Predică la Duminica a 6-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

cel mai dureros lucru pe care îl văd în lume este rătăcirea în minciună. Pentru că mulți oameni aleg să creadă tot felul de minciuni stranii, să se înscrie în tot felul de organizații religioase și oculte, să se păgânizeze în chip și fel, dar nu au apetență pentru adevăr. Și nu le place adevărul, pentru că viața lor e rea. E plină de păcate. Căci „s-au făcut deșerți în gândurile lor [ἐματαιώθησαν ἐν τοῖς διαλογισμοῖς αὐτῶν] și s-a întunecat inima lor cea fără de înțelegere [καὶ ἐσκοτίσθη ἡ ἀσύνετος αὐτῶν καρδία]” [Rom. 1, 21, BYZ].

Așadar, potrivit Sfântului Apostol Pavlos, noi ne secătuim de adevăr pe măsură ce păcătuim fără întoarcere la pocăință. Ne secătuim de adevăr și avem numai gânduri deșarte în mintea noastră, pentru că și inima noastră se întunecă când păcătuim, pentru că nu mai înțelege ce să creadă și ce să iubească și de aceea alege să iubească ceea ce e de neiubit, adică păcatele de tot felul.

Și dacă păcătuim în neștire, noi ne facem nebuni [Rom. 1, 22], pentru că ne dezbrăcăm continuu de adevărul lui Dumnezeu și de înțelegerea a ceea ce e bine. Însă, dacă ne îmbrăcăm continuu cu adevărul Lui, dacă trăim adevărul Lui, noi ne înțelepțim continuu [Rom. 1, 22], pentru că înțelepciunea adevărată e trăirea în adevărul lui Dumnezeu.

Așadar, teologia lui Dumnezeu sau învățătura mântuitoare a Bisericii Lui e viața reală a oamenilor. Teologia Bisericii reprezintă viața adevărată a oamenilor. Dar pentru ca învățătura Bisericii să fie viața noastră, noi trebuie să o cunoaștem, să o credem și să trăim potrivit ei, pentru ca viață să avem în noi înșine. Iar viața duhovnicească este, deopotrivă, cunoașterea adevărului lui Dumnezeu și trăirea lui.

Și dacă vrem să cunoaștem adevărul lui Dumnezeu, pentru ca să trăim o viață sfântă în Biserica Lui, atunci trebuie să citim Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii, care cuprinde Sfânta Scriptură, cărțile Sfinților Părinți, cultul Bisericii, dogmele și canoanele Bisericii și întreaga istorie a Bisericii. Și pe măsură ce aflăm adevărul Bisericii, pe atât trebuie să renunțăm la înșelările noastre demonice, adică la minciunile pe care le consideram „adevăruri”.

Iar eu, ca un convertit ce m-am lepădat și mă lepăd pas cu pas de idei și de gânduri și de sentimente și de fapte păcătoase, pe care nu le știam că sunt păcătoase până ce nu am citit despre ele în cărțile Sfinților lui Dumnezeu, în cărțile Bisericii, pot depune mărturie personală despre ce înseamnă să ieși din rătăcire. Să ieși din minciună. Și cât de eliberatoare e această ieșire din minciună…

Căci atunci când am început să aflu că gândurile mele și sentimentele mele și faptele mele sunt pline de păcate, pentru că Sfinții lui Dumnezeu mi-au demonstrat-o în mod lămurit în cărțile lor, atunci m-am coborât într-un abis de durere, de pocăință, de rugăciune și de căutare înfrigurată a adevărului integral al Bisericii. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu îmi dovedeau, la fiecare pagină scrisă de ei, că am multe de învățat, că am multe de aflat, că am multe de rectificat în mine însumi.

Și așa este! Căci pe măsură ce am schimbat în mine minciuna cu adevărul, pe măsură ce am lăsat loc adevărului să mă inunde, pe atât m-am simțit liber [In. 8, 32] în harul lui Dumnezeu.

Însă, dacă nu aș fi studiat Filocalia românească și Patericul egiptean și cele câteva volume patristice din PSB, alături de multă literatură, atunci, în anii adolescenței mele, și nu ar fi intrat în coliziune minciuna din mine cu adevărul din cărțile acestea sfinte, m-aș fi dus mai departe la Biserică și aș fi fost un ritualist, un tipicar, un chițibușar al cultului ca Preot și nu un om duhovnicesc cu perspectivă clară și largă asupra învățăturii Bisericii și a vieții duhovnicești. Pentru că aș fi rămas pe afară…și nu aș fi coborât niciodată înăuntrul meu, ca să mă văd pe mine însumi și să mă lupt continuu pentru curățirea mea de patimi.

Însă Filocalia Sfinților Părinți m-a coborât în mine însumi. M-a făcut să pun mâna pe patimile mele, să le definesc, să le înțeleg, să le văd ca boala vie din mine însumi, să văd de unde pornesc și cum amuțesc toate aceste jivine din mine însumi. Și citind prin ochii pocăinței și ai luptei cu patimile din mine cărțile de cult ale Bisericii, am înțeles că ele sunt strigătul viu al credinței, că prin ele noi cerem și primim de la Dumnezeu mila Lui.

Așadar, cărțile patristice ale Bisericii m-au făcut conștient de dezastruoasa mea realitate interioară, de faptul că mă pot schimba radical în mine însumi, că schimbarea interioară e reală și uluitor de frumoasă și mi-au arătat în mod magistral că există un drum interior al sfințeniei, care trebuie parcurs pas cu pas, și că el înseamnă a trăi curățirea ta de patimi, umplerea de slava lui Dumnezeu și continua viețuire în slava lui Dumnezeu. Că fiecare Sfânt, luminat și condus de Dumnezeu, a trăit în sine aceste schimbări ale sfințeniei și că fiecare dintre noi poate trăi în mod sfânt în Biserica lui Dumnezeu.

Adică am avut nevoie, mai întâi de toate, de adevărul Bisericii, de experiența îndumnezeitoare a Sfinților, pentru ca să fiu conștient de mine însumi și, pe măsură ce am înțeles ce să fac, m-am nevoit ortodox după puterile mele.

De aceea, nu putem să ne nevoim ortodox, până nu ne umplem de adevărul lui Dumnezeu. Pentru că adevărul lui Dumnezeu ne arată continuu minciuna din noi, ne arată patimile noastre, ne arată tendințele extremiste ale puținei noastre înțelegeri a vieții eclesiale.

Căci marea problemă a oamenilor credincioși e tocmai asta: puțina lor experiență teologică și duhovnicească. Și din cauza neștiinței sau a înțelegerilor deformate ale realității, ei citesc una și înțeleg alta, spun una și vor alta, cred că trăiesc într-un fel, dar ei sunt departe de acel mod de a fi. Pentru că patimile din noi înșine sunt minciuna vie din noi înșine. Și cât suntem pătimași, noi nu putem înțelege adevărul lui Dumnezeu în mod curat.

Așa că lupta pentru adevăr e lupta pentru curățirea noastră de patimi. Și trebuie să lupt cu mândria, cu desfrânarea, cu iubirea de mine însumi, cu iubirea de bani, cu mânia, cu toate patimile vii din mine însumi pe măsură ce trebuie să aflu noi și noi detalii despre adevărul teologic al Bisericii.

Citirile mele teologice trebuie să meargă mână în mână cu luptele mele interioare pentru curăție și sfințenie. Și în această viață a Bisericii, mintea mea crește armonios, inima mea simte autentic, trupul meu e ținut în frâu, pentru că eu caut să mă umplu cu totul de slava lui Dumnezeu, prin cunoașterea adevărului și trăirea lui.

Însă, am aflat toate aceste lucruri adevărate, toate aceste lucruri verificate în viața Sfinților, din Tradiția Bisericii. Pentru că eu caut adevărul numai aici, în Biserica lui Dumnezeu. Caut adevărul la Sfinții care s-au curățit de patimi, s-au umplut de slava lui Dumnezeu și au trăit în sfințenie și care au scris teologia Bisericii și au dat detalii despre drumul interior al sfințeniei.

De aceea, pe fiecare zi am ce face: studiez și mă rog, traduc și scriu, mă pocăiesc și slujesc, ajut și sunt disponibil pentru cei care au nelămuriri teologice și duhovnicești. Pentru că viața ortodoxă așa arată: e o viață plină de muncă și de dăruire.

Iar ortodocșii conștienți de ei înșiși, adică cei care se pocăiesc continuu și se leapădă continuu de răul păcatului, nu au apetență pentru minciună, ci pentru adevăr. Căci ei vor să întrupeze adevărul lui Dumnezeu, prin aceea că înțeleg viața lor ca o viață trăită continuu cu Dumnezeu.

Și pentru că mă bucură numai adevărul și în el îmi găsesc împlinirea, tocmai de aceea compătimesc cu cei care rătăcesc în minciună. De ce? Pentru că mă văd pe mine în ei. Știu că și eu am fost ca ei și încă mai sunt prins în minciuna patimilor. Și mă doare nespus starea lor deplorabilă, chiar dacă ei nu și-o înțeleg.

Însă cum să își înțeleagă căderea, dacă nimeni nu le spune adevărul? Pentru că oamenii rătăciți au nevoie de adevăr, de multul adevăr al Bisericii, după care unii tânjesc, dar nu știu unde să îl găsească. Și pentru ca să găsească adevărul lui Dumnezeu, trebuie ca Însuși Dumnezeu să îi cheme la El sau să trimită pe oamenii Lui la ei și să îi scoată din întunericul patimilor lor.

Și astfel am ajuns la Evanghelia de azi [Mt. 9, 1-8]! Pentru că paraliticul căzut la pat [Mt. 9, 2] îi indică pe oamenii rătăciți. Pe cei care confundă Biserica cu tot felul de fantezii ale minții lor. Iar pentru ca să îi scoți din înșelarea lor pe acești oameni, trebuie ca cineva să le poarte de grijă. Trebuie ca cineva să îi aducă la Biserică prin cuvintele și faptele sale.

Însă cine poartă de grijă rătăciților acestei lumi? Cine vrea să îl scoată pe curvar din gândurile lui? Cine vrea să îl aducă pe hoț la dreptate? Cine vrea să aducă prostituata la gândul căsătoriei și al vieții evlavioase? Cine se luptă, așadar, cu ideile greșite din oameni, cu întunericul lor, ca ei să își vină în fire?

Și dacă avem în familie vreun caz, suferim…încercăm tot felul de strategii pentru a-l îmbuna, pentru a-l aduce la Biserică…Numai că la tot pasul întâlnim oameni care suferă, care rătăcesc, care caută acolo unde nu trebuie, care se lăfăie în minciună. Și parcă suntem foarte puțini cei care îi ajutăm pe cei nefericiți, pe cei singuri, pe cei ai nimănui…pentru că indiferența ne desparte pe unii de alții.

…Însă Domnul – și acest lucru e sigur – ne dă iertare!  Ne dă iertare tuturor. Căci El ne spune tuturor, în mod tainic, atunci când ne spovedim păcatele noastre: „Îndrăznește, fiule [Θάρσει, τέκνον]! Iertatu-ți-s-au ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]” [Mt. 9, 2, BYZ].

Pentru că El ne iartă și ne încurajează spre viața sfântă. Căci iertarea Lui e tocmai pentru ca noi să primim harul Lui pentru a trăi în sfințenie. Fiindcă nu putem începe o viață sfântă fără iertarea lui Dumnezeu.

Iar de când am înțeles că în Taina Spovedaniei, Dumnezeu, iar și iar, ne iartă păcatele noastre, dar ne și întărește pentru ca să luptăm împotriva lor, nu pot trăi fără spovedirea păcatelor mele. Căci Spovedania este iertare, e curățire, e umplere de har, de bucurie și de pace sfântă, dar și întărire și primire de putere dumnezeiască, pentru a sta împotriva patimilor. Și numai El, Dumnezeul nostru, ne poate întări în lupta cu tot păcatul și cu toată patima. Pentru că numai în harul Lui putem birui duhovnicește tot păcatul și toată patima.

Dar cine trăiește cu nevoia vie de iertare din partea lui Dumnezeu, trăiește și cu nevoia vie de împlinire întru El. Iar împlinirea mea este împărtășirea euharistică cu Domnul. Pentru că aceasta e împlinirea reală pentru tot muritorul. Căci „amin, amin zic vouă, dacă nu aveți să mâncați trupul Fiului omului și [nu] aveți să beți sângele Lui, nu aveți viață în voi înșivă. Cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el [în] ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat mâncare și sângele Meu este cu adevărat băutură. [Și] cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, [acela] în Mine rămâne și Eu [rămân] în el” [In. 6, 53-56, BYZ]. Și dacă împărtășirea cu El înseamnă rămânerea Lui în noi, atunci trăim cu Dumnezeu tot timpul. Și dacă trăim cu El, atunci suntem purtători de Dumnezeu, pentru că și El ne poartă pe noi întru slava Lui.

Și despre această intimitate cu Dumnezeu, despre această trăire continuă cu El, oricât de retoric am vorbi, nu îi putem conștientiza frumusețea, profunzimea și dumnezeiasca împlinire pe care ne-o aduce, până nu ne curățim de păcate prin Spovedanie și nu ne unim euharistic cu Domnul. Iar spovedindu-ne și împărtășindu-ne des cu Domnul, ne înțelegem tot mai mult nevoia noastră de adevăr, de adevărul integral al Bisericii, care e viața noastră.

Pentru că viața liturgică, trăită cu adevărat, ne face plini de ardoare pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Fie că slujim la strană, fie că slujim în altar ca oamenii vii, responsabili, prin slujirea lui Dumnezeu și prin împărtășirea cu El creștem în dorul nostru după cunoașterea lui Dumnezeu.

Slujirea ne face teologici, pentru că Dumnezeu ne cheamă la cunoașterea Lui reală, prin experiență. Și atunci când ne afundăm în slujirea bisericească, când plonjăm în ea ca într-o mare de bucurie și de sfințenie, cântând și citind cultul Bisericii, atunci teologia Bisericii coboară în noi ca într-o casă rațională a ei și ea ne odihnește și ne bucură nespus. Dar coborârea teologiei în noi nu se face doar la Slujbe, ci continuu. Pentru că și în afara spațiului Bisericii noi citim teologie, ne rugăm, ne nevoim duhovnicește pentru a înțelege adevărul lui Dumnezeu și a-l cuprinde în inima noastră.

De ce? Pentru că prin adevărul lui Dumnezeu noi ne ridicăm din boala noastră, ne luăm patul nostru și putem astfel merge la casa noastră [Mt. 9, 6]. Și patul nostru sau odihna noastră e adevărul lui Dumnezeu pe care l-am agonisit în noi înșine. Și prin adevărul Lui noi mergem la casa noastră din cer, în Împărăția Lui, pentru că adevărul Lui ne deschide nouă calea spre El. Iar calea spre El e viața cu El, aici, în Biserica Lui cea sfântă, unde noi trebuie să ne desfrunzim de patimi, pentru ca să ne îmbrăcăm în veșmântul slavei lui Dumnezeu.

Și știind toate acestea, cum să nu ne doară inima de cei care nu vor să aibă viață întru ei înșiși? Cum să fim indiferenți, când oamenii mor în ei înșiși? Pentru că Domnului i-a fost milă de paralitic și îi este milă și de noi, de noi toți. Și El dorește ca să ne umple de iertarea Lui și să vină și să rămână în noi, prin împărtășirea cu El euharistic, pentru ca viață să avem.

– Ce înseamnă a avea viață în noi înșine?

– A avea slava lui Dumnezeu în noi înșine!

– Putem să avem slava lui Dumnezeu în noi înșine în afara Bisericii Lui și în indiferență față de ea?

– Nu, nu o putem avea! Pentru că slava Lui e viața noastră duhovnicească, adică viața sfântă a Bisericii Sale. Și slava Lui se coboară în oamenii credincioși, acolo unde I se slujește lui Dumnezeu cu adevărat și unde se păzește adevărul Lui, adică în Biserica Sa.

Însă Dumnezeu îl poate lumina și îl poate atrage la Sine pe tot omul, de orice credință și religie ar fi, sau pe cel care nu are nicio viață religioasă. El ne poate scoate din orice rătăcire am fi noi și ne duce la Biserica Sa. Pentru că Dumnezeu ne conduce numai la Biserica Lui și nu la orice pretinsă „biserică” și „religie”. Iar în Biserică se intră prin Botez și viața Bisericii este sfințenia.

Așadar, nu putem învia din moartea păcatului fără Dumnezeu și nu putem trăi în mod sfânt fără El. Iar ca să știm cum să trăim sfânt, trebuie să învățăm acest imens lucru de la Sfinții Lui. Și dacă vrem să învățăm de la Sfinți, atunci trebuie să le citim cărțile cu multă atenție, luându-ne notițe continuu și aprofundând continuu confesiunile lor. Pentru că pe fiecare pagină patristică sunt datele vieții noastre, este viața noastră duhovnicească, de care avem absolută nevoie.

Joi îl vom pomeni pe Sfântul Iliu Tesvitis, Profetul Domnului, și vom împărți mere din noile mere pe care ni le-a dat Dumnezeu, iar pe 31 iulie, peste două duminici, vom lăsa sec pentru postul Maicii Domnului.

De aceea, Dumnezeu să vă dea multă întărire în tot ceea ce faceți! Să ne pregătim interior pentru postul Maicii lui Dumnezeu, ca să îi mulțumim după cuviință Ocrotitoarei și Întăritoarei noastre în toate nevoile și necazurile noastre! Amin.

---

[1] Scrisă în ziua de 13 iulie 2017, o zi de joi, călduroasă, cu 26 de grade la ora 9.