Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Mi se pare semnificativ, în acest moment, să amintim felul în care Eliade[1] vedea în Parsifal „un admirabil prototip al lui Don Quijote”[2],– și, am adăuga noi, al prințului Mâșkin din Idiotul lui Dostoievski – regretând că Unamuno nu cunoștea prea bine literatura medievală și nici „savuroasele descrieri ale lui Chrétien de Troyes”[3].

Eliade evidențiază în această istorie medievală relația dintre cosmos și soteriologie, faptul că universul este subordonat făpturii umane și că se degradează în ritmul bolii Regelui Pescar, din ce în ce mai sever, până când – după ce se perindă numeroși cavaleri care, precum odinioară prietenii lui Iov, rămân muți de compasiune în fața suferinței acestuia, îmbolnăvindu-se și chiar murind o parte dintre ei – sosește Parsifal și adresează întrebarea justă:

„Nimic nu oglindește mai precis ratarea omului care refuză să se întrebe asupra sensului existenței sale, decât această icoană a firii întregi care suferă în așteptarea unei întrebări. Nouă ni se pare că ne ratăm singuri, unul câte unul, pentru că refuzăm să ne întrebăm: unde este adevărul, calea și viața? Credem că mântuirea sau naufragiul nostru ne privește pe noi singuri. Ni se pare că problematica noastră, bună sau rea, nu angajează pe nimeni în afară de noi. […]

Pierzându-ne timpul cu futilități și întrebări frivole, nu ne omorâm numai pe noi, așa cum se omorau acei cavaleri neînțelepți din legenda Regelui Pescar. Omorâm, prin moarte lentă și sterilizare, o părticică din Cosmos. Când omul uită să se întrebe în ce parte stă izvorul mântuirii lui, se ofilesc câmpurile și se-ntristează, sterpe, păsările. Ce admirabil simbol al solidarității omului cu întreg Cosmosul! […]

Prin pătimirea acestor câțiva aleși fructifică și izbândește cultura fiecărei națiuni […] [aleși] cari, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală; ci [căci] întreaga fire s-ar părăgini și s-ar steriliza din cauza lipsei noastre de inteligență, generozitate și curaj”[4].

Istoria lui Parsifal oglindește o convingere arhaică creștină, în conformitate cu care universul este aliatul virtuții și adversarul viciului și al păcatului.

Literatura patristică reține că prelestul și căderea din Rai a Protopărinților au fost urmate imediat de o revoltă cosmică care urmărea pedepsirea pe loc prin moarte a vinovaților și că numai intervenția lui Dumnezeu a reașezat cosmosul în subordinea omului[5]. Această subordonare directă determină o reproducere fidelă în natura cosmică a condiției umane[6] și o reflexie (cel mai adesea, din păcate) a degradării lui spirituale treptate.

Pe acest filon, în opera eminesciană, natura păstrează, pe de o parte, atributele nealterării primordiale (expuse succint în Revedere), pe care le revelează în frumusețea și dialogul cosmic – iar contemplarea ei poate reprezenta un analgezic pentru durerea umană – iar, pe de altă parte, este supusă inexorabil trecerii timpului, destrămării (cum inechivoc se poate desprinde din Ce te legeni, codrule), ca și omul.


[1] Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, op. cit., p. 163 ș. u.

[2] Idem, p. 165. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 167-168.

[5] „Prin urmare, toată creația adusă de Dumnezeu din neființă, văzându-l [pe Adam] ieșind din Rai, n-a mai vrut să se supună celui care călcase porunca: soarele n-a mai voit să strălucească, luna n-a mai suportat să lumineze, astrele n-au mai putut fi văzute de el, izvoarele nu mai voiau să țâșnească, râurile nu mai voiau să curgă.

Aerul voia să se contracte și să nu mai dea răsuflare celui răzvrătit, fiarele și toate animalele pământului, văzându-l gol de slava dinainte și disprețuindu-l, s-au înfuriat toate de îndată împotriva lui, cerul s-a pus în mișcare ca să cadă cu dreptate peste el și pământul nu mai răbda să-l poarte în spate. Deci ce face? Dumnezeu […] oprește pornirea tuturor făpturilor și le supune pe toate de îndată acestuia, ca și mai înainte”, cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice. Scrieri I, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., cu un studiu de ieromonah Alexander Golitzin, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 118-119 (Discursul I etic).

[6] Contagierea poeziei folclorice românești de această concepție este adesea evidentă și Elena Tacciu ne oferă un exemplu: „Foaie verde lemn uscat,/ De oftat ce-am tot oftat/ Soarele s-a-ntunecat,/ Luna n-a mai luminat./ De oftat ce-am oftat tare,/ Nici soarele nu răsare,/ Nici luna lumină n-are,/ Nici pe câmp nu crește-o floare”, cf. Romantismul românesc…, vol. II, op. cit. p. 20.

Ofer acest exemplu nu pentru a sprijini teza (mult trâmbițată secolul trecut dar, în opinia mea, eronată) influenței folclorului asupra literaturii culte, ci, dimpotrivă, pentru a observa popularitatea semnificativă pe care a căpătat-o această perspectivă, în urma, neîndoielnic, a unei retorici omiletice intense pe această temă.

Did you like this? Share it: