sfinților Mucenici ai Bisericii, ceea ce e mai uluitor e că ei se predau la cele mai înfiorătoare torturi cu credința deplină în ajutorul lui Dumnezeu. Urma să fie aruncați în foc, jupuiți, tăiați în toate felurile, băgați în sac cu șerpi și scorpii, să se toarne peste ei plumb topit etc. etc. Lucruri pe care ți-e greu și să le auzi, atunci când știi că nu e vorba de nicio ficțiune de film, ci de pedepse oficiale consemnate în actele de stat ale Imperiului roman, persan etc.

Și ei…nu se îndoiau că îi va ajuta Dumnezeu! Se aruncau cu capul înainte și…Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a ajutat lor, în moduri pe care casapii nu le înțelegeau!

Tocmai asta nu mai facem noi. Cei mai mulți se gândesc, în primul rând, cum să se pună la adăpost, cum să se pună bine cu toată lumea, cum să-și facă mai întâi relații cu cei „de sus”, cum să facă rost de un post cât mai bun și apoi…în ultimul rând, Îi vor sluji și lui Dumnezeu.

Însă, nicăieri în Evanghelie, Hristos nu a zis că vor veni zile în care nu va mai trebui să ne pocăim și nici să împlinim poruncile Lui pentru că…ne va fi foarte greu.

Iar dacă există unii care nu fac ca toată lumea, sunt considerați „proști” de către „creștinii” zilelor noastre, niște „proști” care nu știu „cum e viața” și „cum merg lucrurile” pe lume.

Dar dacă aceștia „nu știu cum e viața”, în schimb, știu cum e moartea, pentru că se gândesc din timp la ea…

Did you like this? Share it: